sâmbătă, 22 martie 2014

#2 Muzică: Celine Dion -- "My heart will go on" (Best remix ever)


Celine Dion este una dintre puținele cântărețe vorbitoare de limbă franceză pe care o ascult, iar faptul că a compus o melodie pentru arhicunoscutul film Titanic ce a făcut să suspine milioane de persoane ce l-au urmărit, și să plângă în hohote când Leonardo DiCaprio s-a dus pe fundul oceanului (nu că eu mi-aș fi păstrat lacrimile pentru momente mai plăcute sau neplăcute), a fost oarecum o rampă pentru a deveni și mai cunoscută. Trecând peste detaliile filmului, melodia de mai sus este, după părerea mea, dar din titlu se observă că nu aș fi singura care a ajuns la această concluzie, cel mai bun remix făcut vreodată pentru My heart will go on. De când l-am descoperit, de vreo doi ani parcă, nu am găsit alt remix făcut pentru această melodie care să întreacă tot ceea ce se găsește acolo.


Cred că un plus îl primește și faptul că în videoclip apar imaginile adevăraților pasageri ai Titanicului și biletul cu care puteai urca la bordul navei, și imagini în care arată cum s-a construit gigantul plutitor. Cu toate că aceste lucruri le găseai cu ușurință și pe internet, când asculți melodia, știi că totul a fost făcut, oarecum, ca un omagiu adus acelor oameni ghinioniști. Chiar dacă e un remix, total opus ca fundal decât piesa originală, melodia fiind mai săltăreață, eu o ador.  

"Crimă la timpul trecut" de Adina Speteanu

Romanul Crimă la timpul trecut poate fi comandat de pe site-ul editurii Tritonic

DESCRIEREA: A te îndrăgosti de persoana nepotrivită nu este cel mai sănătos lucru. Dar când acea persoană se dovedește a fi și cea mai potrivită, lucrurile iau o întorsătură ciudată, aproape mortală. 

După nouă ani în care Ema a încercat să uite ceea ce a distrus-o și să ducă o viață normală, o veste îngrozitoare o aduce înapoi "acasă", locul în care toată tragedia a început. Nimic nu mai este ca înainte. Durerea crește cu fiecare secundă, iar Adela, sora și unicul ei sprijin, este moartă. Prinsă între furie și tristețe, Ema cade în capcana domnului Predescu și pornește în căutarea criminalului Adelei. Condusă doar de propriile ei puteri și de o dorință fierbinte de răzbunare ajunsă într-o luptă în care supraviețuirea este unicul scop. Iar dragostea pare să-i îngreuneze misiunea cu fiecare clipă. Constrânsă de îndoieli și remușcări, speriată de amintirile trecutului ei întunecat, trebuie să aleagă între a lupta pentru ceea ce simte, sau a fugi din calea posibilei ei fericiri pentru totdeauna. Dar ezitarea complica lucrurile și aproape că îi pune viața în pericol...

RECENZIA: Acesta este primul roman publicat de către Adina Speteanu, și pot spune că mie, una, mi-a plăcut nespus de mult. Cu toate că la început nu prea înțelegeam la ce se referă coperta aceea frumoasă, până la terminarea cărții, m-am lămurit. Cel puțin eu cred că mi-am dat seama ce a dorit să transmită autoarea. Crimă la timpul trecut îți arată în primă fază ceva, dar într-un final, îți dezvăluie o cu totul altă viziune a ceea ce credeai că vei găsi de fapt.

Pentru mine a fost o lectură, cu toate că destul de lejeră, din punct de vedere al misterului, a fost complexă și plină de suspans. Ema, pe tot parcursul cărții, mi-am însușit-o ca fiind o persoană ce soarta o bombardase cu prea multe lucruri ce, în opinia mea, nu ar fi trebuit să le primească; mi se părea ca fiind o ființă ce merita lucruri minunate de la viață, iar moartea surorii ei, Adela, a fost ceva, nu surprinzător, ci nedrept. Cât am parcurs cartea, am trecut la o multitudine de stări, ce, începeau să mă cam enerveze. Nu-mi plăcea că finalul ei fericit era atât de greu de obținut; cu toate că romanul a fost destul de scurt. Autoarea știe să te supere într-un mod plăcut, în puține pagini.
Dragostea nu întreabă niciodată și nici nu cere permisiune. Se instalează pur și simplu în sufletul cuiva și îl face să crească odată cu ea. Îl face să cunoască fericirea, îi oferă nopți pierdute în care se gândește doar la persoana iubită. Îi este tovarăș de drum și la bine, și la rău. Este acolo mereu, ca o parte din sufletul victimei sale. De parcă ar fi fost acolo de la început și acela este locul ei de-acum încolo. Dragostea nu anunță când vine; dă de știre doar când trece la acțiune.
Victor și Ema, pe lângă faptul că bărbatul îi este șef, amândoi împart suferințe oarecum asemănătoare, și cu toate că scopul pentru care ea a ajuns să se întâlnească cu el este nu foarte îmbucurător, cei doi, pe parcurs, ajung să se apropie destul de mult unul de celălalt, dorind ca fiecare să-l protejeze pe celălalt. 

Ei bine, cu toate că îmi plac unele situații în care personajele provoacă o anumită dezordine în viața persoanelor din jurul lor, de data aceasta, Paul, nu mi-a transmis nimic plăcur, în afară de ură, dispreț, și puțăn milă. Acea milă rușinoasă, nu compătimitoare, prin care îți dorești să ajuți omul respectiv cât de bine poți, pentru a-i îndepărta tristețile și mâgnirile. L-am catalogat drept ca fiind un personaj nebun, obsedat, și cu o minte greu de înțeles. Pe lângă Paul, și mama Emei mi-a provocat o mică repulsie, neînțelegând-o absolut deloc de ce se comporta cu ea în felul în care o făcea. Astfel ajunge să mai pună câte o piatră în fiecare zi la suferina tinerei. Dar cum fiecare își are viața în propriile mâini, așa și mama Emei o are pe a ei.

Merită, autorii români merită, România merită autori precum această tânără, și la fel și autorii merită mai multă dăruire și atenție din partea oamenilor.