miercuri, 13 august 2014

"Tess d'Urberville" de Thomas Hardy

Descrierea: "Adevărul este că, pentru oamenii epocii victoriene, personajele lui Hardy puteau să pară adevărați monștri. În realitate, existența lor este, de cele mai mult ori, banală. Sunt oameni oarecare, cu defecte obișnuite: pot fi bețivi, egoiști, violenți, pot fi ingrați cu cei care îi iubesc sau, dimpotrivă, să le atribuie însușiri nemaiîntâlnite celor de care sunt îndrăgostiți. Dragostea lor e însă nimicitoare: ea îi mistuie deopotrivă pe cel care o nutrește și pe obiectul dragostei lui, încheindu-se totdeauna cu moarte sau nebunie.

Nici cei care o refuză nu se pot salva. Un vânt blestemat suflă peste oamenii cărților lui Thomas Hardy: toți devin victime ale patimii și, căutându-și izbăvirea, se pierd în întinderile landei Egdon. Poate însă că marea lor infimitate e lipsa marilor visuri. Singura excepție, în această privință, e Tess." __ Dan Grigorescu

Recenzia: Oh, cât de neașteptat de mult mi-a plăcut această carte, această poveste atât de splendid redată de un autor ce, trebuie neapărat – dar neapărat! –, să-i citesc toate creațiile! Thomas Hardy, acest autor ce mi l-aș fi dorit contemporan, ce mi-ar fi făcut o mare onoare, încântare și nespus de multă mândrie să-i iau un autograf, a reușit să mă frământe prin ceea ce-a vrut să transmită prin prisma personajelor lui. Este singurul, dar singurul scriitor de proză – Puskin și Bacovia fiind poeții mei preferați – care nu a trăit în vremurile noastre, și care îmi este preferat. Nu cred că reușiți să vă imaginați cât de nerăbdătoare am fost să ajung cât mai repede acasă, ca să dispun de internet – bunicii mei și l-au scos – și să-l pun, acolo, pe Goodreads, la autori favoriți. Doamne, sunt atât de fericită că am reușit, în sfârșit, să citesc acest roman fără cusur, încât de-abia dacă am reușit să mai scriu câte ceva la Pigmentul lebedei, deoarece eram cu gândul numai la Tess și la viața ei atât de greu încercată. Nu știu cât de mare a putut fi coincidența, dar în una din cele două zile în care am citit această carte, am dat peste un program de prin noiembrie anul trecut – Libertatea, mai exact –, și acolo o găsisem pe Tess, pe TVR1. Era o altă versiune, deoarece nu juca actrița din filmul pe care-l văzusem eu, așa că acesta era un al doilea punct care mă făcuse să fiu atât de nerăbdătoare să ajung în Bucureși, să mă apuc să-l văd.

La fel cum s-a întâmplat și în cazul lui Jane Eyre, îmi este destul de greu să fac recenzia propriu-zisă, deoarece am atâtea lucruri de spus, și pe care sper din tot sufletul să nu uit să le menționez. Oricum, faptul că am citit aceste două cărți una după alta, ambele fiind atât de diferite una de cealaltă, am intrat într-o stare foarte ciudată, ca un fel de melancolie pe care nu prea mi-o pot explica nici acum. Parcă eram în transă, singurele lucruri care-mi treceau prin cap, erau analizele pe care le făceam acelor două personaje, Jane și Tess. Le analizam viețile care nu se prea asemănau, dar totuși aveau trăsături comune, care mă făceau să le compătimesc foarte mult, dar să le și admir pentru toată tăria pe care au avut-o, ca să treacă peste acele obstacole. Dar, totuși, oricât de mult mi-au plăcut ambele cărți, dacă ar fi să aleg între ele, Tess d’Urberville a reușit să mă marcheze și să mă facă să mă gândesc mai mult la viața acelei fete, decât a reușit să o facă Jane. Poate influența s-a datorat și faptului că a dispus de un final mult mai diferit, cu o încărcătură emoțională mult mai mare, și care, prin felul ăsta, parcă mi-ar fi răscolit măruntaiele. Pentru că, da, le-am avut într-o liniște foarte precară; și, vai, parcă încă mă mai dor acum când scriu recenzia, astfel fiind nevoită să-mi aduc aminte de unele detalii!

