vineri, 15 august 2014

"Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică" de Kjersti Skomsvold

Romanul Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică poate fi comandat de pe site-ul editurii All

DESCRIEREA: Mathea Martinsen a fugit de oameni toată viața, dar acum nu își mai dorește decât să se știe că a trăit. Așa că își pune rochia de mireasă și iese în lume. Însă nu e chiar atât de ușor să îi faci pe ceilalți să bage de seamă că exiști. Uneori, cu cât mergi mai repede, cu atât ești mai neînsemnat.

Profund și mișcător, romanul tragicomic al lui Kjersti Skomsvold spune o poveste de iubire originală și captivantă, fermecând cititorul cu grația stranie și sentimentalismul nordic.

RECENZIA: Nu voi avea foarte multe lucruri de spus despre această micuță carte, deoarece a fost foarte scurtă – am citit-o într-o oră și ceva –, și nu a avut parte de întâmplări foarte mari. Adevărul este că nu s-a întâmplat mai nimic prin ea, în sensul de acțiune, dar a fost o gură de aer proaspăt pentru mine, în urma lecturării a trei cărți; două lungi și una foarte marcantă. În ea am putut-o cunoaște pe Mathea Martinson, o bătrână care – sinceră să fiu, din descriere nu mă gândeam că ar fi așa – locuiește într-un oraș din Norvegia. Aceasta își petrece ultimii ani din viață singură, după ce soțul ei Epsilon – pe care, de fapt nu-l chema așa, dar mi-a plăcut mai mult cu sună acesta, decât celălalt – moare. Plus că nici nu mai știu care era adevăratul nume pe care-l purta. Singurătatea și faptul că nu prea avea prieteni o făcea să se comporte mai ciudat, să aibă gânduri de sinucidere, și uneori întrebându-se când vreo ambulanță se auzea pe stradă, când va veni și pe la ea să o viziteze. În ciuda faptului că povestea este una tristă și dureroasă, am avut parte de momente comice din partea Mathei. E o bătrânică nespus de amuzantă, și cu care, sunt ferm convinsă, m-aș fi înțeles foarte bine.
“— Natura se comportă într-un mod care este contrar intereselor pe care le manifestăm noi, ca indivizi, a spus odată Epsilon. 
Citind această mică povestioară, cartea de debut a autoarei Kjersti Skomsvold, am putut intra în mintea bătrânilor, să văd cum privesc ei viața după ce au trăit mai bine de trei sferturi din ea, și ce așteptări mai au ei de la aceasta. Din păcate, nici unul nu mai speră la ceva „uau”, care să răsară peste noapte, ci își făceau planuri de înmormântare. Exact așa cum făcea și Mathea, și pe care, nu de multe ori – prin amintirile și scenele care ne erau prezentate din trecut cu ea și Epsilon – i le relata acestuia. Dragostea dintre cei doi m-a înduioșat atât de mult, încât m-a făcut să mă întreb dacă voi avea și eu parte de ea până la bătrânețe. Micile daruri pe care și le făceau unul altuia, demonstrau cât de mult țineau unul la altul; ea, bentițe de pus în cap, croșetate; el, o pernă frumoasă sau o cutiuță făcută manual pentru andrelele și ghemele de ață. Ieșiri în oraș, camping la sfârșit de săptămână, plimbări prin parcuri, și conversații interesante. Dar cu toate aceste lucruri, am putut vedea și părți din cele mai triste și adevărate pe care trebuie să le îndure un bătrân – ignoranța de către tineret și chinul de-a te descurca de unul singur atunci când nu ți se acordă ajutorul.
Când urâm pe cineva, urâm de fapt ceva din imaginea lui care se află ascuns adânc în noi înșine.  
Din pricina faptului că nu au putut avea copii, astfel neavând parte nici de nepoți, Mathea a fost nevoită să-și ducă crucea, după moartea lui Epsilon, de una singură. Am stat și am reflectat puțin la ceea ce-am citit, și am ajuns la concluzia că eu nu vreau să ajung așa, nu vreau să nu am copii și nepoți, și îmi e foarte frică de bătrânețe. Nu vreau să fiu ignorată precum o cârpă murdară, nu vreau să mi se arunce priviri piezișe atunci când nu ajung la borcanul de dulceață de pe un raft mult prea sus al supermarketului, nu vreau să se mestece gumă în fața mea, de parcă nu aș exista, și nu vreau să mor înecată. Și bătrânii încă mai au sentimente, iar gelozia încă se mai află acolo, una pe care am aflat-o de la Mathea; dulce în unele locuri, dar amară în altele.
“ Pentru fiecare clipă de fericire pe pământ trebuie să plătești cu suferință.  
Cartea asta mi-a pus multe semene de întrebare despre viitorul ce va urma, unul îndepărtat – cei drept –, și de-ar fi să ajung să-l trăiesc, nu vreau să trec prin aceste lucruri. Dar, de fapt, nici un bătrân nu ar trebui să aibă parte de un astfel de tratament. Chiar dacă a fost cam tristă, povestea a fost una frumoasă, și mi-a făcut plăcere să o citesc. 
Doar porumbeii și pisicile te vizitează atunci când îmbătrânești.

6 comentarii:

  1. Ai un tag de la mine (suna ciudat :)) ) : http://in-love-with-books002.blogspot.ro/2014/08/tag-behind-blog.html
    Te tuc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc mult pentru tag! Încer că o fac până diseară, deoarece acum sunt puțin ocupată. :)

      Ștergere
  2. Sună interesant, deși știu deja cum gândesc bătrânii în mare parte deoarece am tot crescut cu ei pe lângă mine.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și eu sunt la fel cu bătrânii. Am avut o copilărie din care ei nu au lipsit, și din fericire încă-i mai am lângă mine, ca să mă pot bucura de ei.

      Ștergere
  3. Mda...si bunica isi face planuri de inmormantare si cand o aud ma uit la ea chioras :)) Imi plac mult recenziile tale. Am senzatia ca citesc o carticica in miniatura :3

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ale mele își fac din tinerețe zestre din aia care o așează pe jos pe stradă la țară când le duc la biserică. Gen popas sau cam așa ceva. Mie mi se face rău când le aud că vorbesc despre moarte, și parcă-mi vine să țip la ele nu alta, dar mă abțin. Mă bucur foarte mult! ^^

      Ștergere