sâmbătă, 30 august 2014

Citite: august 2014

Luna aceasta a fost mult mai productivă când a venit vorba de citit, deoarece am beneficiat și de acele două săptămâni în afara Bucureștiului, care m-au îndemnat mai mult la lectură. Eu sunt foarte mulțumită de cum s-a desfășurat luna august în materie de cărți, și acum că mai sunt două săptămâni până la începerea anului școlar, știu că de acum încolo voi fi mult, mult mai strâmtorată cu timpul liber. Din păcate.
* * * 
Mi-a plăcut mult cartea, și așteptam de multă vreme să pun mâna pe ea ca să pot să o citesc. Oricum, sunt sigură că toți ați auzit de Jane Eyre, și dacă nu i-ați citit povestea, presupun că v-ați uitat măcar la film. La unul dintre cele două – din câte știu eu – variante. Dar dacă nu, eu vă recomand să le faceți pe amândouă, deoarece nu aveți ce pierde. A fost o carte foarte frumoasă! 5 stele din 5RECENZIA

Nu știu cât de mult le-au plăcut altor cititori această carte, dar eu am iubit-o atât de mult, încât a ajuns cartea preferată din anul ăsta, și nu știu care va reuși să o detroneze alta până la sfârșitul lui 2014. Sincer, chiar nu mă așteptam să-mi placă atât de mult, în ciuda faptului că am văzut filmul, dar se pare că atunci, într-adevăr, cartea bate filmul. De cele mai multe ori. M-a emoționat foarte mult povestea lui Tess, și aproape că am vărsat lacrimi la final. Citiți-o că e frumoasă și merită cu adevărat. +5 stele din 5RECENZIA 


Aici vine vorba de un alt tip de poveste. O bibliografie cutremurătoare a unui tânăr nord coreean ce reușește să evadeze dintr-un lagăr de muncă din Coreea de Nord. Nu recomand nimănui să o citească, ci este necesar să o facă, după umila mea părere. Dar dacă vrei să te apuci de ea, consider că trebuie să urmezi niște criterii, deoarece este o carte care trebuie citită în liniște, fără alți factori externi care să te perturbe. Eu consider că este nevoie de concentrare și atenție. Citiți Evadare din Lagărul 14, neapărat! 5 stele din 5RECENZIA

O poveste tragicomică a unei bătrâne ce toată viața a fugit de lumea exterioară, până într-o anumită zi când se gândește să evadeze din cochilia ei. A fost o plăcere să o citesc, drăguță și amuzantă pe alocuri, cartea autoarei norvegiene Kjersti Skomsvold, te pune pe gânduri atunci când vine vorba de bătrânețe și singurătatea care vine odată cu ea. Este trist și totodată adevărat ceea ce a reușit să scoată la iveală această scriitoare. 3 stele din 5. RECENZIA

Faptul că am recitit Enigma Otiliei deoarece îmi trebuie, din nou, anul acesta la școală, cred că se pune ca o carte citită. Nu i-am făcut recenzie fiindcă toată lumea știe de ea, plus că e o lectură pe care eu consider că, în ciuda faptului că se predă în liceu, se merită a fi citită și chir dacă nu-ți trebuie la școală. De fapt, e singura carte de genul care mi-a plăcut să o citesc, atunci când am fost nevoită să o fac. Bineînțeles că are 5 stele din 5 pentru mine, deoarece, pur și simplu e printre preferatele mele pe Goodreads.


Voiam să-i fac recenzie Domnișoarei Christina, dar m-am răzgândit în ultimul moment. Spre marea mea rușine, aceasta și Șarpele, sunt singurele cărți citite de la Mircea Eliade. Am avut o tentativă, cândva, să mă apuc de Maitreyi, dar m-am luat cu alte cărți, și am lăsat-o la o parte. Și chiar îmi place cum scrie autorul! Domnișoara Christina a primit 3 stele din 5, iar Șarpele 4 stele din 5. Mi s-a părut a doua mult mai interesantă decât prima, părerea mea.


Ei bine, cu acest roman am avut reale bătăi de cap. Nu știu, dar eu aveam mai mari așteptări de la această carte. Foarte mari, din păcate. Chiar nu mă gândeam absolut deloc că mă va dezamăgi atât de tare, făcându-mă aproape să o urăsc! A cam reușit să mă lase rece atunci când am terminat-o, din nefericire conținutul nefiind deloc cel așteptat, în ciuda coperții, a descrierii, dar și a titlului super tare. 2 stele din 5. RECENZIA





* * *
Voi fi plecată câteva zile, și acolo unde voi merge nu prea voi avea ce face, așa că-mi voi lua câteva cărți cu mine. De-asta am și făcut această postare mai devreme, iar când mă voi întoarce o voi face și pe cea cu noile cărți cumpărate. Să aveți niște zile minunate! :)

vineri, 29 august 2014

#2: Primele 100 de cuvinte – "Roșu ca sângele" de Salla Simukka


Că tot i-am văzut recenzia lui Pufuleț, am zis să continui cu ea. A doua carte din care voi scoate primele 100 de cuvinte este Roșu ca sângele, și face parte din trilogia "Albă-ca-Zăpada" de Salla Simukka. O carte apărută la Editura Trei. Am citit-o la începutul anului – parcă –, iar mie mi-a plăcut foarte mult. Cum nu sunt o mare fană a romanelor ce conțin crime, care se încadrează, oarecum, în categoria polițistă, eu am privit-o cu ochi buni. Mai ales că nu sunt experimentată cu acest gen de lectură, astfel neștiind cât de bună este de fapt cartea. De-asta a și primit din partea mea 5 stele din 5 pe Goodreads, chiar dacă, probabil, ea nu ar fi meritat o notă așa de mare. Oricum, aștept volumul doi, deoarece sunt tare curioasă prin ce va mai fi nevoită să treacă Lumikki. 

* * *
 "Zăpada proaspătă sclipea. De cincisprezece minute, deasupra celei vechi se așternuse un strat nou, curat și moale. În urmă cu cincisprezece minute, totul fusese posibil. Lumea păruse frumoasă, iar viitorul se întrezărise undeva în față mai luminos, mai liniștit și mai liber. Un viitor pe care merita să-ți asumi un mare risc, să mizezi totul pe o singură carte, să te eliberezi.
   În urmă cu cincisprezece minute, ninsoarea întinsese ușor un strat subțire de fulgi pe suprafața zăpezii cele vechi. Apoi se oprise la fel de brusc precum începuse, iar dintre nori sclipise o rază de soare. O..."



* * *
Cei care ați citit-o, sunt foarte curioasă să știu cum vi s-a părut vouă, iar cei care nu ați făcut-o, în ciuda faptului că nu sunt o expertă a acestor tipuri de cărți, eu v-o recomand. Nu mi s-a părut a fi o lectură, chiar și prin ochii unui cititor care nu prea s-a izbit de așa ceva, care să nu fi meritat o șansă. 

joi, 28 august 2014

Subiectul discuției: Seria mea favorită este...

Sunt foarte curioasă să știu ce serie v-a ajuns la inimă, și de ce a avut prilejul să se afle într-un astfel de loc onorabil. La mine este vorba – evident pentru cei ce nu și-au dat încă seama de acest lucru – de seria "Temeraire" scrisă de autoarea Naomi Novik. Da, cred că deja v-am terorizat pe unii cu seria asta, dar chiar nu mă pot abține să nu o laud! Scuze pentru cei care mă urmăresc. Cu toate că am citit de-abia un singur volum, al doilea așteptând cumințel în biblioteca mea, pot spune că m-am îndrăgostit de toată lumea creată de această autoare magnifică. De ce o consider o serie atât de interesată, în ciuda faptului că nu am apucat să lecturez decât un singur volum? Ei bine, pentru mine primul motiv ar fi faptul că apar dragoni, că subiectul principal sunt dragonii, acele creaturi superbe, de o eleganță și forță cum rar mai întâlnești. Dar și alte motive ar fi faptul că imaginația scriitoarei a dus-o până în punctul în care a ajuns să remodeleze – oarecum – istoria noastră. Toată acțiunea se petrece în perioada lui Napoleon Bonaparte, dragonii fiind introduși de către autoare pentru a ajuta diferite țări în războaiele date cu acesta. Mi s-a părut foarte fascinantă toată acea idee făurită, și chiar m-am gândit de multe ori cum ar fi fost dacă, într-adevăr, ar fi existat dragoni, iar omenirea chiar i-ar fi folosit ca arme. Și cu tot acest entuziasm debordant, tot aș mai fi avut o oare și care reticență, deoarece asta ar  fi însemnat să nu fie liberi, ci ținuți captivi. Chiar dacă mulți erau tratați foarte bine de către aviatorii lor. Și cu toate că am deja al doilea volum, Tronul de Jad, din păcate încă nu mă pot apuca de el din niște motive personale, iar acest lucru mă cam face foarte nerăbdătoare, dar și ușor nervoasă.


