sâmbătă, 30 august 2014

Citite: august 2014

Luna aceasta a fost mult mai productivă când a venit vorba de citit, deoarece am beneficiat și de acele două săptămâni în afara Bucureștiului, care m-au îndemnat mai mult la lectură. Eu sunt foarte mulțumită de cum s-a desfășurat luna august în materie de cărți, și acum că mai sunt două săptămâni până la începerea anului școlar, știu că de acum încolo voi fi mult, mult mai strâmtorată cu timpul liber. Din păcate.
* * * 
Mi-a plăcut mult cartea, și așteptam de multă vreme să pun mâna pe ea ca să pot să o citesc. Oricum, sunt sigură că toți ați auzit de Jane Eyre, și dacă nu i-ați citit povestea, presupun că v-ați uitat măcar la film. La unul dintre cele două – din câte știu eu – variante. Dar dacă nu, eu vă recomand să le faceți pe amândouă, deoarece nu aveți ce pierde. A fost o carte foarte frumoasă! 5 stele din 5RECENZIA

Nu știu cât de mult le-au plăcut altor cititori această carte, dar eu am iubit-o atât de mult, încât a ajuns cartea preferată din anul ăsta, și nu știu care va reuși să o detroneze alta până la sfârșitul lui 2014. Sincer, chiar nu mă așteptam să-mi placă atât de mult, în ciuda faptului că am văzut filmul, dar se pare că atunci, într-adevăr, cartea bate filmul. De cele mai multe ori. M-a emoționat foarte mult povestea lui Tess, și aproape că am vărsat lacrimi la final. Citiți-o că e frumoasă și merită cu adevărat. +5 stele din 5RECENZIA 


Aici vine vorba de un alt tip de poveste. O bibliografie cutremurătoare a unui tânăr nord coreean ce reușește să evadeze dintr-un lagăr de muncă din Coreea de Nord. Nu recomand nimănui să o citească, ci este necesar să o facă, după umila mea părere. Dar dacă vrei să te apuci de ea, consider că trebuie să urmezi niște criterii, deoarece este o carte care trebuie citită în liniște, fără alți factori externi care să te perturbe. Eu consider că este nevoie de concentrare și atenție. Citiți Evadare din Lagărul 14, neapărat! 5 stele din 5RECENZIA

O poveste tragicomică a unei bătrâne ce toată viața a fugit de lumea exterioară, până într-o anumită zi când se gândește să evadeze din cochilia ei. A fost o plăcere să o citesc, drăguță și amuzantă pe alocuri, cartea autoarei norvegiene Kjersti Skomsvold, te pune pe gânduri atunci când vine vorba de bătrânețe și singurătatea care vine odată cu ea. Este trist și totodată adevărat ceea ce a reușit să scoată la iveală această scriitoare. 3 stele din 5. RECENZIA

Faptul că am recitit Enigma Otiliei deoarece îmi trebuie, din nou, anul acesta la școală, cred că se pune ca o carte citită. Nu i-am făcut recenzie fiindcă toată lumea știe de ea, plus că e o lectură pe care eu consider că, în ciuda faptului că se predă în liceu, se merită a fi citită și chir dacă nu-ți trebuie la școală. De fapt, e singura carte de genul care mi-a plăcut să o citesc, atunci când am fost nevoită să o fac. Bineînțeles că are 5 stele din 5 pentru mine, deoarece, pur și simplu e printre preferatele mele pe Goodreads.


Voiam să-i fac recenzie Domnișoarei Christina, dar m-am răzgândit în ultimul moment. Spre marea mea rușine, aceasta și Șarpele, sunt singurele cărți citite de la Mircea Eliade. Am avut o tentativă, cândva, să mă apuc de Maitreyi, dar m-am luat cu alte cărți, și am lăsat-o la o parte. Și chiar îmi place cum scrie autorul! Domnișoara Christina a primit 3 stele din 5, iar Șarpele 4 stele din 5. Mi s-a părut a doua mult mai interesantă decât prima, părerea mea.


Ei bine, cu acest roman am avut reale bătăi de cap. Nu știu, dar eu aveam mai mari așteptări de la această carte. Foarte mari, din păcate. Chiar nu mă gândeam absolut deloc că mă va dezamăgi atât de tare, făcându-mă aproape să o urăsc! A cam reușit să mă lase rece atunci când am terminat-o, din nefericire conținutul nefiind deloc cel așteptat, în ciuda coperții, a descrierii, dar și a titlului super tare. 2 stele din 5. RECENZIA





* * *
Voi fi plecată câteva zile, și acolo unde voi merge nu prea voi avea ce face, așa că-mi voi lua câteva cărți cu mine. De-asta am și făcut această postare mai devreme, iar când mă voi întoarce o voi face și pe cea cu noile cărți cumpărate. Să aveți niște zile minunate! :)

vineri, 29 august 2014

#2: Primele 100 de cuvinte – "Roșu ca sângele" de Salla Simukka


Că tot i-am văzut recenzia lui Pufuleț, am zis să continui cu ea. A doua carte din care voi scoate primele 100 de cuvinte este Roșu ca sângele, și face parte din trilogia "Albă-ca-Zăpada" de Salla Simukka. O carte apărută la Editura Trei. Am citit-o la începutul anului – parcă –, iar mie mi-a plăcut foarte mult. Cum nu sunt o mare fană a romanelor ce conțin crime, care se încadrează, oarecum, în categoria polițistă, eu am privit-o cu ochi buni. Mai ales că nu sunt experimentată cu acest gen de lectură, astfel neștiind cât de bună este de fapt cartea. De-asta a și primit din partea mea 5 stele din 5 pe Goodreads, chiar dacă, probabil, ea nu ar fi meritat o notă așa de mare. Oricum, aștept volumul doi, deoarece sunt tare curioasă prin ce va mai fi nevoită să treacă Lumikki. 

* * *
 "Zăpada proaspătă sclipea. De cincisprezece minute, deasupra celei vechi se așternuse un strat nou, curat și moale. În urmă cu cincisprezece minute, totul fusese posibil. Lumea păruse frumoasă, iar viitorul se întrezărise undeva în față mai luminos, mai liniștit și mai liber. Un viitor pe care merita să-ți asumi un mare risc, să mizezi totul pe o singură carte, să te eliberezi.
   În urmă cu cincisprezece minute, ninsoarea întinsese ușor un strat subțire de fulgi pe suprafața zăpezii cele vechi. Apoi se oprise la fel de brusc precum începuse, iar dintre nori sclipise o rază de soare. O..."