Aș vrea să încep, totuși, să spun câteva ceva despre Tess, persoana ei și felul cum am considerat-o eu pe tot parcursul cărții, deoarece, dacă e să o iau astfel, această tânără a avut de înfruntat multe necazuri. Și pe care, eu, ca un umil judecător – ce-și spune doar opinia proprie, și nu-și permite să se lege și de ale altora –, îi atribui toate meritele pentru majoritatea necazurilor în care a intrat Tess, tatălui acesteia, John Durbeyfield, dar și mamei acesteia. Nu știu, poate pentru alți cititori voi părea cam dură și exagerată aruncând cu acuzații doar în direcția lor, când, până la urmă, Tess și putea lua singură deciziile. Și aici mi-am dat seama cât de naivă și ușor de influențat era aceasta. I-am considerat – și încă o mai fac – niște părinți neglijenți, care credeau orbește în acel nume, crezând că peste noapte vor fi ridicat la rangul de nobili. Cu ajutorul lor am reușit să-mi confirm bănuielile, cum că cei ce au neajunsuri, pot fi foarte ușor prostiți de niște lucruri din trecut. Dar să revin la părinții și la frații ei – unde mila pentru acești bieți copii, m-a întristat nespus de mult –, și să spun faptul că duritatea și viața țărănească, reușește atât de mult să te marcheze prin modul cum lucrurile apar la fel de repede precum și dispar, încât iarăși te bucuri că te afli printre acei care nu au trecut prin așa ceva. 

Au fost rare oraziile în care am criticat-o pe Tess, în care nu i-am acceptat deciziile – chiar dacă unele se vedeau de la o poștă că nu vor aduce lucruri bune –, deoarece, cum am spus, naivitatea ei era înțeleasă. Am admirat foarte mult la ea faptul că se învinuia pentru lucrurile care nu ar fi trebuit să o împovăreze, și acum poate vă întrebați, ce poți să apreciezi la omul care se ia la rost pe el însuși, înainte să arunce cu vina în altă parte. Ei bine, asta am apreciat eu la ea, faptul că o făcea, că se punea pe ea pe primul loc și se întreba ce nu era bine în ceea ce realiza. Iar primul exemplu ar fi moartea lui Prince, și toate lacrimile pe care le-a vărsat, sacrificându-se pentru familia ei, din dorința de-a le cumpăra un alt cal. Când, normal, tatăl ei ar fi trebuit să se gândească la acest aspect, să muncească mai mult și să nu mai piardă vremea prin cârciumi, gândindu-se încontinuu la faptul că el era un d’Urberville. Am urât enorm de mult faptul că avea o încredere atât de oarbă în acel nume. Iar un al doilea exemplu pentru vina lui Tess, se datora iubirii atât de mari pe care i-o purta lui Angel Clare, încât nu se considera destul de bună pentru acesta. Da, știu că se desconsidera din cauza acelei tragedii din trecut, dar mulți probabil că nu s-ar fi gândit la acest aspect, ci ar fi acceptat cererea în căsătorie fără rețineri.

Ca să mă detașez pentru puțină perioadă de Tess, aș vrea să vorbesc și nițel despre modul de narare al autorului; un stil de care am prins mult drag; un stil la care vreau neapărat să ajung și eu în poveștile mele; un stil care m-ar face pe deplin mulțumită atunci când vine vorba să-mi înșir cuvintele. A fost atât de elaborat, de complex, care mă vrăjea de fiecare dacă când parcurgeam paginile. Am absorbit lacomă toate descrierile împrejurimilor, tot ceea ce a vrut să ne arate autorul, și parcă îmi doream și mai mult. Nu credeam că o astfel de carte – și aici mă refer la faptul că peisajul este un rural –, mă va atrage atât de mult, iar dacă aș studia la școală o astfel de lectură, mai mult ca sigur aș face comentarii mult mai elaborate la teste, teze și examene. Dar fiecare țară își are scriitorii ei din trecut, și poate că așa ar fi reacționat și copiii englezi la vederea lui Ion, Moara cu noroc, sau altele de acest fel. Sau poate că doar încărcătura de romantism din Tess d’Urberville este marele magnet.