Aici sunt doar șase volume, dar ele sunt, de fapt, nouă. Ultimul, din câte știu, ar trebui să fie publicat în 2015 în America.
Mai am și alte serii care-mi plac, dar aceasta este pe primul loc. Dar în cazul vostru cum este, ce serie vă place foarte mult? Și cum am spus mai sus, aș fi curioasă să-mi spuneți și de ce v-a atras într-o așa măsură. Prin câteva mici argumente, nu vă cer mai mult. E frumos să împărtășim între noi aceste plăceri, nu?

luni, 25 august 2014

"Oamenii eternității nu se tem niciodată" de Shani Boianjiu

DESCRIEREA: Oamenii eternității nu se tem niciodată are în centru trei prietene adolescente israeliene, Yael, Avișag și Lea, dintr-un sat prăfuit de la granița cu Libanul, care își îndeplinesc serviciul militar într-o atmosferă ce pendulează între plictis și teroare. Lea păzește un punct de frontieră spre Cisiordania, verificând permisele palestinienilor care pătrnund în Israel, și, ca să-și alunge plictiseala, își imaginează poveștile lor de viață. Avișag păzește granița egipteană, având în sarcină oprirea emigranților ilegali și a filmelor porno piratate, privind în fiecare zi cum refugiații se izbesc cu disperare de sârma ghimpată, iar Yael face instrucție de tragere și flirtează cu băieți mai mici decât ea. Toate trei așteaptă în praful graniței să se întâmple ceva, prinse mereu în clipa intensă de dinaintea izbucnirii unei nenorociri. 

RECENZIA: Vreau să menționez, pentru început, faptul că am schimbat puțin locul unde vor fi așezate notele pe care le voi da cărților, deoarece mi s-a părut a fi puțin împrăștiat dacă le poziționam jos. Așa că, de acum încolo, ele se vor afla lângă copertă, alături de celelalte detalii. Trecând peste, dacă puteți observa mai sus, cartea nu a primit o notă foarte bună din mai multe motive. Pot spune că a fost o reală dezamăgire, deoarece atunci când am văzut-o în Cărturești, mă atrăsese foarte mult coperta, dar și titlul care se împletea foarte bine cu imaginea fetei. Ca să fac o mică paranteză, am cumpărat-o acum circa o săptămână și ceva, împreună cu Marile speranțe de Charles Dickens, dar nu am mai făcut acel post cu noi achiziții, deoarece am zis să las să se adune mai multe cărți; e ciudat să tot pui câte două-trei cărți. Din acest motiv cred că voi face doar la sfârșit de fiecare lună, nu oricând îmi cumpăr. Dar închizând paranteza și revenind la subiectul principal, cum am spus, aveam așteptări din cele mai mari de la acest roman. Descrierea, cel puțin pe mine, mă ducea cu gândul la cu totul altceva, deoarece aici vorbim de armată, de războaie, de acțiune într-un cuvânt. Ceea ce, în această carte, acest cuvânt a lipsit cu desăvârșire. M-a plictisit într-un mod atât de groaznic, încât îmi venea să o arunc chiar de la primele cincizeci de pagini, dar m-am încăpățânat să o citesc din două motive: voiam să văd ce se va întâmpla până la final, și nu-mi doream să las o carte neterminată, deoarece am abandonat deja destule din cauza nervilor pe care mi i-am făcut. Nu am nimic cu cărțile fără acțiune, îmi chiar plac, dar în aceasta era chiar necesară; ținând cont de subiectul abordat. 

Autoarea, din câte am aflat, se află la prima carte, așa că Oamenii eternității nu se tem niciodată, a fost romanul ei de debut. Eu văd în felul următor un scriitor care se află la început cu meseria asta, ca să zic așa: fiind începător, felul cum scrie este oarecum iertat la prima carte. Adică i se mai acceptă pe ici pe colo mici greșeli, cu toate că editura mai corectează din ele, și mai mult se axează pe conținutul strict al cărții. Eu așa privesc cu ochii mei toată această adaptare, deci nu săriți cu tot felul de lucruri la adresa mea, gen critici și vorbești prostii. Felul cum a scris nu m-a deranjat, deoarece a avut un stil tineresc, ca să zic așa, modern, fără înflorituri, și descrieri care mai de care. Eu am fost, în schimb, foarte afectată de faptul că cele trei fete – Yael, Avișag și Lea –, trăiau o viață foarte monotonă, fără cine știe ce întâmplări. De fapt, erau plictisite de viață de cele mai multe ori, iar lucrul ăsta a făcut povestea lor și mai banală și enervantă. Autoarea a povestit – nu cred că am fost foarte atentă la acest aspect – din mai multe perspective narative. Dar din câte îmi amintesc, cred că a făcut-o de cele mai multe ori din perspectiva lui Yael, și în rest, la persoana a treia. Oricum, a fost o încâlceală în capul meu toată cartea. Ceea ce m-a mai ușurat a fost faptul că au fost capitole lungi, povestite dintr-un singur punct, astfel nefiind nevoită să trec de la o fată la alta, fără să mă adaptez cât de cât cu schimbarea. Cele trei, practic, după terminarea liceului, trebuiau să se înscrie în armată, deoarece așa se practică în Palestina, dacă am înțeles eu bine. E ceva ce tinerilor le este obligatoriu să urmeze după ce absolvesc.  

Fiind o carte de două sute și ceva de pagini, mă așteptam să o termin foarte repede, deoarece eram și foarte entuziasmată să o încep, iar sentimentul ăsta te împinge să o citești cât mai repede cu putință. Faptul că m-am oprit de multe ori, deoarece mă obosea foarte tare, și că trecuseră deja cinci zile iar eu nici măcar la jumătate nu ajunsesem cu ea, îmi dăduse starea aia nasoală care mă făcea să plâng. Nu știu dacă voi ați plâns vreodată din cauza unei cărți care v-a dezamăgit, dar eu aproape că am făcut-o la aceasta. Poate dacă nu ar fi existat atâtea explicații despre arme, muniție și tot ce ține de armată, dar și ultimul capitol – în viziunea mea, chiar nu-și avea rostul –, cartea ar fi fost mult mai OK. Poate în felul acesta ar mai fi primit o stea din partea mea, dar așa, singurul motiv pentru care i-am dat două stele, și nu una, era că am reușit să mai aflu unele chestii despre partea asta a vieții, despre care nu știam. Plus că, cu ajutorul Wikipedia, am descoperit să autoarea are origini românești, iar acest lucru s-a observat și în carte, deoarece de multe ori apăreau aspecte cu privire la România. Shani Boianjiu, urmând armata, cred că prin această carte și-a arătat experiența pe care a trăit-o ea acolo, și modul cum își petrec timpul acele fete, dar și băieții deopotrivă. Poate dacă ar fi construit altfel povestea, înflorind puțin traiul de acolo, făcându-l mai, nu știu cum să zic – fantastic –, ar fi avut un alt impact asupra mea. Dar așa, neavând nimic special sau cât de cât OK, nu m-a dat pe spate, dar nici nu mi-a plăcut.

Nu știu ce-aș mai putea spune, deoarece a fost evident din ceea ce-am scris mai sus, că nu am fost și nici nu sunt încântată de această carte. Mi-aș fi dorit – zău de nu! – să fi avut lucruri bune de spus despre ea, iar faptul că nu am putut-o face, m-a cam întristat. Și cu toate acestea, dacă ar fi să mai publice ceva, i-aș mai da o șansă pentru modul cum a scris, mai libertin, aerisit, ca să zic așa. Plus că, dacă a fost cartea ei de debut, poate la celelalte se va descurca mult mai bine. 

sâmbătă, 23 august 2014

#4 Muzică: Brooke Fraser – "Something In The Water"


Nu mai postasem de mult melodii pe blog, și simțea nevoia să o fac, și cum mi-am adus aminte ascultând această melodie, am zis să-i fac ei marea onoare. Pe Brooke Fraser o ascult cred că de un an de zile, din clipa în care căutam pe youtube o melodie mai tristă pentru o povestioară de-a mea, și voiam ceva mai diferit. Ce nu prea era ascultat. Acolo era vorba de Flags, o piesă de o tristețe rar întâlnită, care m-a făcut să vărs și câteva lacrimi în timp ce scriam capitolul respectiv. Și așa am dat peste ea; mă și mir cum nu auzisem de această cântăreață decât cu un an în urmă, deoarece are o voce atât de frumoasă, caldă și blândă, încât m-a făcut să o îndrăgesc din prima clipă în care am ascultat-o. V-o recomand cu multă căldură, și chiar dacă eu încă nu am apucat să-i ascult toate melodiile, pe voi vă împing să o faceți, deoarece sunt ferm convinsă că veți găsi ceva pe placul vostru. 

vineri, 22 august 2014

#1: Primele 100 de cuvinte – "Oamenii eternității nu se tem niciodată" de Shani Boianjiu


Am preluat această provocare de la Anddeea, deoarece mi se pare foarte interesantă și mai deosebită. Tot ceea ce trebuie să faci este să postezi în fiecare vineri primele 100 de cuvinte dintr-o carte pe care ai citit-o sau pe care dorești să o citești. În felul acesta reușești să faci, oarecum, publicitate cărții respective, plus că nu prea ai cum să lași spoilere. M-am gândit să dau startul acestei provocări cu ceea ce citesc în momentul de față, chiar dacă mă chinui să o termin de ceva vreme. 