* * *
Cei care ați citit-o, sunt foarte curioasă să știu cum vi s-a părut vouă, iar cei care nu ați făcut-o, în ciuda faptului că nu sunt o expertă a acestor tipuri de cărți, eu v-o recomand. Nu mi s-a părut a fi o lectură, chiar și prin ochii unui cititor care nu prea s-a izbit de așa ceva, care să nu fi meritat o șansă. 

joi, 28 august 2014

Subiectul discuției: Seria mea favorită este...

Sunt foarte curioasă să știu ce serie v-a ajuns la inimă, și de ce a avut prilejul să se afle într-un astfel de loc onorabil. La mine este vorba – evident pentru cei ce nu și-au dat încă seama de acest lucru – de seria "Temeraire" scrisă de autoarea Naomi Novik. Da, cred că deja v-am terorizat pe unii cu seria asta, dar chiar nu mă pot abține să nu o laud! Scuze pentru cei care mă urmăresc. Cu toate că am citit de-abia un singur volum, al doilea așteptând cumințel în biblioteca mea, pot spune că m-am îndrăgostit de toată lumea creată de această autoare magnifică. De ce o consider o serie atât de interesată, în ciuda faptului că nu am apucat să lecturez decât un singur volum? Ei bine, pentru mine primul motiv ar fi faptul că apar dragoni, că subiectul principal sunt dragonii, acele creaturi superbe, de o eleganță și forță cum rar mai întâlnești. Dar și alte motive ar fi faptul că imaginația scriitoarei a dus-o până în punctul în care a ajuns să remodeleze – oarecum – istoria noastră. Toată acțiunea se petrece în perioada lui Napoleon Bonaparte, dragonii fiind introduși de către autoare pentru a ajuta diferite țări în războaiele date cu acesta. Mi s-a părut foarte fascinantă toată acea idee făurită, și chiar m-am gândit de multe ori cum ar fi fost dacă, într-adevăr, ar fi existat dragoni, iar omenirea chiar i-ar fi folosit ca arme. Și cu tot acest entuziasm debordant, tot aș mai fi avut o oare și care reticență, deoarece asta ar  fi însemnat să nu fie liberi, ci ținuți captivi. Chiar dacă mulți erau tratați foarte bine de către aviatorii lor. Și cu toate că am deja al doilea volum, Tronul de Jad, din păcate încă nu mă pot apuca de el din niște motive personale, iar acest lucru mă cam face foarte nerăbdătoare, dar și ușor nervoasă.


Aici sunt doar șase volume, dar ele sunt, de fapt, nouă. Ultimul, din câte știu, ar trebui să fie publicat în 2015 în America.
Mai am și alte serii care-mi plac, dar aceasta este pe primul loc. Dar în cazul vostru cum este, ce serie vă place foarte mult? Și cum am spus mai sus, aș fi curioasă să-mi spuneți și de ce v-a atras într-o așa măsură. Prin câteva mici argumente, nu vă cer mai mult. E frumos să împărtășim între noi aceste plăceri, nu?

luni, 25 august 2014

"Oamenii eternității nu se tem niciodată" de Shani Boianjiu

Descrierea: Oamenii eternității nu se tem niciodată are în centru trei prietene adolescente israeliene, Yael, Avișag și Lea, dintr-un sat prăfuit de la granița cu Libanul, care își îndeplinesc serviciul militar într-o atmosferă ce pendulează între plictis și teroare. Lea păzește un punct de frontieră spre Cisiordania, verificând permisele palestinienilor care pătrnund în Israel, și, ca să-și alunge plictiseala, își imaginează poveștile lor de viață. Avișag păzește granița egipteană, având în sarcină oprirea emigranților ilegali și a filmelor porno piratate, privind în fiecare zi cum refugiații se izbesc cu disperare de sârma ghimpată, iar Yael face instrucție de tragere și flirtează cu băieți mai mici decât ea. Toate trei așteaptă în praful graniței să se întâmple ceva, prinse mereu în clipa intensă de dinaintea izbucnirii unei nenorociri. 

Recenzia: Vreau să menționez, pentru început, faptul că am schimbat puțin locul unde vor fi așezate notele pe care le voi da cărților, deoarece mi s-a părut a fi puțin împrăștiat dacă le poziționam jos. Așa că, de acum încolo, ele se vor afla lângă copertă, alături de celelalte detalii. Trecând peste, dacă puteți observa mai sus, cartea nu a primit o notă foarte bună din mai multe motive. Pot spune că a fost o reală dezamăgire, deoarece atunci când am văzut-o în Cărturești, mă atrăsese foarte mult coperta, dar și titlul care se împletea foarte bine cu imaginea fetei. Ca să fac o mică paranteză, am cumpărat-o acum circa o săptămână și ceva, împreună cu Marile speranțe de Charles Dickens, dar nu am mai făcut acel post cu noi achiziții, deoarece am zis să las să se adune mai multe cărți; e ciudat să tot pui câte două-trei cărți. Din acest motiv cred că voi face doar la sfârșit de fiecare lună, nu oricând îmi cumpăr. Dar închizând paranteza și revenind la subiectul principal, cum am spus, aveam așteptări din cele mai mari de la acest roman. Descrierea, cel puțin pe mine, mă ducea cu gândul la cu totul altceva, deoarece aici vorbim de armată, de războaie, de acțiune într-un cuvânt. Ceea ce, în această carte, acest cuvânt a lipsit cu desăvârșire. M-a plictisit într-un mod atât de groaznic, încât îmi venea să o arunc chiar de la primele cincizeci de pagini, dar m-am încăpățânat să o citesc din două motive: voiam să văd ce se va întâmpla până la final, și nu-mi doream să las o carte neterminată, deoarece am abandonat deja destule din cauza nervilor pe care mi i-am făcut. Nu am nimic cu cărțile fără acțiune, îmi chiar plac, dar în aceasta era chiar necesară; ținând cont de subiectul abordat. 

