duminică, 16 martie 2014

#Cioara speranței

CIOARA SPERANȚEI
* * *
Am să-ți spun acum ceva, al ciorii deșarte,
o poveste despre ură, ciudă, și oameni ai nesperanței.
Te voi face să privești peste hotare,
să te rogi, închini, ca totul să redevină o înfrumusețare —
sau doar o schimbare.
Cioara măiastră, Cioara speranței,
zbura deasupra orașului condoleanței.
Avea în cioc o pană colorată,
în ea aflându-se toată lumea minunată.
Era tristă — și, vai, ce mai plângea!
Când vedea cum toată lumea ce-o ura,
o hulea, o alunga, îi arunca cu pietre,
Cioara speranței se gândi numaidecât la Petre.
Cândva, Petre, se refugie într-o baracă,
și nu mai vru să facă altceva, decât să coacă.
Picioare, mâini, trunchiuri și capuri,
din aluat făcea oameni, ce-i așeza în dulapuri.
Știa că undeva, cândva,
Cioara speranței se va gândi să bată și la ușa sa.
Cum numele definea pasărea întunecată,
ziua următoare, sunete zăngăneau în țigla acum crăpată.
Ceva frumos se întâmplă, decum ușa fu deschisă,
cioara privind, zburând, analizând dulapurile întredeschise.
Și-atunci spuse cu un croncănit ascuțit:
"Dorința ți s-a îndeplinit, și-ai izbutit".
Pasărea își rupse cu ciocu-i o pană întunecată,
clipi, croncăni; Petre văzând pana încă neschimbată.
Cioara știa că orașul afundat în ură și gelozie,
împiedica transformarea să nu facă o explozie.
Speranța nu-și pierdu din denumire,
încercă, reîncercă, până ce, dintr-un ajutor nemărginit,
Petre îi dărui un dar nemaiîntâlnit —
putere de necontenit.
Întoarsă în prezent, cioara-și privea ciocul,
unde culoarea penei cândva întunecate,
lucea cu putere, având o lumină orbitoare,
pasărea știind că, acolo, sălășluiau oamenii din dulăpioare.
Cei de jos nu meritau bunătatea din ciocul ei,
darul lui Petre nefiind primit așa cum trebuie.
Oamenii sufletiști, creați dintr-un suflet și mai mare,
din cocă, aluat, și multe nopți amare,
se întorceau la Petre, în ceruri, până ce,
din ruga chiar și-a unui necioplit,
cioara speranței îî va da ceea ce și-a dorit.
Speranță de necontenit.

#Lucifer și-a lui armată

LUCIFER ȘI-A LUI ARMATĂ
* * *
Sufletul păgân cobora în întuneric,
Privea nestingheric cum nimic nu mai era feeric.
Porțile Iadului se deschideau măiestre,
pentru a dezvălui noua poveste.
Râsete, plânsete – urări de bun-venit,
Se puteau face auzite în ecouri de neconceput.
Focul te încolțea din toate părțile
Și te-nvăluia în noua poveste.
Ardeai mocnit precum paiele uscate
Iar sângele benzină-ți producea prin venele deteriorate.
Pielea-ți dispărea în straturi crăpate,
Dezvelindu-ți acum doar oasele sfârtecate.
Urlai, zbierai, cerând îndurare,
Neprimind altceva decât un semn de-ncântare.
Soldații zâmbeau, Lucifer îi comanda,
Iar el știa că la sfârșit vei fi și tu așa.
Fără să-ți dai seama, buzele-ți râdeau,
Trupul măcinat de durere, acum prindea putere.
Picioarele se mișcau aidoma soldaților,
Iar tu dădeai mâna fraților.
Voiai să faci rău, și asta reiese
Că tu făceai parte din noua poveste.

#Gândurile unui om mort

GÂNDURILE UNUI OM MORT
* * *
Am la căpătâi o panglică arămie,
împrejmuită cu o foiță argintie.
Stau întinsă, învăluită în durere și-agonie,
și-mi dau seama că nu mai sunt decât omul răpus de melancolie.
Stau într-o cutie, închisă între patru scânduri.
Și-ncerc să-mi aduc aminte cu durere,
tot ce-am pierdut, plus dulcea mângâiere.
Odinioară, mi-am dorit să fiu gerul ce pătrundea prin ferestre.
Cel ce mereu te umplea de poveste.
Să fiu asemenea îngerilor căzuți, săvârșind ceea ce-au început.
Să fiu durerea agonizantă, ceea ce cu greu era uitată.
Dar acum, doar stau și-ascult șoaptele-n tăcere,
și țipetele de deasupra mea.
Plânsetele dureroase, ce odinioară-mi sfâșiau inima.
Și cuiele adânc înfipte, cele ce erau puternic bătătorite.
Și-acum închid ochii așteptând, numai ropotul de ploaie căzând.
Mă retrag în mormântul meu, cu plânsete de noapte bună.
Să-mi fie țărâna ușoară, și patul cald.
Să mă apropii de cele veșnice, să privesc în jurul meu.
Cum totul trece, iar eu una nu mor greu.