* * *
  "S-a așternut praful în rulota în care învățam și părul profei Mira, vopsit într-un portocaliu artificial, are vârfurile arse. Acum suntem în clasa a douășpea și aproape am terminat istoria Israelului. Istoria lumii am terminat-o în clasa a zecea. Paginile manualului ne învață deja despre 1982, cu câțiva ani înainte să existe satul ăsta, când pe aici, lângă granița cu Libanul, nu erau decât pini și mormane de gunoi. Vorbele de dimineață ale Mirei, mama lui Avișag, profa noastră, mai că le ating pe alea secrete ale părinților noștri din serile de beție.
   Istoria aproape s-a terminat.
   — O să fie..."

* * *
Sper să reușesc să o termin cât mai repede, deoarece nu am avut niciun chef să citesc zilele astea. Habar nu am ce am avut și mă enervează foarte tare; mai sunt câteva săptămâni din vacanța de vară și după nu voi mai putea sta să mă lăfăi în lectură. Sunt foarte supărată pe chestia asta! 

miercuri, 20 august 2014

#8 Leapșă: Summertime madness


Mulțumesc, ca în multe cazuri, Leontinei, pentru tag. 

1. Arată o carte cu o copertă care să inspire vara! de exemplu: soare, mare etc.  
Nu știu sigur dacă e imaginea potrivită, dar eu nu prea am cărți în genul acesta prin biblioteca mea. Oricum, o consider destul de potrivită, și chiar dacă e o grădină, fata e îmbrăcată ca de vară, și mai are și un cățeluș drăguț în mână. Este vorba de Martora de Nora Roberts. Și cu toate că arată astfel coperta, conținutul e puțin în afara imaginii. Dar pentru curioși, cartea a fost foarte frumoasă și destul de interesantă! 


2. Alege un loc fictiv care ar fi destinația perfectă pentru vacanța de vară. 
Cum am spus și în recenzia de la Regatul umbrelor de Leigh Bardugo, mi-aș dori foarte mult să vizitez tot ce e pe acolo, cu toate că nu prea e o destinație potrivită pentru vacanța de vară. Și acum întrebarea: de ce aș vrea să o vizitez? Ei bine, cum eu sunt o împătimită a Rusiei și a tot ce ține de ea, unele elemente din acel loc se potrivesc foarte mult cu acea țară. Plus că mi s-a părut chiar foarte fascinant locul. 


3. Ești pe cale să pleci în cu avionul până la locul tău de vacanță. Ce carte îți iei cu tine ca să dureze tot zborul? 
Asta ar fi ceva, din moment ce nu am mai zburat niciodată cu avionul, dar dacă ar fi să o fac, iar drumul al dura destul de mult timp, aș avea nevoie de o carte destul de voluminoasă. Cred că mi-aș lua Încleștarea regilor de George R.R.Martin, deoarece acolo m-am oprit și cu seria, la al doilea volum, și cred că ar fi un moment destul de bun să o continui. 

4. Ai un caz de sumertime sadness, ce carte alegi pentru a-ți reda zâmbetul pe buze? 
Cred că voi mai rămâne în acea stare ceva vreme, deoarece nu am cărți amuzante, vesele, care să mă facă să râd, prin bibliotecă. Așa că de data asta voi spune pas la întrebare. Poate mă voi gândi să-mi cumpăr și o astfel de carte, cândva.

5. Ești pe plajă singur/ă, ce personaj fictiv ai vrea ca și companie (beach babe, if you now what I mean)? (puteți alege mai mulți)
Ha-ha, pot să-l aleg pe Temeraire din Dragonul Majestății Sale? Cred că aș avea ce să discut cu dragonul ăla o grămadă de subiecte interesante. Am prins mult drag pe acel personaj, așa că-l voi alege pe el. Plus că voi avea mai mult ca sigur plaja mai liberă de cum îl vor vedea turiștii. Și cum observ că mai pot pune câțiva, o să-l mai aleg și pe Zero din seria Dincolo de moarte de Adina Speteanu, care este și personajul meu preferat, dar și pe Pierre-Andre din Iubire și sânge de Catherine Delors.

6. Pentru a-ți asorta înghețata vrei un ice cool sidekick (n-am idee cum să traduc asta ca să aibă sens) Ce personaj sidekick alegi?
Clar aici e locul Întunecatului din Regatul Umbrelor! Ar fi ceva chiar foarte interesant! Cel puțin pentru mine așa ar fi. 

7. Împarte atmosfera de vară! Cui îi dai tagul mai departe?
Dau acest tag următorilor: SaraGhandaPufuleț. Dar, cu siguranță, îl poate lua oricine îl va vedea.  

sâmbătă, 16 august 2014

#7 Leapșă: Behind the blog

Leapșa sau tagg-ul l-am primit de la Pufuleț, căreia vreau să-i mulțumesc că s-a gândit și la mine. Așa că, mulțumesc și te tuc! :)


Reguli: 
1. Trebuie să răspunzi sincer.
2. Trebuie să iei imaginea tagg-ului și să o încorporezi în postarea ta.
3. Tăguiește câți mai mulți din bloggerii tăi favoriți.

Cerințe: 
Vor fi 7 întrebări pe care le ia toată lumea și 4 lucruri (sau mai multe) pe care vrei tu să le știe lumea despre tine. 

1. Din ce oraș ești?
M-am născut în București, dar marea majoritate din copilărie mi-am petrecut-o la bunici, la Moldova. Sinceră să fiu, orașul nu prea-mi place din cauza faptului că este mult prea aglomerat, iar eu și cu genul ăsta de trafic nu mă înțeleg cam deloc. Atunci când voi avea ocazia să o fac, voi profita de oportunitate la maxim, și mă voi muta în altă parte. De preferabil la munte.

2. Câți ani ai?
Am împlinit de câteva luni optsprezece ani, și pot spune că de când am mai crescut, m-am temut foarte mult de vârsta aceasta. Și încă o mai fac acum că i-am trecut pragul, deoarece încă nu mă simt destul de matură pentru ea. Pentru responsabilitățile care țin de a fi major.

3. Care e mâncarea ta preferată? Dar dulcele preferat? 
Ca mâncare, și aici nu mă refer la fastfood – cu toate că-mi place să mai consum din când în când –, spanacul e felul meu preferat. Știu că nu mulți îl agrează, cu toate că nu înțeleg de ce, dar eu aș mânca de nu aș mai putea. Iar ca desert, nu prea am unul favorit, dar în schimb îmi place mult să fac tiramisu. Am făcut pentru întâia oară – de una singură –, la ziua mea, și eram foarte entuziasmată când am văzut că mi-a ieșit. Bine, nu prea are cum să nu-ți iasă din moment ce e un desert ușor de făcut, dar pentru mine a fost ceva foarte "uau".

4. Care este cel mai mare vis al tău?
De multe ori mi s-a pus întrebarea asta, și de atâtea ori nu prea știam ce să răspund. Nu prea știu cu exactitate ce aș vrea să fac în viitor, și cu toate că anul ăsta intru în clasa a doisprezecea, încă nu sunt pe deplin convinsă ce drum să urmez. Sunt destul de confuză, și ca să spun că mi-aș dori să devin scriitoare și să profesez numai în acest domeniu, aș spune un adevăr doar pe jumătate. Mi-ar plăcea mult să public, dar partea asta să fie un hobby, o scăpare din realitate.

5. Cea mai mare frică a ta este:
Am mai multe frici, de felul mu sunt o fire mai fricoasă și ușor de înspăimântat. Dar dintre toate, cel mai mult îmi este să nu-i dezamăgesc pe cei dragi și să nu reușesc să-mi duc la îndeplinire planurile. Acestea sunt cele mai mari temeri ale mele, probabil până ce se vor ivi altele în viitor.

6. Care este citatul tău preferat? Dar motto-ul?
Mai nou, de când am terminat de citit Tess d'Urberville, am pus ochii pe acesta: Frumusețea sau urâțenia unui caracter constă nu doar în faptele individului, ci și în năzuințele și impulsurile sale, adevărata valoare a vieții sale constă nu în lucrurile pe care le-a făcut, ci în cele pe care le-a dorit.” 
Iar un motto, o să aleg unul de la Andrea Bocelli, care se află printre cântăreții mei preferați: Pentru a reuși, trebuie să perseverezi, să insiști.” 

7. Aici o întrebare (sau mai multe) pusă de cititorii tăi. Revin-o cu un edit.
Deci, dacă aveți întrebări pe care vreți să mi le puneți, o puteți face și vă răspund cu cea mai mare plăcere.