Autoarea, din câte am aflat, se află la prima carte, așa că Oamenii eternității nu se tem niciodată, a fost romanul ei de debut. Eu văd în felul următor un scriitor care se află la început cu meseria asta, ca să zic așa: fiind începător, felul cum scrie este oarecum iertat la prima carte. Adică i se mai acceptă pe ici pe colo mici greșeli, cu toate că editura mai corectează din ele, și mai mult se axează pe conținutul strict al cărții. Eu așa privesc cu ochii mei toată această adaptare, deci nu săriți cu tot felul de lucruri la adresa mea, gen critici și vorbești prostii. Felul cum a scris nu m-a deranjat, deoarece a avut un stil tineresc, ca să zic așa, modern, fără înflorituri, și descrieri care mai de care. Eu am fost, în schimb, foarte afectată de faptul că cele trei fete – Yael, Avișag și Lea –, trăiau o viață foarte monotonă, fără cine știe ce întâmplări. De fapt, erau plictisite de viață de cele mai multe ori, iar lucrul ăsta a făcut povestea lor și mai banală și enervantă. Autoarea a povestit – nu cred că am fost foarte atentă la acest aspect – din mai multe perspective narative. Dar din câte îmi amintesc, cred că a făcut-o de cele mai multe ori din perspectiva lui Yael, și în rest, la persoana a treia. Oricum, a fost o încâlceală în capul meu toată cartea. Ceea ce m-a mai ușurat a fost faptul că au fost capitole lungi, povestite dintr-un singur punct, astfel nefiind nevoită să trec de la o fată la alta, fără să mă adaptez cât de cât cu schimbarea. Cele trei, practic, după terminarea liceului, trebuiau să se înscrie în armată, deoarece așa se practică în Palestina, dacă am înțeles eu bine. E ceva ce tinerilor le este obligatoriu să urmeze după ce absolvesc.  

Fiind o carte de două sute și ceva de pagini, mă așteptam să o termin foarte repede, deoarece eram și foarte entuziasmată să o încep, iar sentimentul ăsta te împinge să o citești cât mai repede cu putință. Faptul că m-am oprit de multe ori, deoarece mă obosea foarte tare, și că trecuseră deja cinci zile iar eu nici măcar la jumătate nu ajunsesem cu ea, îmi dăduse starea aia nasoală care mă făcea să plâng. Nu știu dacă voi ați plâns vreodată din cauza unei cărți care v-a dezamăgit, dar eu aproape că am făcut-o la aceasta. Poate dacă nu ar fi existat atâtea explicații despre arme, muniție și tot ce ține de armată, dar și ultimul capitol – în viziunea mea, chiar nu-și avea rostul –, cartea ar fi fost mult mai OK. Poate în felul acesta ar mai fi primit o stea din partea mea, dar așa, singurul potiv pentru care i-am dat două stele, și nu una, era că am reușit să mai aflu unele chestii despre partea asta a vieții, despre care nu știam. Plus că, cu ajutorul Wikipedia, am descoperit să autoarea are origini românești, iar acest lucru s-a observat și în carte, deoarece de multe ori apăreau aspecte cu privire la România. Shani Boianjiu, urmând armata, cred că prin această carte și-a arătat experiența pe care a trăit-o ea acolo, și modul cum își petrec timpul acele fete, dar și băieții deopotrivă. Poate dacă ar fi construit altfel povestea, înflorind puțin traiul de acolo, făcându-l mai, nu știu cum să zic – fantastic –, ar fi avut un alt impact asupra mea. Dar așa, neavând nimic special sau cât de cât OK, nu m-a dat pe spate, dar nici nu mi-a plăcut.

Nu știu ce-aș mai putea spune, deoarece a fost evident din ceea ce-am scris mai sus, că nu am fost și nici nu sunt încântată de această carte. Mi-aș fi dorit – zău de nu! – să fi avut lucruri bune de spus despre ea, iar faptul că nu am putut-o face, m-a cam întristat. Și cu toate acestea, dacă ar fi să mai publice ceva, i-aș mai da o șansă pentru modul cum a scris, mai libertin, aerisit, ca să zic așa. Plus că, dacă a fost cartea ei de debut, poate la celelalte se va descurca mult mai bine. 

sâmbătă, 23 august 2014

#4 Muzică: Brooke Fraser – "Something In The Water"


Nu mai postasem de mult melodii pe blog, și simțea nevoia să o fac, și cum mi-am adus aminte ascultând această melodie, am zis să-i fac ei marea onoare. Pe Brooke Fraser o ascult cred că de un an de zile, din clipa în care căutam pe youtube o melodie mai tristă pentru o povestioară de-a mea, și voiam ceva mai diferit. Ce nu prea era ascultat. Acolo era vorba de Flags, o piesă de o tristețe rar întâlnită, care m-a făcut să vărs și câteva lacrimi în timp ce scriam capitolul respectiv. Și așa am dat peste ea; mă și mir cum nu auzisem de această cântăreață decât cu un an în urmă, deoarece are o voce atât de frumoasă, caldă și blândă, încât m-a făcut să o îndrăgesc din prima clipă în care am ascultat-o. V-o recomand cu multă căldură, și chiar dacă eu încă nu am apucat să-i ascult toate melodiile, pe voi vă împing să o faceți, deoarece sunt ferm convinsă că veți găsi ceva pe placul vostru. 

vineri, 22 august 2014

#1: Primele 100 de cuvinte – "Oamenii eternității nu se tem niciodată" de Shani Boianjiu


Am preluat această provocare de la Anddeea, deoarece mi se pare foarte interesantă și mai deosebită. Tot ceea ce trebuie să faci este să postezi în fiecare vineri primele 100 de cuvinte dintr-o carte pe care ai citit-o sau pe care dorești să o citești. În felul acesta reușești să faci, oarecum, publicitate cărții respective, plus că nu prea ai cum să lași spoilere. M-am gândit să dau startul acestei provocări cu ceea ce citesc în momentul de față, chiar dacă mă chinui să o termin de ceva vreme. 


* * *
  "S-a așternut praful în rulota în care învățam și părul profei Mira, vopsit într-un portocaliu artificial, are vârfurile arse. Acum suntem în clasa a douășpea și aproape am terminat istoria Israelului. Istoria lumii am terminat-o în clasa a zecea. Paginile manualului ne învață deja despre 1982, cu câțiva ani înainte să existe satul ăsta, când pe aici, lângă granița cu Libanul, nu erau decât pini și mormane de gunoi. Vorbele de dimineață ale Mirei, mama lui Avișag, profa noastră, mai că le ating pe alea secrete ale părinților noștri din serile de beție.
   Istoria aproape s-a terminat.
   — O să fie..."

* * *
Sper să reușesc să o termin cât mai repede, deoarece nu am avut niciun chef să citesc zilele astea. Habar nu am ce am avut și mă enervează foarte tare; mai sunt câteva săptămâni din vacanța de vară și după nu voi mai putea sta să mă lăfăi în lectură. Sunt foarte supărată pe chestia asta! 

miercuri, 20 august 2014

#8 Leapșă: Summertime madness


Mulțumesc, ca în multe cazuri, Leontinei, pentru tag. 

1. Arată o carte cu o copertă care să inspire vara! de exemplu: soare, mare etc.  
Nu știu sigur dacă e imaginea potrivită, dar eu nu prea am cărți în genul acesta prin biblioteca mea. Oricum, o consider destul de potrivită, și chiar dacă e o grădină, fata e îmbrăcată ca de vară, și mai are și un cățeluș drăguț în mână. Este vorba de Martora de Nora Roberts. Și cu toate că arată astfel coperta, conținutul e puțin în afara imaginii. Dar pentru curioși, cartea a fost foarte frumoasă și destul de interesantă! 