Ca și în cazul lui Jane Eyre, voi urma același tipar, așa că voi încerca să spun câte ceva despre cei doi tineri care au zăpăcit-o atât de mult pe Tess; ambii în moduri diferite. Aș că voi începe întâi cu Alec – Alexander – d’Urberville, un personaj pe care eu, una, l-am iubit nespus de mult, și care mi-aș fi dorit să nu fi fost doar o simplă ficțiune. Poate unii dintre voi l-ați privit cu alți ochi, considerându-l mai marele vinovat pentru necazul și nefericirea lui Tess, dar eu nu voi fi împotriva lui, și voi spune că, după mine, nu a făcut nimic nelalocul lui. Da, i-a furat inocența, și da, a lăsat-o cu un copil care a făcut-o să decadă în ochii sătenilor, dar până la urmă, cât de sus se afla aceasta în ierarhia fetelor perfecte? Am spus că nu o voi critica, dar nici nu-i voi lua apărarea, spunând că a fost numai vina lui, pentru că, în ochii mei, nu a fost. Eu consider că părinții ei ar trebui învinovățiti pentru acea pierdere, deoarece, ei în loc să o ocrotească, să o învețe și să fie mereu lângă ea, o considerau fără șansă, învinovățind-o pentru ceea ce făcea. Când, până la urmă, Alec nu a făcut decât ceea ce-l mâna instinctul, și poate că acel copil ar mai fi trăit, dacă ea se gândea și la faptul că bărbatul ar fi trebuit să afle de existența lui. Dar tăcerea ei l-a dus în mormânt. Și ca să revin la personajul Alec, vreau să continui admirația pe care o am pentru el, deoarece mi-a plăcut foarte mult felul cum vorbea, cum se comporta – chiar mai flușturatic cum era –, nu se sfia să spună ce avea în cap. Mie mi-a plăcut mai mult de el decât de Angel Clare, un alt personaj marcant pentru Tess, un personaj pe care l-am considerat cam slab și chiar dacă ne-a fost descries ca fiind, totuși, un învățat, copil de preot, educat cum se cuvinte, avea, uneori, o gândire care pe mine mă lăsa rece. L-am urât – poate nu la fel de mult ca pe tatăl lui Tess – pentru că a părăsit-o, și pentru mine acest lucru m-a lăsat rece și indiferentă în fața lui. Mai ales atunci când a criticat-o atât de tare, când a alungat-o de lângă el chiar dacă o vedea distrusă. Până la urmă, povestea lui Tess se asemăna cât de cât cu cea a lui, cu acea excapadă pe care a avut-o. După părerea mea, dacă o iubea atât de mult precum presupunea, nu ar fi părăsit-o, ci ar fi rămas lângă ea, încercând să o înțeleagă și să o facă să treacă peste. Nu a mai contat deloc faptul că s-a întors, într-un final, la ea, deoarece nu m-a făcut deloc – nici măcar cu un gram – să-mi pierd din dezamăgirea uriașă pe care mi-a lăsat-o.

Și revenind la lucruri mai puțin deranjante, pot spune că am găsit amuzamentul din această carte, zâmbetele care-mi apăreau ori de cât ori citeam. Și aici mă refer la cele trei fete – Izz Huett, Retty Priddle și Marian –, pe care le-am considerat nespus de hazlii. Au fost o picătură, dintr-un uriaș ocean de tristețe, pe care autorul a reușit să ne-o strecoare cu bine între pagini. Am râs de multe ori la conversațiile lor legate de Angel Clare, și de multe ori mă întrebam când vor renunța din a spera la el. Adică, fetele alea, chiar dacă aveau un suflet bun, mărinimos și încercau să nu se supere pe Tess, tot nutreau o gelozie pe ea atunci când se căsătorise cu Angel. Oricum, am fost foarte fericită când am văzut că au reușit să-și mai revină, cu toate că unele au luat-o pe căi nu foarte bune. Iar dintre toate cele trei, Izz Huett a fost preferata mea, deoarece vedeam că, dintre celelalte două, ea era cu capul mai pe umeri, și analiza cât de cât mai la rece situația.  

Nu știu dacă am ajuns la final, sau ar mai fi trebuit ceva de spus, deoarece simt că am uitat ceva, dar nu prea-mi dau seama ce anume. Doamne, sunt atât de zăpăcită cu această carte, încât nu știu ce-aș mai putea spune! Cert este că vă puteți da seama cu ușurință că mi-a plăcut nespus, dar nespus de mult să o citesc, și cred că, până la sfârșitul anului, aceasta va fi cartea mea preferată din 2014. Nu cred că o va detrona alta, deoarece sunt sigură că o voi avea întipărită în creier – dar și într-un colțișor al inimii mele – multă vreme de acum încolo. M-a făcut să plâng, să mă întristez foarte tare și, cum am spus mai sus, mi-a răscolit măruntaiele; a fost printre puținele cărți pe care de-abia așteptam să mă trezesc dimineața ca să o continui. Nu știu, dar după mintea mea eu nu concep ca unei persoane să nu-i placă, deoarece mi se pare imposibil, chiar imposibil. Tot ce-a reușit să transmită a fost pur și simplu fără pată, ci doar o întindere infinită de lucruri care nu-și au locul la critică.