1. Sara întreabă: Ne poți arăta bijuteria preferată sau cea pe care o porți cel mai des?


    Andreea răspunde: Este vorba de un lănțișor pe care l-am luat de la Sinaia când am fost în excursie cu clasa. Este făcut din mici mărgeluțe, și are un aspect mai tradițional, popular. Țin foarte mult la el, cu toate că mi-aș fi dorit să fi fost din acela lipit de gât. 

2. Sara întreabă: Tipul de ceai preferat?
    Andreea răspunde: În afara celui de fructe de pădure, de fapt, a tuturor ceaiurilor de fructe, toate îmi plac. Dar cel mai mult acela de mușețel și tei. 
3. Sara întreabă: Cea mai veche amintire a ta?
    Andreea răspunde: Uf, cam greu de răspuns, din moment ce e atât de veche încât nu mi-o pot aminti. Ha-ha! Dar cred că este una în care eram la țară cu verișorii și toate rudele, era sâmbătă și se organiza târgul într-un alt alt sat iar un unchi trebuia să cumpere ceva de acolo, și am mers cu el, împreună cu toți verișorii. Ne-a luat înghețată de la dozator, și îmi amintesc că fusese pentru întâia oară când mâncasem astfel de înghețată. Fusese foarte bună!
4. Sara întreabă: Care este unul dintre defectele tale care te enervează cel mai tare?
     Andreea răspunde: Înainte nu-l puteam considera chiar un defect, deoarece mă simțeam bine cu sentimentul acela, dar acum nu o mai consider chiar o calitate. Și aici mă refer la faptul că sunt mult prea miloasă și iert cam pe oricine. Pur și simplu nu pot sta supărată pe cineva, deoarece simt că am făcut ceva greșit, și mă simt oarecum prost. Cu toate că unele persoane nu merită atâta bunătate, eu nu pot ține în mine acea ură.
5. Sara întreabă: Ți-ar plăcea să trăiești pentru totdeauna?
    Andreea răspunde: Bună întrebare! Mi-ar plăcea și nu prea. Da, ar fi frumos, deoarece aș vedea cum evoluează lumea, cum se schimbă. Nu, pentru că m-aș simți mereu singură, știind că toți mor, numai eu o să rămân veșnic pe pământ. Și ținând cont de faptul că eu sufăr extraordinar de mult doar atunci când mă despart de cineva pentru o perioadă nu chiar lungă. De-ar fi pentru totdeauna, cred că nu aș putea rezista fără atâtea persoane dragi mie lângă.
6. Sara întreabă: Versul (sau versurile) care te-au convins că poezia ta preferată merită să fie de fapt poezia ta preferată.
     Andreea răspunde: Din păcate nu am o poezie preferată deoarece eu nu prea le am cu așa ceva. Da, îmi place să-l citesc pe Bacovia și Puskin, dar doar așa, că mă atrag scrierile lor. Dar una care să mă facă să o citesc mereu, sau să-mi transmită ceva mai special, diferit, nu. 

*
Câteva lucruri despre tine: În afară de ceea ce-ați aflat deja; îmi place să desenez, sunt o fire melancolică și pacifistă, sunt purtătoare de obiecte făcute de mână, cum ar fi brățările și inelele, îmi plac lucrurile vechi, și mi-aș dori să locuiesc într-o casă stil Tudor. 

*
Dăruiesc acest tagg următorilor: LeontinaSara și Ghanda. Dar presupun că-l poate lua oricine, așa că, cine dorește, îl poate face.

vineri, 15 august 2014

#6 Leapșă: Summer in a bag of books

Văzusem leapșa din seara de dinainte să plec, dar am fost cam obosită și nu prea am mai avut chef să o fac atunci. Și am întârziat atât de mult cu ea, deoarece voiam să postez mai întâi recenziile. Oricum, îți mulțumesc foarte mult Leontina pentru dedicație, și cum mai sunt câteva săptămâni din vară și încă mai poți merge la mare, se mai încadrează în timp.  

Reguli:
– selectați în tag cărți citite recent (în ultimii 1-2 ani);
– încorporați în postare imaginea tag-ului;
– dați tag-ul mai departe.

1. Drumul spre mare: o carte pe care ai așteptat de mult să o citești.
Destine pierdute, primul volum al seriei "Dincolo de moarte" de Adina Speteanu. S-a întâmplat anul trecut, atunci când l-a lansat la Gaudeamus iar eu nu am putut ajunge. De-abia în februarie anul acesta am reușit să pun, în sfârșit, mâna pe el. 

2. Răsărit de soare: cartea la a cărei lectură abia așteptai să te întorci după ce te trezeai dimineața.
Dragonul Majestății Sale de Naomi Novik. Chiar dacă am terminat-o de citit acum puțin timp, parcă ar fi trecut o veșnicie de fapt. Mi-a plăcut mult de tot cartea, iar seara când trebuia să mă culc, o făceam mai mult pentru că mama zicea că o să ajung precum un zombie. Și cititul ăsta, cât de bun o fi, ar trebui să nu înlocuiască somnul, tot obișnuia să-mi spună.

3. Apus de soare: o carte pe care ai stat să o citești noaptea.
Aici este vorba de Fericirea începe azi de Jamie McGuire, și pot spune că această carte am citit-o într-un timp foarte scurt. Șase ore mai exact. Începusem să o citesc ziua, dar parcă nu mergea ceva, așa că am lăsat-o pe mai târziu, și când s-a înserat, am zis să-i dau o șansă la acea oră. Am stat cred că până la ora două sau trei noaptea să o termin, și cu toate că nu a fost o carte care să mă fi dat pe spate, a fost drăguță și mi-a făcut o mare plăcere să o citesc. Și nu regret că mi-am pierdut ore din somn pentru a mă dedica ei.

4. Perla de scoică: o carte la care nu aveai mari așteptări, dar pe care ai considerat-o excepțională după ce ai terminat-o.
Aici este vorba de Rosu ca sângele, primul volum al trilogiei "Albă-ca-Zăpada" de Salla Simukka. Mi-a plăcut cartea, și cu toate că alții nu au considerat-o atât de bună, la mine a fost cu totul altceva. Poate am fost și ușor influențată de faptul că eu nu prea le am cu genul acesta de cărți, mai cu mister, gen crime, așa că de-asta am considerat-o foarte bună.

5. Arsură de soare: o carte care te-a enervat rău, cu care ai avut o experiență neplăcută.
Asta chiar că e o arsură nespus de dureroasă, pe care sper să nu o mai am multă vreme de acum încolo; sper că niciodată. Este vorba de Fluturi de Irina Binder, o carte care m-a dezamăgit în multe feluri. A fost pentru mine ca un pumn dat în față, deoarece, după ce am cumpărat-o, am terminat-o cu chiu cu vai din cauza faptului că nu mi-a plăcut aproape de nici o culoare. Oricum, între cele două tabere care s-au format: excepțională și slabă, mă încadrez în categoria persoanelor care au considerat-o slabă. A fost un mare eșec pentru mine, și cred că cel mai important lucru pe care l-am învățat în urma cumpărării aceste cărți, a fost să fiu mai atentă atunci când vreau să-mi achiziționez ceva. Mult mai atentă!

6. Valurile mării: o carte care a fost multă vreme pe val și care ți-a plăcut și ție.
Cred că aici voi spune pas, deoarece în ultimii doi ani nu prea-mi amintesc să fi citit o carte care să fie la modă, să o fi citit multă lume și să fi auzit numai lucruri bune despre ea. Nu știu, momentan nu-mi apare nimic în cap, dar ca să pun totuși o carte, mă rezum la Circul nopții de Erin Morgenstern. Nu știu dacă a fost chiar pe val, dar eu am auzit destul de des despre ea la bloggerii pe care-i urmăresc.

7. Caniculă: o carte care ți-a dat bătăi de cap, pe care ai citit-o greu.
Ion de Liviu Rebreanu, se pune? Am avut-o de citit pentru clasa a zecea, dar a trebuit să dau peste ea și în a unsprezecea. Am urât cu tot sufletul meu această carte, și am citit-o nespus de greu. Nu i-am găsit rostul deloc acestei cărți, și am fost foarte fericită când profesoara de română nu a mai dat test din ea, ci ne-a ascultat. 

8. Briza mării: o carte simplă, pe care o consideri lectura ideală pentru vacanță.
Pași pe nisip de Nancy Thayer. A fost o carte simpluță, despre viața unor surori ce încearcă să-și găsească fericirea, sau cam așa ceva. Am citit-o acum ceva timp, așa că nu prea mai știu ce se întâmplă prin ea. Dar a fost drăguță, și chiar e lectura ideală pentru vacanță.