2. Alege un loc fictiv care ar fi destinația perfectă pentru vacanța de vară. 
Cum am spus și în recenzia de la Regatul umbrelor de Leigh Bardugo, mi-aș dori foarte mult să vizitez tot ce e pe acolo, cu toate că nu prea e o destinație potrivită pentru vacanța de vară. Și acum întrebarea: de ce aș vrea să o vizitez? Ei bine, cum eu sunt o împătimită a Rusiei și a tot ce ține de ea, unele elemente din acel loc se potrivesc foarte mult cu acea țară. Plus că mi s-a părut chiar foarte fascinant locul. 


3. Ești pe cale să pleci în cu avionul până la locul tău de vacanță. Ce carte îți iei cu tine ca să dureze tot zborul? 
Asta ar fi ceva, din moment ce nu am mai zburat niciodată cu avionul, dar dacă ar fi să o fac, iar drumul al dura destul de mult timp, aș avea nevoie de o carte destul de voluminoasă. Cred că mi-aș lua Încleștarea regilor de George R.R.Martin, deoarece acolo m-am oprit și cu seria, la al doilea volum, și cred că ar fi un moment destul de bun să o continui. 

4. Ai un caz de sumertime sadness, ce carte alegi pentru a-ți reda zâmbetul pe buze? 
Cred că voi mai rămâne în acea stare ceva vreme, deoarece nu am cărți amuzante, vesele, care să mă facă să râd, prin bibliotecă. Așa că de data asta voi spune pas la întrebare. Poate mă voi gândi să-mi cumpăr și o astfel de carte, cândva.

5. Ești pe plajă singur/ă, ce personaj fictiv ai vrea ca și companie (beach babe, if you now what I mean)? (puteți alege mai mulți)
Ha-ha, pot să-l aleg pe Temeraire din Dragonul Majestății Sale? Cred că aș avea ce să discut cu dragonul ăla o grămadă de subiecte interesante. Am prins mult drag pe acel personaj, așa că-l voi alege pe el. Plus că voi avea mai mult ca sigur plaja mai liberă de cum îl vor vedea turiștii. Și cum observ că mai pot pune câțiva, o să-l mai aleg și pe Zero din seria Dincolo de moarte de Adina Speteanu, care este și personajul meu preferat, dar și pe Pierre-Andre din Iubire și sânge de Catherine Delors.

6. Pentru a-ți asorta înghețata vrei un ice cool sidekick (n-am idee cum să traduc asta ca să aibă sens) Ce personaj sidekick alegi?
Clar aici e locul Întunecatului din Regatul Umbrelor! Ar fi ceva chiar foarte interesant! Cel puțin pentru mine așa ar fi. 

7. Împarte atmosfera de vară! Cui îi dai tagul mai departe?
Dau acest tag următorilor: SaraGhandaPufuleț. Dar, cu siguranță, îl poate lua oricine îl va vedea.  