O iubesc! Vreau neapărat să revăd ecranizarea din 2008, și să o văd pentru prima dată pe cea din 1979. Nerăbdare, asta scrie acum pe fruntea mea, o uriașă, imensă, gigantă nerăbdare!
*
Citate:
Pe măsură ce devenim mai înțelepți, descoperim că există mai mulți oameni deosebiți. Oamenii de rând nu văd nici o deosebire între oameni.  
<<Pofta de fericire>>, care stăpânește orice ființă vie, acea forță de temut care poartă omenirea către scopurile sale precum valul poartă algele neputincioase nu poate fi supusă controlului prin forțe intelectuale vag aprofundate la capitolul social.  
Frumusețea sau urâțenia unui caracter constă nu doar în faptele individului, ci și în năzuințele și impulsurile sale, adevărata valoare a vieții sale constă nu în lucrurile pe care le-a făcut, ci în cele pe care le-a dorit.
***
P.S: Am o melodie care îmi este mie nespus de dragă, și care, consider eu, se potrivește nu bine, ci perfect cu povestea lui Tess. Nu am ascultat-o cât timp am citit cartea, dar am făcut-o – din întâmplare – cât scriam leapșa Summer in a bag of books, și mi-a adus brusc aminte de ea. Este vorba de Forever Young de Audra Mae, dar în format Acapella, nu originalul de la Sons of Anarchy. Dacă vă gândiți să o ascultați, mi-ar plăcea foarte mult să vă aflu părerea; dacă o considerați demnă de Tess d’Urberville a lui Thomas Hardy, sau doar mi se pare mie. 

3 comentarii:

  1. Bună,
    Vino și ia gratuit Imagini Mișcătoare Gif foarte frumoase pentru blog (ape curgatoare, flori, animale, peisaje, oameni, etc.) și pentru Telefonul Mobil.
    Colțișor de Rai
    3D Animated Gifs
    Te aștept cu drag,
    Valy

    RăspundețiȘtergere
  2. Și mie mi-a plăcut foarte, foarte, foarte mult această carte. Știu că am citit-o mai de mult, acum trei ani dacă nu mă înșel, dar și pe mine m-a lăsat cu o inimă sfărâmată și blocată pentru mult timp cu gândul la ea.
    Mie nu mi-a plăcut absolut deloc sfârșitul. Iubisem la nebunie cartea, iar sfârșitul ăla m-a făcut să plâng (mult), dar și să fiu extrem de indignată la modul în care s-a ajuns la o rezolvare. Chiar nu cred că tipul o iubea cu adevărat pe Tess, dacă imediat (((((((SPOILER ALERT))))))) s-a dus la soră-sa.

    Oricum, mă bucur mult că ți-a plăcut cartea asta, chiar merită! Nu știu cum e la tine, dar eu niciodată nu citesc o carte de la același autor una după alta, pentru că ajung să mă plictisesc. Cred că așa am pățit și cu Hardy, pentru că am continuat cu „Departe de lumea dezlănțuită (oare asta-i traducerea-n română?), iar după nu s-a mai auzit nimic de el prin casă, haha.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, mi-a plăcut mult, chiar mai mult și decât "Jane Eyre", care și aceea a avut un impact destul de mare asupra mea.
      Finalul chiar a fost foarte trist, și mi-a părut foarte rău de ea, și cu toate că nu mi-o doream eu cu Angel, tot ar fi fost mai bine așa. Nici eu nu cred asta, că a iubit-o cu adevărat pe Tess, și consider că Alec a ținut cu mult mai mult la ea, în ciuda faptului că se comporta cam ciudat și nelalocul lui cu ea.

      Eu nu am probleme cu asta, chiar îmi place să continui cu același autor, deoarece sunt învățată deja cu el de la lectura anterioară și parcurg mult mai ușor rândurile. Dar, totuși, până să pun eu mâna pe altă carte de-a lui, cred că va mai dura o vreme.

      Ștergere