9. Bronz: o carte care a lăsat o amprentă asupra ta.
Clar aici este vorba de Evadare din Lagărul 14 de Blaine Harden. Nici nu se pune problema ca amprenta să nu fie mare, în condițiile în care cartea urmărește o parte din viața unui tânăr – dar și a altor oameni – într-un lagăr de muncă din Coreea de Nord. Iar cartea este, de fapt, o bibliografie. Tot ceea ce-am putut citi acolo întrece lagărele lui Hitler și Stalin, plus că – greu sau nu de crezut –, cele din Coreea de Nord încă mai există, în ciuda faptului că Kim Jong-un, actualul conducător, refuză să spună că mai sunt funcționale. Cartea trebuie citită neapărat, dar nu în grabă, ci trebuie să-ți aloci timp liber și liniște pentru a o digera cum trebuie. Chiar dacă nu are mai mult de două sute și ceva de pagini.

10. Vacanța de vară: o carte care ți-a plăcut mult, dar apoi ai regretat că ai terminat-o așa de repede.
Mi-a fost cam greu să mă decid în legătură cu această carte, deoarece nu știam sigur la ce categorie să o pun, 2, 9 sau aici. Dar, într-un final, am ajuns la concluzia că regretul pentru faptul că am terminat-o, a fost cu mult mai mare decât amprenta lăsată și entuziasmul. Este vorba de Tess d’Urberville de Thomas Hardy. Am citit-o în circa două zile, și mi-ar fi luat mai puțin ținând cont de faptul că reușeam cu greu să o las din mâna, dar nu puteam citi non-stop, fără pauze; aerul de țară e tare obositor! Mi-a plăcut nespus de mult, și chiar regret foarte tare că am terminat-o, și că autorul – crud! –, nu i-a făcut o continuare. Mi-ar fi plăcut și aș fi fost foarte curioasă să aflu în continuare povestea a ceea ce a lăsat Tess în urma ei.

*

Până să ajung eu să o fac, cred că a luat-o deja toată lumea, așa că nu prea știu cui aș putea să o mai dedic. Am văzut-o pe multe blog-uri, deci sunt sigură că a trecut prin mâinile tuturor. 

"Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică" de Kjersti Skomsvold

DESCRIEREA: Mathea Martinsen a fugit de oameni toată viața, dar acum nu își mai dorește decât să se știe că a trăit. Așa că își pune rochia de mireasă și iese în lume. Însă nu e chiar atât de ușor să îi faci pe ceilalți să bage de seamă că exiști. Uneori, cu cât mergi mai repede, cu atât ești mai neînsemnat.

Profund și mișcător, romanul tragicomic al lui Kjersti Skomsvold spune o poveste de iubire originală și captivantă, fermecând cititorul cu grația stranie și sentimentalismul nordic.

RECENZIA: Nu voi avea foarte multe lucruri de spus despre această micuță carte, deoarece a fost foarte scurtă – am citit-o într-o oră și ceva –, și nu a avut parte de întâmplări foarte mari. Adevărul este că nu s-a întâmplat mai nimic prin ea, în sensul de acțiune, dar a fost o gură de aer proaspăt pentru mine, în urma lecturării a trei cărți; două lungi și una foarte marcantă. În ea am putut-o cunoaște pe Mathea Martinson, o bătrână care – sinceră să fiu, din descriere nu mă gândeam că ar fi așa – locuiește într-un oraș din Norvegia. Aceasta își petrece ultimii ani din viață singură, după ce soțul ei Epsilon – pe care, de fapt nu-l chema așa, dar mi-a plăcut mai mult cu sună acesta, decât celălalt – moare. Plus că nici nu mai știu care era adevăratul nume pe care-l purta. Singurătatea și faptul că nu prea avea prieteni o făcea să se comporte mai ciudat, să aibă gânduri de sinucidere, și uneori întrebându-se când vreo ambulanță se auzea pe stradă, când va veni și pe la ea să o viziteze. În ciuda faptului că povestea este una tristă și dureroasă, am avut parte de momente comice din partea Mathei. E o bătrânică nespus de amuzantă, și cu care, sunt ferm convinsă, m-aș fi înțeles foarte bine.
“— Natura se comportă într-un mod care este contrar intereselor pe care le manifestăm noi, ca indivizi, a spus odată Epsilon. 
Citind această mică povestioară, cartea de debut a autoarei Kjersti Skomsvold, am putut intra în mintea bătrânilor, să văd cum privesc ei viața după ce au trăit mai bine de trei sferturi din ea, și ce așteptări mai au ei de la aceasta. Din păcate, nici unul nu mai speră la ceva „uau”, care să răsară peste noapte, ci își făceau planuri de înmormântare. Exact așa cum făcea și Mathea, și pe care, nu de multe ori – prin amintirile și scenele care ne erau prezentate din trecut cu ea și Epsilon – i le relata acestuia. Dragostea dintre cei doi m-a înduioșat atât de mult, încât m-a făcut să mă întreb dacă voi avea și eu parte de ea până la bătrânețe. Micile daruri pe care și le făceau unul altuia, demonstrau cât de mult țineau unul la altul; ea, bentițe de pus în cap, croșetate; el, o pernă frumoasă sau o cutiuță făcută manual pentru andrelele și ghemele de ață. Ieșiri în oraș, camping la sfârșit de săptămână, plimbări prin parcuri, și conversații interesante. Dar cu toate aceste lucruri, am putut vedea și părți din cele mai triste și adevărate pe care trebuie să le îndure un bătrân – ignoranța de către tineret și chinul de-a te descurca de unul singur atunci când nu ți se acordă ajutorul.
Când urâm pe cineva, urâm de fapt ceva din imaginea lui care se află ascuns adânc în noi înșine.  
Din pricina faptului că nu au putut avea copii, astfel neavând parte nici de nepoți, Mathea a fost nevoită să-și ducă crucea, după moartea lui Epsilon, de una singură. Am stat și am reflectat puțin la ceea ce-am citit, și am ajuns la concluzia că eu nu vreau să ajung așa, nu vreau să nu am copii și nepoți, și îmi e foarte frică de bătrânețe. Nu vreau să fiu ignorată precum o cârpă murdară, nu vreau să mi se arunce priviri piezișe atunci când nu ajung la borcanul de dulceață de pe un raft mult prea sus al supermarketului, nu vreau să se mestece gumă în fața mea, de parcă nu aș exista, și nu vreau să mor înecată. Și bătrânii încă mai au sentimente, iar gelozia încă se mai află acolo, una pe care am aflat-o de la Mathea; dulce în unele locuri, dar amară în altele.
“ Pentru fiecare clipă de fericire pe pământ trebuie să plătești cu suferință.  
Cartea asta mi-a pus multe semene de întrebare despre viitorul ce va urma, unul îndepărtat – cei drept –, și de-ar fi să ajung să-l trăiesc, nu vreau să trec prin aceste lucruri. Dar, de fapt, nici un bătrân nu ar trebui să aibă parte de un astfel de tratament. Chiar dacă a fost cam tristă, povestea a fost una frumoasă, și mi-a făcut plăcere să o citesc. 
Doar porumbeii și pisicile te vizitează atunci când îmbătrânești.

joi, 14 august 2014

"Evadare din Lagărul 14" de Blaine Harden

DESCRIEREA: Incredibila odisee a unui om din Coreea de Nord până în lumea liberă.

Evadare din Lagărul 14 reprezintă o poveste despre suferință și curaj, supraviețuire și speranță, fiind o mărturie șocantă despre evenimentele din spatele gardului electrificat. Jurnalistul american Blaine Harden dezvăluie secretele celui mai represiv sistem totalitar din lume, prin intermediul relatării înfiorătoare a lui Shin, un băiat care nu știa nimic despre lumea de afară, devenise de mic turnător și fusese obligat să asiste la execuția familiei sale.

RECENZIA: Evadare din Lagărul 14 nu este o poveste, o ficțiune, ceva imaginar și imposibil, așa că nu trebuie tratată ca atare. Ci este realitatea în care trăim, una pe care, din păcate, nu credeam că mai există din perioada lui Hitler și Stalin. Nu mi-am putut imagina că lagărele încă mai sunt funcționale în ziua de astăzi, în care libertatea și dreptul la ea, nu ar trebui private de către nimeni. Mintea mea încă refuză cu o încăpățânare uriașă să creadă că în Coreea de Nord, în spatele uriașilor munți, se ascunde o lume total diferită, în care oamenii sunt tratați în cele mai oribile moduri. Am ținut să menționez acest lucru înainte de-a începe recenzia – de fapt, nici nu știu dacă va putea fi denumită astfel, din moment ce nu sunt sigură ce va ieși într-un final –, deoarece am rămas cu un imens șoc atunci când am terminat această relatare a vieții lui Shin In Geun, acum purtând numele de Shin Dong-hyunk. Și-a schimbat numele din dorința de-a se reinventa, de-a fi un alt om cu o altă identitate, după ce a reușit să iasă din calvarul în care fusese învățat, de mic, să trăiască. Mi se pare deplorabil și de-a dreptul revoltător tot prin ce-a fost nevoit să treacă acest biet om, împreună cu alții și alții ca el. Dar comunismul în Coreea de Nord încă mai este principalul mod de-a dicta a actualului conducător.  
                                                                                    