duminică, 17 august 2014

"Pigmentul lebedei", capitolul 4: Impresie confirmată

Capitolul 4: IMPRESIE CONFIRMATĂ
De multe ori ai impresia că dacă te gândești numai la lucruri negative, ești pesimist și nu privești partea bună a lucrurilor, așa va fi și ziua pe care de-abia ai început-o. Nu te vei bucura de lucrurile bune cu care ești înconjurat, refuzând cu vehemență să le observi, ci doar vei fi ancorat în problemele tale, ținând cu dinții, cu o încăpățânare remarcabilă de cuvintele care-ți roiesc prin cap.
Dalia cunoștea cu lux de amănunte această experiență, și știa că tot ceea ce-ți trecea prin cap și nu te făcea să te simți bine, fix acel lucru îți rămânea întipărit în creier, precum o molimă ce se extindea în întreg corpul, secătuindu-te de speranță. Dar cum erau dăți în care te puteai înșela, în care tot ce-ai crezut nu era așa cum aveai impresia, acest lucru ciudat a poposit și în fața ochilor Daliei. 
Se afla de jumătate de oră în casa familiei Temeși. O căsuță de vacanță amplasată în spatele pensiunii Craii din munte. Zona liberă ce despărțea cele două cabane era acoperită de iarbă proaspăt tăiată, iar drumul pavat cu pietre de râu fusese împrejumuit cu diferiți pomi fructiferi flori, și pe ici pe colo câteva tufe tăiate într-o formă rotundă.
Era un loc magnific, iar tânăra nu putea decât să se bucure de ceea ce i se oferea privirii. Cabana în care va locui cu Anastasiu și familia acestuia avea două niveluri, al doilea fiind înconjurat de un balcon ce făcea legătură cu toate dormitoarele de la etaj, ceea ce nu conferea deloc intimitate între persoane. Dar acesta era singurul inconvenient pe lângă toate acele lucruri care o bucurau nespus de mult. Ușa din față, de un vișiniu închis, lăcuită de aproape reușeai să te vezi în ea, era de o înălțime surprinzătoare în raport cu micuța cabană. Ferestrele mari ce lăsau să pătrundă aerul și lumina, dădeau o senzație de continuă relaxare, iar terasa ce se afla pe toată partea dreaptă, împreună cu leagănul în care încăpeau cel puțin trei persoane, îți confereau confort și siguranță. 
Era un loc minunat, în ciuda faptului că nu ajunsese aici de bună voie, dar spera că va putea să-l exploreze cât de mult putea. Pădurea ce se întindea măiastră în partea dreaptă, era despărțită de proprietatea familie Temeși de un gard micuț din lemn, și cu toate că se putea sări cu ușurință peste acesta, Dalia nu dorea să devină chiar atât de sălbatică încât să nu-și deplaseze picioarele până la portița ce se afla în apropierea cabanei.
Dar un lucru o necăjea nespus de mult, iar problema aceasta nu-i dădea deloc pace.
Nu avusese privilegiul să cunoască întreaga familie a lui Anastasiu, în timp ce acesta știa cu lux de amănunte și ținea minte fiecare detaliu povestit din viața ei. Avusese norocul – sau nu – să aibă ocazia să stea față în față cu bunicul ei, tatăl mamei, care se stinsese după nici o săptămână de la întâlnirea cu tânărul. Și chiar dacă nu-l văzuse în fața ochilor decât o singură dată în viață; chiar dacă nu avuse decât o conversație cu dânsul ce nu ținuse mai mult de un sfert de oră; și chiar dacă bătrânul – dulcele ei bunic – îl muștruluise pentru faptul că se gândise să stea departe de familia lui, și să se mute tocmai în București, Anastasiu tot venise la înmormântarea lui și tot trist și stins îi sărutase unul dintre obraji. De parcă s-ar fi cunoscut de-o viață întreagă. Dacă vederea ei nu fusese foarte afectată de lacrimile ce-i acoperiseră ochii, era sigură că văzuse una cum i se prelinse și lui pe față. Ciudat. Atunci nu luase prea mult în seamă acel aspect, din cauza faptului că era prea ocupată să-și plângă suferința și durerea, dar acum nimic nu o mai oprea.
Privind din nou înspre prezent, încercând doar să-și alunge imaginea bunicului ei în sicriu, Dalia se uită cu scepticism și o oarecare nesiguranță la cele patru persoană necunoscute așezate la masă. 
— Și, cum ți s-a părut drumul, Dalia?
Vocea doamnei Temeși se auzea precum un clopoțel ce se bălăngănea în bătaia ușoară a vântului, iar tânăra nu putu decât să-i mulțumească în gând pentru faptul că începu conversația în locul altei persoane de la masă.
Dalia își drese glasul înainte de a răspunde, deoarece habar nu avea ce-ar trebui să spună fără a devălui faptul că nu-i plăcuse compania fiului ei. Privi cu coada ochiului persoana în cauză, și văzând că acesta continua să mănânce, nefiind curios la răspunsul ei, vorbi:
— Adevărul este doamnă Temeși că, își privi legumele, știind că cei trei erau concentrați asupra ei, dar încă nu știa ce să spună. De fapt, a fost bine, deloc obositor. 
Răsuflă ușurată când văzu că femeia doar dădu aprobator din cap, îi zâmbi a înțelegere, și se ridică brusc de la masă, îndreptându-se spre bucătărie. Dalia era puțin geloasă pe constituția înaltă și atletică a acesteia, blugii trei sfert și tricoul alb îi cădeau ca turnați pe ea, în ciuda faptului că – din spusele lui Anastasiu – avea cinci copii.
Probabil se aștepta la altceva din partea fiului ei, deoarece înainte de-a ieși din încăpere, Dalia parcă o văzu cum se uită în treacă la Anastasiu, îngustându-și ochii. Dar ce s-ar fi așteptat din partea lui? Sau poate nu o credea pe Dalia, sau băiatul ei era de vină cu ceva? Oricum nu prea o mai interesa atâta timp cât nu mai fu nevoie să mai scoată vreun cuvânt pe gură, răspunzând la alte întrebări. Ceilalți doi de la masă, tatăl lui Anastasiu, Iurie, împreună cu mezinul familie, Silviu, continuau să mănânce în liniște fără a băga de seama ceea ce se întâmpla în jur.
Aceasta se mulțumi doar să privească în farfuria ei, încercând să bage ceva în gură. Nu știa din ce cauză se datora, dar nu avea deloc chef și poftă să înghită ceva. Probabil se datora faptului că nu prea se simțea confortabil în preajma acelor oameni, era străină lor, plus faptul că Anastasiu se afla în stânga ei, parcă trimițându-i o energie negativă pe care ea nu o putea suporta.
Soarele intra jucăuș prin fereastra mare din fața ei, iar peisajul înverzit încerca să o liniștească cu ajutorul ușoarei pale de vânt care se strecura prin spațiul deschis. Era o căldură foarte mare în ciuda faptului că se aflau la munte, înconjurați de atâția brazi și de muntele ce se porfila măiastru cu vârful de unde se mai vedea încă zăpada strălucind. Chiar dacă se schimbă imediat după ce se instală în cameră – lăsându-l pe Oleg să doarmă liniștit pe terasă –, simțea cum picăturile de transpirație i se prelingeau pe ceafă și la subraț.
Zgomotul unor farfurii ce se atingeau, împreună cu vocea femeii ce se auzea din bucătărie, o făcu pe Dalia să tresară ușor, parcă scoasă din transă.
— Silviu, puiule, vino puțin și ajută-mă! 
Acesta își dădu ochii peste cap, își trase un zâmbet pe față și dispăru după colț aproape în fugă. Se părea că cel care era chemat de doamna Temeși era pus la grele încercări, deoarece imediat cum glasul acesteia se împletea cu cel al lui Silviu, ceilalți doi de la masă își ridicară privirile din farfurie și zâmbeau unul altuia complice. Văzând cum Dalia îi privea confuză, Iurie își lăsă tacâmul pe șervețelul de lângă farfurie, se sprijini de spătarul scaunului de parcă s-ar pregăti să spună o poveste, și încercă să o lămurească:
— Dalia, tu fiind fată, poate ți se pare normal să trebăluiești prin bucătărie, dar noi, bărbații, fugim de ea ca de ciumă. Iurie schiță un zâmbet și dădu din cap. Sunt foarte fericit că Marina, sora lui Anastasiu, a reușit să-și ia liber câteva zile pentru a veni aici. Ne scapă de o povară foarte grea.
Fata dădu din cap a înțelegere, zâmbi, încercând să nu pară în contradictoriu cu ceea ce credea el, și continuă să mănânce. Ar fi vrut să-i fi spus bărbatului că nu toți erau precum el și fiii lui, dându-l exemplu pe Mihai care o ajute mai mereu pe Mălina în bucătărie. Dar încă nu era pe deplin convinsă dacă o făcea pentru că era însărcinată și nu-și dorea să stea prea mult în picioare, sau pentru că-i plăcea, gătind în locul ei. Oricum, nu toți erau ca ei.
— Nu-l uita pe Alex, tată! Vocea lui Anastasiu parcă era o șoaptă în comparație cu cea gravă și groasă a domnului Temeși.
Se ridică în picioare, își luă farfuria, cuțitul și furculița și se îndreptă spre Dalia, întrebând-o:
— Mai mănânci?
Așa cum stătea în picioare, așteptând să-i răspundă, Dalia se simțea puțin nervoasă din cauza înălțimii lui, și se întreba dacă nu cumva acesta ținea cuțitul îndreptat strategic înspre ea, pentru a găsi un moment prielnic să o taie. Își drese glasul, privi farfuria pe jumătate goală – probabil o privise cum mai mult se juca cu mâncarea – și dădu din cap că era liber să facă ce vrea. Își dorea numai să plece și să nu-l mai vadă dominând-o. 
— Eh, Alexandru e scos din ecuație. După ce Anastasiu îi luă și farfuria lui, văzându-se singuri, domnul Temeși continuă conversația începută de fiul lui. Este bucătar la un restaurant cu prestigiu din Timișoara. Ar fi culmea să nu-i placă ceea ce face!
— Vedeți, domnule Temeși, nu toți sunt așa! Își auzi glasul cum prindea viață, tonalitatea din voce prinzând mai mult curaj. Probabil singura problemă era prezența persoanei ce nu o lăsa să se destindă, dar acum, văzându-se la o distanță cât de cât considerabilă de el, își putea permite să vorbească în voie.
— El e mai mult băiatul mamei, restul sunt total dezinteresați de treburile de femeie, spuse bărbatul cu un ușor oftat. Se vedea, într-un fel, că nu prea-i convenea că al doilea fiu nu urmase o carieră mai masculină, dar încerca pe cât putea să nu și-o arate foarte mult.
— Mi se pare o realizare foarte mare să ajungi să gătești într-unul dintre cele mai bune restaurante, încercă Dalia să-l facă pe acesta să se simtă mai bine. În fond, nu prea vedea de ce ar trebui să fie dezamăgit. Nu știa că în marile industrii culinare, bărbații erau catalogați drept fiind cei mai buni bucătari?
— Este, într-adevăr, ceva foarte important. Și sunt mândru de el, de toți copiii mei sunt la fel de mândru și mă bucur pentru ceea ce-au ajuns.
Dalia dădu doar din cap și zâmbi, de data aceasta, cu adevărat. Dar cu toate acestea, fata nu putea să nu se gândească la un anumit aspect. Ce s-ar fi întâmplat dacă bărbatul ar afla că unul dintre copiii lui nu era așa cum s-ar fi așteptat el, ci era o cu totul altă persoană. Un necunoscut. Un anonim în corpul unui om ce credea că-l cunoștea foarte bine. Dar nu voia să se gândească prea mult la acest lucru, deoarece oricum nu avea rost. Cel puțin era sigură de un lucru; Anastasiu nu avea cum să-i facă nimic atâta timp cât se va afla în preajma atâtor oameni, plus a turiștilor care – din câte aflase – vor începe să vină chiar de mâine.
Nu dură mult, și cei trei veniră înapoi, de data aceasta fiecare ducând câte două farfuriuțe cu câte o felie dintr-un tort cu ciocolată. Silviu își puse una lui și tatălui, Anastasiu îi oferi o farfurie Daliei, fără ca măcar să o privească, iar doamna Temeși își așeză una dânsei. Fata văzu că, pe lângă feliile de tort care răsăriseră pe masă, femeia mai ținea în mână un bol din plastic ce nu reușea să deslușească ce se afla în el. 
— Cățelul tău are voie să mănânce prăjituri?
— Nu prea știu, răspunse sinceră. Nu am văzut-o niciodată pe logodnica fratelui meu dându-i așa ceva.
Doamna Temeși privi felia de tort pe care o avea în bol, strâmbă puțin din gură, nefiind sigură dacă să treacă peste nesiguranța Daliei și, totuși, să-i ofere câinelui porția de dulce, sau să nu se lase în voia animalului.
— Dar presupun că nu are ce să-i facă, spuse fata, văzând fața ușor întristată a femeii. Ia niște pastile dar, privi cu coada ochiului înspre Anastasiu, am aflat că nu sunt pentru digestie.
— Păi, spuse Elena, zâmbind ușor, o să se bucure mult năpustindu-se la ce-i voi da.
Aceasta plecă țanțoșă din cameră și ieși pe ușă. O auzi cum vorbea ușor cu Oleg, parcă alintându-l, și imediat auzi chicoteli de fericire. Se părea că acesta nu refuza ceva dulce atunci când primea. Era bine, altădată îl va mai servi și ea cu câte ceva bun; în felul ăsta poate îl va apropia și mai mult de ea. Își dorea ca acel câine să depinde de persoana ei, în felul acesta Mihai să sufere de pe urma durerii Mălinei. Nu uita să se răzbune, în ciuda faptului că ajunsese într-un loc de basm.
Restul mesei îl luară din nou în liniște, nimeni nu mai deschise vreun subiect de discuție, ceea ce o bucură nespus de mult pe Dalia. Chiar dacă începea să se acomodeze cu ei – exclusă fiind persoana de lângă ea –, oboseala începea să-și facă simțită prezența. Îi era nespus de somn, iar capul parcă începea să se bălăngăne în stânga și-n dreapta, ochii începând să i se încețoșeze.
De cum o văzu, doamna Temeși îl rugă pe Anastasiu să o conducă în camera ei, și să aibă grijă ca aceasta să se instaleze confortabil în dormitor. Dar, auzind-o, Dalia săria ca arsă în sus, refuzând ajutorul acestuia, sub pretextul că se descurca și singură. 
În timp ce urca scările, auzi vocea femeii adresându-i-se cuiva, și cu toate că nu înțelegea nimic din ce voia să spună, era sigură că i se adresa lui Anastasiu. După câteva secunde, confirmarea apăru, deoarece acesta spuse ceva la fel de greu de înțeles. Probabil îi spuse cât de jalnică era, și ce prostie făcuse aducând-o la pensiunea lor. Dacă era așa, nu era nicio problemă. Va pleca cât mai repede, atâta timp cât nu va mai fi nevoită să mai fie în preajma lui. 
Holul lung, acoperit în întregime cu lemn, avea pe ambii pereți o mulțime de tablouri cu peisaje sau portrete ale lor din familie. Parchetul acoperit de un covor verde deschis strălucea din cauza lustruirii lui, iar lămpile poziționate la un metru și ceva distanță, lângă tablouri, dădeau o stare de somnolență, ceea ce o făcu pe Dalia să trângă puternic din ochi. Camera în care va dori se afla aproape de capătul holului, lângă una dintre cele trei băi ale cabanei, împreună cu o debara se ascundea prosoape și produse de corp. 
Față în față cu camera ei se mai afla încă una, ușa fiind întredeschisă, lăsând la iveală un birou poziționat fix la intrare, un scaun din piele, împreună cu un covor vișiniu. Din câte observa, pereții erau de un bej spre galben – nu era destul de sigură din cauza luminii puternice ce se strecura prin ferestre. 
Ignoră cameră, folosi cheia pe care o primi de la mama lui Anastasiu, și se strecură în dormitor. Imediat cum aprinse becul și revăzu patul de două persoane, mai că nu-i venea să se trântească pe el de obosită de era, dar se abținu cu greu, vrând înainte să-și așeze valiza și rucsacul într-un colț liber, și să-și scoată produsele pentru baie. Voia neapărat să facă un duș, deoarece simțea cum transpirația formase un înveliș lipicios pe pielea ei. Dulapul din fața ei avea un halat frumos împăturit pe raftul de sus, și mulțumi Domnului că-și găsi unul; la cât de amețită fu de dimineață, uită să și-l împacheteze pe al ei. Acum se simțea mult mai bine, și avea impresia că va reușit să scape nevătămată din toată problema asta.
Auzi pași pe hol apropiindu-se de camera ei, și înainte de-a se dezmetici, o bătaie ușoară în ușă o făcu să tresară. Fiind atât de dornică să-și facă dușul și să se culce cât mai repede, nu ezită și deschise ușa fără vreo problemă. Încremeni locului când văzu silueta înaltă și zvelta a lui Anastasiu ce acoperea tot cadrul ușii. Nefiind în stare să spună nimic, deoarece nici acesta nu dădea vreun semn că ar vrea să-și justifice prezența, își ridică ochii cu încetineală și așteptă. 
Anastasiu se uită la ea, neavând nicio expresie întipărită pe chip, își drese glasul, îngustându-și ușor ochii, și spuse:
— Am vrut să văd dacă te-ai instalat cum trebuie și...
Nu apucă să termine ce avea de spus, deoarece se trezi cu ușa trântită în nas. Rămase fără cuvinte în fața gestului pe care-l făcuse Dalia, neînțelegând de ce tocmai avusese parte de un astfel de tratament. Făcuse ceva rău, sau scoase pe gură vreun cuvânt nepotrivit? Chiar nu înțelegea.
În schimb, de partea cealaltă a ușii, Dalia tremura din toate încheieturile, încercând să se sprijine de ușă, fără a face prea mult zgomot. Simțea cum măruntaiele i se încolăceau în stomac precum plantele din mare, iar inima îi bătea cu atâta putere în piept, încât simțea că dacă nu va încerca să se liniștească, îi va bubui. Nu, nu era adevărat! De ce era chiar atât de pornit pe ea, de-și dorea chiar din prima zi să o facă să sufere, să o distrugă? Chiar de față cu părinții și fratele lui. Cum le va explica acestora moartea ei, faptul că fusese înjunghiată cu ditamai foarfeca pe care o avea în mână? Era nebun de legat! Era clar, trebuia să stea cât mai departe de el, în felul acesta nelăsându-i spațiu să-și ducă planul până la capăt.
Își puse mâna pe piept, simțind bătăile puternice ale inimii. Era ferm convinsă că dacă nu se va liniști cât mai repede, nu va mai reuși să se stăpânească deloc și va începe să plângă. Iar cel mai rău lucru pe care-l află era că, auzi o ușă închizându-se cu putere. Acea ușă față în față cu a ei.
Era moartă. Trebuia să-și închidă ușa cu cheia cât timp dormea, iar baia să-și ia adio de la ea până mâine. Dacă nu, nebunul va intra peste ea și va încerca să-i ia viața, și era ferm convinsă că dacă nu-i închidea ușa în nas, restul cuvintelor pe care le-ar fi scos pe gură, ar fi fost: să te omor. 