Vă spun cu mâna pe inimă când vă scriu această părere, când vă zic că îmi este nespus de greu să relatez în cuvinte tot ceea ce-am descoperit în acele pagini. Poate și de-asta veți fi ușor confuzi la finalul ei, și sper ca acest aspect să fie unul, dintre multe altele, care să vă facă să citiți Evadare din Lagărul 14, numaidecât. Cartea nu va fi o recomandare – nu rog pe nimeni să o citească –, ci va fi ceva necesar, un lucru pe care ar trebui să-l facă oricine; când spun oricine, nu există excepție de la regulă. Acest om, Shin, care s-a născut și a trăit o bună bucată din viață într-un lagăr de muncă – care își mai are încă „locatarii” chiar și în acest moment –, ar trebui să fie pentru toată lumea un exemplu de viață, de putere și speranță. A trecut prin atâtea greutăți, a indurat o sumedenie de chinuri care, pe mine, una, m-au făcut să plâng și să-mi dau seama de faptul că sunt atât de norocoasă că sunt înconjurată de atâtea lucruri, pe care el le-a descoperit de-abia acum câțiva ani. Bibliografia, pe lângă faptul că înșiră evenimentele din viața lui chinuită, ne mai arată, din când în când, și ce se întâmpla în Coreea de Nord, în perioada cât a stat el în lagăr, dar și de dinainte. Ni l-a descris pe Kim Ir-sen, bunicul lui Kim Jong-un, conducătorul Coreei de Nord din zilele noastre, dar și pe tatăl acestuia, Kim Jong-il, care a murit în 2011 din cauza unui atac de cord, lăsându-și fiul la conducere. Coreea de Nord ni-l înfățișează pe acesta ca fiind “un alt conducător trimis din ceruri”, ceea ce pe mine m-a făcut să ajung la concluzia că acea țară nu numai că poartă o frică pentru ceea ce face acesta, dar este și ușor de manipulat. Cu toate că Coreea de Nord dispune de o atâta putere asupra locuitorilor ei, când vine vorba de foamete, este deplorabilă. În Phenian – capitala Coreei de Nord –, clasa superioară trăiește în lux, când o treime din populație suferă de foamete cronică. Dar nu voi sta să intru prea mult în amănunte, deoarece sunt foarte multe informații noi pe care le-am aflat, care-mi umblă prin cap, dezorientându-mă puțin. Și cel mai mult, șocându-mă foarte tare.

Voi reveni la Shin și la ororile pe care a trebuit să le îndure acesta, dar și ceilalți din Lagărul 14. Țin să menționez că a fost singurul om născut acolo, care a reușit să evadeze din acel lagăr, ținând cont de faptul că – din relatările altor prizonieri, dar și al unor gardieni – era unul dintre cele mai bine păzite din toată regiunea în care se aflau și celelalte. Acesta nu numai că a trecut prin chinuri fizice de nedescris, dar și interiorul lui a fost grav afectat, deoarece născut acolo și neștiind de existența lumii exterioare, acesta a fost învățat să facă numai ce i se spunea de către gardieni; care îi erau și profesori pe deasupra. Nu știa ce era dragostea, nu auzise niciodată de cuvântul “iubire”, iar pentru el instinctual de supraviețuire conta mult mai mult decât familia în sine. Fusese învățat să trădeze pe oricine, astfel ajungând că fie răsplătit; o porție mai mare de mâncare, privarea de unele munci, sau scăparea de unele bătăi. Își turnase mama, și o ura deoarece, la rândul ei, îl turna. Toți erau ca niște roboți ce trebuiau să îndeplinească toate sarcinile stabilite – cu orice preț –, urmând stric cele zece reguli impuse de gardieni. Erau denumite ”Cele zece porunci” care, multe dintre ele, dacă nu erau respectate cu strictețe, duceau la o moarte sigură. Mulți dintre ei au încercat să se sinucidă, iar acest lucru nu era ceva neobișnuit acolo, și când se întâmpla lucrul ăsta, restul familiei avea de suferit mult de pe urma morții acelei persoane. Mergeau pe principiul cum că dacă individul recursese la acea șmecherie, și nu mai era acolo ca să plătească, cineva tot trebuia să o facă.  

Dintre toate cele îndurate de acesta, cele mai îngrozitoare mi s-au părut momentele de foamete prin care treceau, și nu de multe ori încercau să și-o stăpânească mâncând șobolani. Era și un ușor beneficiu hrănindu-se cu ei, deoarece carnea lor îi apăra de o boală foarte des întâlnită în lagăre, pelegra. Pe lângă șobolani, mai mâncau lăcuste, dar din când în când și fructe; pe ascuns, deoarece, dacă erau prinși și nu recunoșteau, erau aspru pedepsiți. Îmi amintesc de o întâmplare povestită de Shin, în care o colegă de clasă de șase ani fusese bătută de un gardian până a murit, deoarece îndrăznise să-și ascundă în buzunar câteva boabe de porumb. Pe lângă aceste chinuri, copiii mai trebuiau să le îndure și pe cele ale părinților, fiind supuși la munci asidue, pentru a le repara greșelile acestora, din cauza cărora ajunseseră în lagăr. Erau bătuți cu pietre de către copiii Bowiwon, ale căror familii fuseseră sfințite de Marele Conducător. Erau dăți în care trebuiau să muncească la un baraj, iar apa care se înfiltra prin el, slăbind structura, omora mulți oameni. Aici copii se întreceau între ei: cine găsea cele mai multe cadavre, acela primea o porție sau două de orez. Pentru ei, o astfel de masă, era ceva greu de imaginat. Un festin. Mi-a fost foarte greu să cred că există oameni cu o astfel de inimă haină, care nu au pic de suflet și remușcare, și cu toate că se mai găsea câte un gardian ce avea cât de cât conștiință, nimic nu se schimba pe termen lung.

Am reușit să mă obișnuiesc cu cartea de-abia din momentul în care Shin a reușit să scape din lagăr, dar nici atunci nu am putut să accept că încă mai există așa ceva. Chiar și în afara lui a trebuit să treacă prin perioade critice, dar au fost unele dăți în care mă bucuram foarte mult pentru el, din cauza norocului pe care-l avea. Și chiar și atunci când s-a aflat departe de Coreea de Nord, în America, situația și felul cum vedea acesta lumea, încercând să se acomodeze cu ea, mi-a provocat o tristețe foarte mare. Era precum un copil ce descoperea o lume nouă – adevărata lume –, și era înspăimântat, dar totodată foarte curios de ceea ce descoperea. Îi era greu să comunice cu lumea, era mai mereu rezervat și, la început, îi era frică să nu fie trimis înapoi în lagăr dacă făcea ceva greșit. Dar am reușit să fiu martoră la schimbări majore care se petreceau cu el, la transformări remarcabile, astfel văzând puterea care sălășluia în Shin. A descoperit dragostea – de mamă, dar și iubirea, care, din păcate, a doua nu a durat foarte mult –, familia, încrederea și prietenia; unele dintre cele mai de preț daruri pe care le poate primi un om. Am fost emoționată până la lacrimi atunci când coșmarurile nu-i dădeau pace, atunci când își visa mama și fratele cum erau omorâți de gardieni pentru că încercaseră să evadeze, iar Shin îi denunțase. În ciuda faptului că aceasta nu l-a iubit niciodată și îl creștea doar pentru că era nevoită, Shin a încercat, cu timpul, să o ierte. Iar acest lucru mi s-a părut ceva ce – sunt sigură – multora le-ar fi fost foarte greu. Pentru mine, acest om nu numai că este un exemplu de voință și putere, dar este și o dovadă a faptului că nu trebuie să renunți niciodată la libertatea care-ți este dăruită. Și cum spunea The Seattle Times pe spatele coperții: “O carte remarcabilă, care ar trebui să facă parte din bibliografia oricărei programe de liceu și a orelor de educație civică din facultăți.” Ar fi foarte interesant ca în școli să se țină astfel de cursuri, despre viața îngrozitoare din lagăre, astfel copiii să descopere o altă lume – la fel de reală ca a lor –, și poate în felul ăsta să se bucure de ceea ce au.   

Mergând mai departe, deoarece mai am câteva lucruri de spus, aș vrea să dezvălui un lucru pe care pe mine m-a supărat foarte tare. Chiar dacă Coreea de Sud este total diferită de Coreea de Nord, nu am putut să nu remarc obsesia lor după îmbogățire, felul cum nu prea îi interesau de coreeni din nord, principalul lor interes era să aibă salarii cât mai mari. O insulă în care ambele părți conviețuiesc, și totuși sunt două țări atât de diferite, încât m-a făcut să-mi schimb radical cunoștințele – și așa mici – pe care le aveam despre amândouă. Sunt, practic, două țări paralele care au avut prilejul să poarte același nume. Sunt oripilată de acest lucru, ținând cont de faptul că mulți coreeni din nord își doresc foarte mult că plece în sud, și în ciuda faptului că o pot face și ilegal, ajunși acolo, sunt foarte rar luați în seamă. 

Lagărele de muncă din Coreea de Nord au o existență mult mai mare decât Gulagul sovietic și sunt de douăsprezece ori mai mari decât lagărele naziste. Lucrul ăsta chiar nu-l știam, și de fapt, să fiu pe deplin sinceră, eu nici măcar nu aveam habar că au existat și în Coreea de Nord lagăre. Și chiar dacă țara neagă cu vehemență existența lor, ele pot fi văzute din satelit cu ușurință, ceea ce mă face să mă întreb de ce – Doamne, iartă-mă! – nu recunosc când există dovezi atât de clare. Plus că această bibliografie dispune de două hărți: una cu Lagărul 14, și cealaltă cu drumul lui Shin de la Lagărul 14 în China. Dar în ea veți mai găsi, la jumătatea cărții, desene cu scenele oribile relatate de Shin din lagăr, plus imagini cu cei trei conducători menționați mai sus și poze cu Shin din afara lagărului.

Cu toate că nu-mi pot imagina ceva mai dur de atât, din spusele unui fost gardian, Shin a avut o viață mult mai ușoară în lagăr, spre deosebire de alți copii care au trecut prin chinuri mult mai groaznice. Și când mă gândesc că și în ziua de astăzi femei, bărbați și copii își duc viețile în spatele acelor garduri electrificate, având șanse infime de-a scăpa, mi se face, efectiv, pielea de găină. Și îmi vine să urlu și să țip: cum mai poate fi încă posibil așa ceva? De ce nu se iau măsuri și mai mari, de ce lăsăm Coreea de Nord să-și bată joc atât de tare de niște copii care nu merită? Dacă părinții lor sunt considerați niște trădători și răufăcători, de ce sunt nevoiți și pruncii acestora să sufere de pe urma lor? De ce încă există țări atât de crude și nemiloase? De ce, de ce, de ce? Atâtea întrebări care nu ar fi trebuit, în mod normal, să existe. Trăim în secolul douăzeci și unu; mi se pare anormal ceea ce se întâmplă pe acest pământ.

Ar mai fi multe lucruri de spus, dar eu am încercat să mă limitez doar la cele mai evidente pentru mine. Cartea transmite o sumedenie de noutăți, pe care toată lumea ar trebui să le cunoască neapărat, și are un impact emoțional ce l-ar răscoli până și pe cel mai greu de impresionat om. Cartea aceasta nu este una pe care să o citești oricând, oricum și oriunde, ci îți trebuie timp liber, liniște deplină pentru a putea înțelege toate acele atrocități, și o concentrare maximă. Cum am spus la început, nu e o recomandare pe care o veți primi de la mine, ci este un îndemn de a face, de a o citi, deoarece, dacă nu o faceți, nu veți afla ce înseamnă să treceți prin chinuri atât de greu de imaginat. Aceasta este realitatea în care trăim, și dacă noi nu vom face nimic pentru a o aduce pe un făgaș normal, atunci cine? Oamenii se nasc pentru a muri în cele mai deplorabile moduri, neavând șansa la o viață normală. Nu! Oamenii se nasc pentru a trece prin experiențe diferite; iar acei care încă mai sunt în lagărele de muncă din Coreea de Nord, au dreptul și la o șansă la fericire.  

Și ca să nu uit, dacă nu veți apuca să o citiți sau nu o găsiți prin magazine, s-a făcut un documentar după viața lui Shin, care poartă numele de Escape from Camp 14: Total Control Zone, un film de Marc Wiesse, și pe care eu, una, de-abia aștept să-l văd. Cu toate că sunt ferm convinsă că-mi va fi foarte greu să-l vizionez, ținând cont de faptul că doar cartea a reușit să-mi lase un impact uriaș; filmul, cu imaginile lui atât de bine detaliate, sunt sigură că mă va răscoli și mai mult. Sincer, îmi este foarte frică, și totodată sunt nespus de curioasă și nerăbdătoare să mă uit la el. Aici  am pus trailer-ul bibliografiei. 

miercuri, 13 august 2014

"Tess d'Urberville" de Thomas Hardy

DESCRIEREA: "Adevărul este că, pentru oamenii epocii victoriene, personajele lui Hardy puteau să pară adevărați monștri. În realitate, existența lor este, de cele mai mult ori, banală. Sunt oameni oarecare, cu defecte obișnuite: pot fi bețivi, egoiști, violenți, pot fi ingrați cu cei care îi iubesc sau, dimpotrivă, să le atribuie însușiri nemaiîntâlnite celor de care sunt îndrăgostiți. Dragostea lor e însă nimicitoare: ea îi mistuie deopotrivă pe cel care o nutrește și pe obiectul dragostei lui, încheindu-se totdeauna cu moarte sau nebunie.

Nici cei care o refuză nu se pot salva. Un vânt blestemat suflă peste oamenii cărților lui Thomas Hardy: toți devin victime ale patimii și, căutându-și izbăvirea, se pierd în întinderile landei Egdon. Poate însă că marea lor infimitate e lipsa marilor visuri. Singura excepție, în această privință, e Tess." __ Dan Grigorescu

RECENZIA: Oh, cât de neașteptat de mult mi-a plăcut această carte, această poveste atât de splendid redată de un autor ce, trebuie neapărat – dar neapărat! –, să-i citesc toate creațiile! Thomas Hardy, acest autor ce mi l-aș fi dorit contemporan, ce mi-ar fi făcut o mare onoare, încântare și nespus de multă mândrie să-i iau un autograf, a reușit să mă frământe prin ceea ce-a vrut să transmită prin prisma personajelor lui. Este singurul, dar singurul scriitor de proză – Puskin și Bacovia fiind poeții mei preferați – care nu a trăit în vremurile noastre, și care îmi este preferat. Nu cred că reușiți să vă imaginați cât de nerăbdătoare am fost să ajung cât mai repede acasă, ca să dispun de internet – bunicii mei și l-au scos – și să-l pun, acolo, pe Goodreads, la autori favoriți. Doamne, sunt atât de fericită că am reușit, în sfârșit, să citesc acest roman fără cusur, încât de-abia dacă am reușit să mai scriu câte ceva la Pigmentul lebedei, deoarece eram cu gândul numai la Tess și la viața ei atât de greu încercată. Nu știu cât de mare a putut fi coincidența, dar în una din cele două zile în care am citit această carte, am dat peste un program de prin noiembrie anul trecut – Libertatea, mai exact –, și acolo o găsisem pe Tess, pe TVR1. Era o altă versiune, deoarece nu juca actrița din filmul pe care-l văzusem eu, așa că acesta era un al doilea punct care mă făcuse să fiu atât de nerăbdătoare să ajung în Bucureși, să mă apuc să-l văd.

La fel cum s-a întâmplat și în cazul lui Jane Eyre, îmi este destul de greu să fac recenzia propriu-zisă, deoarece am atâtea lucruri de spus, și pe care sper din tot sufletul să nu uit să le menționez. Oricum, faptul că am citit aceste două cărți una după alta, ambele fiind atât de diferite una de cealaltă, am intrat într-o stare foarte ciudată, ca un fel de melancolie pe care nu prea mi-o pot explica nici acum. Parcă eram în transă, singurele lucruri care-mi treceau prin cap, erau analizele pe care le făceam acelor două personaje, Jane și Tess. Le analizam viețile care nu se prea asemănau, dar totuși aveau trăsături comune, care mă făceau să le compătimesc foarte mult, dar să le și admir pentru toată tăria pe care au avut-o, ca să treacă peste acele obstacole. Dar, totuși, oricât de mult mi-au plăcut ambele cărți, dacă ar fi să aleg între ele, Tess d’Urberville a reușit să mă marcheze și să mă facă să mă gândesc mai mult la viața acelei fete, decât a reușit să o facă Jane. Poate influența s-a datorat și faptului că a dispus de un final mult mai diferit, cu o încărcătură emoțională mult mai mare, și care, prin felul ăsta, parcă mi-ar fi răscolit măruntaiele. Pentru că, da, le-am avut într-o liniște foarte precară; și, vai, parcă încă mă mai dor acum când scriu recenzia, astfel fiind nevoită să-mi aduc aminte de unele detalii!
Pe măsură ce devenim mai înțelepți, descoperim că există mai mulți oameni deosebiți. Oamenii de rând nu văd nici o deosebire între oameni.  
Aș vrea să încep, totuși, să spun câteva ceva despre Tess, persoana ei și felul cum am considerat-o eu pe tot parcursul cărții, deoarece, dacă e să o iau astfel, această tânără a avut de înfruntat multe necazuri. Și pe care, eu, ca un umil judecător – ce-și spune doar opinia proprie, și nu-și permite să se lege și de ale altora –, îi atribui toate meritele pentru majoritatea necazurilor în care a intrat Tess, tatălui acesteia, John Durbeyfield, dar și mamei acesteia. Nu știu, poate pentru alți cititori voi părea cam dură și exagerată aruncând cu acuzații doar în direcția lor, când, până la urmă, Tess și putea lua singură deciziile. Și aici mi-am dat seama cât de naivă și ușor de influențat era aceasta. I-am considerat – și încă o mai fac – niște părinți neglijenți, care credeau orbește în acel nume, crezând că peste noapte vor fi ridicat la rangul de nobili. Cu ajutorul lor am reușit să-mi confirm bănuielile, cum că cei ce au neajunsuri, pot fi foarte ușor prostiți de niște lucruri din trecut. Dar să revin la părinții și la frații ei – unde mila pentru acești bieți copii, m-a întristat nespus de mult –, și să spun faptul că duritatea și viața țărănească, reușește atât de mult să te marcheze prin modul cum lucrurile apar la fel de repede precum și dispar, încât iarăși te bucuri că te afli printre acei care nu au trecut prin așa ceva. 