sâmbătă, 16 august 2014

#7 Leapșă: Behind the blog

Leapșa sau tagg-ul l-am primit de la Pufuleț, căreia vreau să-i mulțumesc că s-a gândit și la mine. Așa că, mulțumesc și te tuc! :)


Reguli: 
1. Trebuie să răspunzi sincer.
2. Trebuie să iei imaginea tagg-ului și să o încorporezi în postarea ta.
3. Tăguiește câți mai mulți din bloggerii tăi favoriți.

Cerințe: 
Vor fi 7 întrebări pe care le ia toată lumea și 4 lucruri (sau mai multe) pe care vrei tu să le știe lumea despre tine. 

1. Din ce oraș ești?
M-am născut în București, dar marea majoritate din copilărie mi-am petrecut-o la bunici, la Moldova. Sinceră să fiu, orașul nu prea-mi place din cauza faptului că este mult prea aglomerat, iar eu și cu genul ăsta de trafic nu mă înțeleg cam deloc. Atunci când voi avea ocazia să o fac, voi profita de oportunitate la maxim, și mă voi muta în altă parte. De preferabil la munte.

2. Câți ani ai?
Am împlinit de câteva luni optsprezece ani, și pot spune că de când am mai crescut, m-am temut foarte mult de vârsta aceasta. Și încă o mai fac acum că i-am trecut pragul, deoarece încă nu mă simt destul de matură pentru ea. Pentru responsabilitățile care țin de a fi major.

3. Care e mâncarea ta preferată? Dar dulcele preferat? 
Ca mâncare, și aici nu mă refer la fastfood – cu toate că-mi place să mai consum din când în când –, spanacul e felul meu preferat. Știu că nu mulți îl agrează, cu toate că nu înțeleg de ce, dar eu aș mânca de nu aș mai putea. Iar ca desert, nu prea am unul favorit, dar în schimb îmi place mult să fac tiramisu. Am făcut pentru întâia oară – de una singură –, la ziua mea, și eram foarte entuziasmată când am văzut că mi-a ieșit. Bine, nu prea are cum să nu-ți iasă din moment ce e un desert ușor de făcut, dar pentru mine a fost ceva foarte "uau".

4. Care este cel mai mare vis al tău?
De multe ori mi s-a pus întrebarea asta, și de atâtea ori nu prea știam ce să răspund. Nu prea știu cu exactitate ce aș vrea să fac în viitor, și cu toate că anul ăsta intru în clasa a doisprezecea, încă nu sunt pe deplin convinsă ce drum să urmez. Sunt destul de confuză, și ca să spun că mi-aș dori să devin scriitoare și să profesez numai în acest domeniu, aș spune un adevăr doar pe jumătate. Mi-ar plăcea mult să public, dar partea asta să fie un hobby, o scăpare din realitate.

5. Cea mai mare frică a ta este:
Am mai multe frici, de felul mu sunt o fire mai fricoasă și ușor de înspăimântat. Dar dintre toate, cel mai mult îmi este să nu-i dezamăgesc pe cei dragi și să nu reușesc să-mi duc la îndeplinire planurile. Acestea sunt cele mai mari temeri ale mele, probabil până ce se vor ivi altele în viitor.

6. Care este citatul tău preferat? Dar motto-ul?
Mai nou, de când am terminat de citit Tess d'Urberville, am pus ochii pe acesta: Frumusețea sau urâțenia unui caracter constă nu doar în faptele individului, ci și în năzuințele și impulsurile sale, adevărata valoare a vieții sale constă nu în lucrurile pe care le-a făcut, ci în cele pe care le-a dorit.” 
Iar un motto, o să aleg unul de la Andrea Bocelli, care se află printre cântăreții mei preferați: Pentru a reuși, trebuie să perseverezi, să insiști.” 