Au fost rare ocaziile în care am criticat-o pe Tess, în care nu i-am acceptat deciziile – chiar dacă unele se vedeau de la o poștă că nu vor aduce lucruri bune –, deoarece, cum am spus, naivitatea ei era înțeleasă. Am admirat foarte mult la ea faptul că se învinuia pentru lucrurile care nu ar fi trebuit să o împovăreze, și acum poate vă întrebați, ce poți să apreciezi la omul care se ia la rost pe el însuși, înainte să arunce cu vina în altă parte. Ei bine, asta am apreciat eu la ea, faptul că o făcea, că se punea pe ea pe primul loc și se întreba ce nu era bine în ceea ce realiza. Iar primul exemplu ar fi moartea lui Prince, și toate lacrimile pe care le-a vărsat, sacrificându-se pentru familia ei, din dorința de-a le cumpăra un alt cal. Când, normal, tatăl ei ar fi trebuit să se gândească la acest aspect, să muncească mai mult și să nu mai piardă vremea prin cârciumi, gândindu-se încontinuu la faptul că el era un d’Urberville. Am urât enorm de mult faptul că avea o încredere atât de oarbă în acel nume. Iar un al doilea exemplu pentru vina lui Tess, se datora iubirii atât de mari pe care i-o purta lui Angel Clare, încât nu se considera destul de bună pentru acesta. Da, știu că se desconsidera din cauza acelei tragedii din trecut, dar mulți probabil că nu s-ar fi gândit la acest aspect, ci ar fi acceptat cererea în căsătorie fără rețineri.
<<Pofta de fericire>>, care stăpânește orice ființă vie, acea forță de temut care poartă omenirea către scopurile sale precum valul poartă algele neputincioase nu poate fi supusă controlului prin forțe intelectuale vag aprofundate la capitolul social.  
Ca să mă detașez pentru puțină perioadă de Tess, aș vrea să vorbesc și nițel despre modul de narare al autorului; un stil de care am prins mult drag; un stil la care vreau neapărat să ajung și eu în poveștile mele; un stil care m-ar face pe deplin mulțumită atunci când vine vorba să-mi înșir cuvintele. A fost atât de elaborat, de complex, care mă vrăjea de fiecare dacă când parcurgeam paginile. Am absorbit lacomă toate descrierile împrejurimilor, tot ceea ce a vrut să ne arate autorul, și parcă îmi doream și mai mult. Nu credeam că o astfel de carte – și aici mă refer la faptul că peisajul este un rural –, mă va atrage atât de mult, iar dacă aș studia la școală o astfel de lectură, mai mult ca sigur aș face comentarii mult mai elaborate la teste, teze și examene. Dar fiecare țară își are scriitorii ei din trecut, și poate că așa ar fi reacționat și copiii englezi la vederea lui Ion, Moara cu noroc, sau altele de acest fel. Sau poate că doar încărcătura de romantism din Tess d’Urberville este marele magnet.

Ca și în cazul lui Jane Eyre, voi urma același tipar, așa că voi încerca să spun câte ceva despre cei doi tineri care au zăpăcit-o atât de mult pe Tess; ambii în moduri diferite. Aș că voi începe întâi cu Alec – Alexander – d’Urberville, un personaj pe care eu, una, l-am iubit nespus de mult, și care mi-aș fi dorit să nu fi fost doar o simplă ficțiune. Poate unii dintre voi l-ați privit cu alți ochi, considerându-l mai marele vinovat pentru necazul și nefericirea lui Tess, dar eu nu voi fi împotriva lui, și voi spune că, după mine, nu a făcut nimic nelalocul lui. Da, i-a furat inocența, și da, a lăsat-o cu un copil care a făcut-o să decadă în ochii sătenilor, dar până la urmă, cât de sus se afla aceasta în ierarhia fetelor perfecte? Am spus că nu o voi critica, dar nici nu-i voi lua apărarea, spunând că a fost numai vina lui, pentru că, în ochii mei, nu a fost. Eu consider că părinții ei ar trebui învinovățiți pentru acea pierdere, deoarece, ei în loc să o ocrotească, să o învețe și să fie mereu lângă ea, o considerau fără șansă, învinovățind-o pentru ceea ce făcea. Când, până la urmă, Alec nu a făcut decât ceea ce-l mâna instinctul, și poate că acel copil ar mai fi trăit, dacă ea se gândea și la faptul că bărbatul ar fi trebuit să afle de existența lui. Dar tăcerea ei l-a dus în mormânt. Și ca să revin la personajul Alec, vreau să continui admirația pe care o am pentru el, deoarece mi-a plăcut foarte mult felul cum vorbea, cum se comporta – chiar mai flușturatic cum era –, nu se sfia să spună ce avea în cap. Mie mi-a plăcut mai mult de el decât de Angel Clare, un alt personaj marcant pentru Tess, un personaj pe care l-am considerat cam slab și chiar dacă ne-a fost descris ca fiind, totuși, un învățat, copil de preot, educat cum se cuvinte, avea, uneori, o gândire care pe mine mă lăsa rece. L-am urât – poate nu la fel de mult ca pe tatăl lui Tess – pentru că a părăsit-o, și pentru mine acest lucru m-a lăsat rece și indiferentă în fața lui. Mai ales atunci când a criticat-o atât de tare, când a alungat-o de lângă el chiar dacă o vedea distrusă. Până la urmă, povestea lui Tess se asemăna cât de cât cu cea a lui, cu acea excapadă pe care a avut-o. După părerea mea, dacă o iubea atât de mult precum presupunea, nu ar fi părăsit-o, ci ar fi rămas lângă ea, încercând să o înțeleagă și să o facă să treacă peste. Nu a mai contat deloc faptul că s-a întors, într-un final, la ea, deoarece nu m-a făcut deloc – nici măcar cu un gram – să-mi pierd din dezamăgirea uriașă pe care mi-a lăsat-o.
Frumusețea sau urâțenia unui caracter constă nu doar în faptele individului, ci și în năzuințele și impulsurile sale, adevărata valoare a vieții sale constă nu în lucrurile pe care le-a făcut, ci în cele pe care le-a dorit.
Și revenind la lucruri mai puțin deranjante, pot spune că am găsit amuzamentul din această carte, zâmbetele care-mi apăreau ori de cât ori citeam. Și aici mă refer la cele trei fete – Izz Huett, Retty Priddle și Marian –, pe care le-am considerat nespus de hazlii. Au fost o picătură, dintr-un uriaș ocean de tristețe, pe care autorul a reușit să ne-o strecoare cu bine între pagini. Am râs de multe ori la conversațiile lor legate de Angel Clare, și de multe ori mă întrebam când vor renunța din a spera la el. Adică, fetele alea, chiar dacă aveau un suflet bun, mărinimos și încercau să nu se supere pe Tess, tot nutreau o gelozie pe ea atunci când se căsătorise cu Angel. Oricum, am fost foarte fericită când am văzut că au reușit să-și mai revină, cu toate că unele au luat-o pe căi nu foarte bune. Iar dintre toate cele trei, Izz Huett a fost preferata mea, deoarece vedeam că, dintre celelalte două, ea era cu capul mai pe umeri, și analiza cât de cât mai la rece situația.  

Nu știu dacă am ajuns la final, sau ar mai fi trebuit ceva de spus, deoarece simt că am uitat ceva, dar nu prea-mi dau seama ce anume. Doamne, sunt atât de zăpăcită cu această carte, încât nu știu ce-aș mai putea spune! Cert este că vă puteți da seama cu ușurință că mi-a plăcut nespus, dar nespus de mult să o citesc, și cred că, până la sfârșitul anului, aceasta va fi cartea mea preferată din 2014. Nu cred că o va detrona alta, deoarece sunt sigură că o voi avea întipărită în creier – dar și într-un colțișor al inimii mele – multă vreme de acum încolo. M-a făcut să plâng, să mă întristez foarte tare și, cum am spus mai sus, mi-a răscolit măruntaiele; a fost printre puținele cărți pe care de-abia așteptam să mă trezesc dimineața ca să o continui. Nu știu, dar după mintea mea eu nu concep ca unei persoane să nu-i placă, deoarece mi se pare imposibil, chiar imposibil. Tot ce-a reușit să transmită a fost pur și simplu fără pată, ci doar o întindere infinită de lucruri care nu-și au locul la critică.