7. Aici o întrebare (sau mai multe) pusă de cititorii tăi. Revin-o cu un edit.
Deci, dacă aveți întrebări pe care vreți să mi le puneți, o puteți face și vă răspund cu cea mai mare plăcere.


1. Sara întreabă: Ne poți arăta bijuteria preferată sau cea pe care o porți cel mai des?


    Andreea răspunde: Este vorba de un lănțișor pe care l-am luat de la Sinaia când am fost în excursie cu clasa. Este făcut din mici mărgeluțe, și are un aspect mai tradițional, popular. Țin foarte mult la el, cu toate că mi-aș fi dorit să fi fost din acela lipit de gât. 

2. Sara întreabă: Tipul de ceai preferat?
    Andreea răspunde: În afara celui de fructe de pădure, de fapt, a tuturor ceaiurilor de fructe, toate îmi plac. Dar cel mai mult acela de mușețel și tei. 
3. Sara întreabă: Cea mai veche amintire a ta?
    Andreea răspunde: Uf, cam greu de răspuns, din moment ce e atât de veche încât nu mi-o pot aminti. Ha-ha! Dar cred că este una în care eram la țară cu verișorii și toate rudele, era sâmbătă și se organiza târgul într-un alt alt sat iar un unchi trebuia să cumpere ceva de acolo, și am mers cu el, împreună cu toți verișorii. Ne-a luat înghețată de la dozator, și îmi amintesc că fusese pentru întâia oară când mâncasem astfel de înghețată. Fusese foarte bună!
4. Sara întreabă: Care este unul dintre defectele tale care te enervează cel mai tare?
     Andreea răspunde: Înainte nu-l puteam considera chiar un defect, deoarece mă simțeam bine cu sentimentul acela, dar acum nu o mai consider chiar o calitate. Și aici mă refer la faptul că sunt mult prea miloasă și iert cam pe oricine. Pur și simplu nu pot sta supărată pe cineva, deoarece simt că am făcut ceva greșit, și mă simt oarecum prost. Cu toate că unele persoane nu merită atâta bunătate, eu nu pot ține în mine acea ură.
5. Sara întreabă: Ți-ar plăcea să trăiești pentru totdeauna?
    Andreea răspunde: Bună întrebare! Mi-ar plăcea și nu prea. Da, ar fi frumos, deoarece aș vedea cum evoluează lumea, cum se schimbă. Nu, pentru că m-aș simți mereu singură, știind că toți mor, numai eu o să rămân veșnic pe pământ. Și ținând cont de faptul că eu sufăr extraordinar de mult doar atunci când mă despart de cineva pentru o perioadă nu chiar lungă. De-ar fi pentru totdeauna, cred că nu aș putea rezista fără atâtea persoane dragi mie lângă.
6. Sara întreabă: Versul (sau versurile) care te-au convins că poezia ta preferată merită să fie de fapt poezia ta preferată.
     Andreea răspunde: Din păcate nu am o poezie preferată deoarece eu nu prea le am cu așa ceva. Da, îmi place să-l citesc pe Bacovia și Puskin, dar doar așa, că mă atrag scrierile lor. Dar una care să mă facă să o citesc mereu, sau să-mi transmită ceva mai special, diferit, nu. 

*
Câteva lucruri despre tine: În afară de ceea ce-ați aflat deja; îmi place să desenez, sunt o fire melancolică și pacifistă, sunt purtătoare de obiecte făcute de mână, cum ar fi brățările și inelele, îmi plac lucrurile vechi, și mi-aș dori să locuiesc într-o casă stil Tudor. 

*
Dăruiesc acest tagg următorilor: LeontinaSara și Ghanda. Dar presupun că-l poate lua oricine, așa că, cine dorește, îl poate face.

vineri, 15 august 2014

#6 Leapșă: Summer in a bag of books

Văzusem leapșa din seara de dinainte să plec, dar am fost cam obosită și nu prea am mai avut chef să o fac atunci. Și am întârziat atât de mult cu ea, deoarece voiam să postez mai întâi recenziile. Oricum, îți mulțumesc foarte mult Leontina pentru dedicație, și cum mai sunt câteva săptămâni din vară și încă mai poți merge la mare, se mai încadrează în timp.  

Reguli:
– selectați în tag cărți citite recent (în ultimii 1-2 ani);
– încorporați în postare imaginea tag-ului;
– dați tag-ul mai departe.

1. Drumul spre mare: o carte pe care ai așteptat de mult să o citești.
Destine pierdute, primul volum al seriei "Dincolo de moarte" de Adina Speteanu. S-a întâmplat anul trecut, atunci când l-a lansat la Gaudeamus iar eu nu am putut ajunge. De-abia în februarie anul acesta am reușit să pun, în sfârșit, mâna pe el. 

2. Răsărit de soare: cartea la a cărei lectură abia așteptai să te întorci după ce te trezeai dimineața.
Dragonul Majestății Sale de Naomi Novik. Chiar dacă am terminat-o de citit acum puțin timp, parcă ar fi trecut o veșnicie de fapt. Mi-a plăcut mult de tot cartea, iar seara când trebuia să mă culc, o făceam mai mult pentru că mama zicea că o să ajung precum un zombie. Și cititul ăsta, cât de bun o fi, ar trebui să nu înlocuiască somnul, tot obișnuia să-mi spună.

3. Apus de soare: o carte pe care ai stat să o citești noaptea.
Aici este vorba de Fericirea începe azi de Jamie McGuire, și pot spune că această carte am citit-o într-un timp foarte scurt. Șase ore mai exact. Începusem să o citesc ziua, dar parcă nu mergea ceva, așa că am lăsat-o pe mai târziu, și când s-a înserat, am zis să-i dau o șansă la acea oră. Am stat cred că până la ora două sau trei noaptea să o termin, și cu toate că nu a fost o carte care să mă fi dat pe spate, a fost drăguță și mi-a făcut o mare plăcere să o citesc. Și nu regret că mi-am pierdut ore din somn pentru a mă dedica ei.

4. Perla de scoică: o carte la care nu aveai mari așteptări, dar pe care ai considerat-o excepțională după ce ai terminat-o.
Aici este vorba de Rosu ca sângele, primul volum al trilogiei "Albă-ca-Zăpada" de Salla Simukka. Mi-a plăcut cartea, și cu toate că alții nu au considerat-o atât de bună, la mine a fost cu totul altceva. Poate am fost și ușor influențată de faptul că eu nu prea le am cu genul acesta de cărți, mai cu mister, gen crime, așa că de-asta am considerat-o foarte bună.

5. Arsură de soare: o carte care te-a enervat rău, cu care ai avut o experiență neplăcută.
Asta chiar că e o arsură nespus de dureroasă, pe care sper să nu o mai am multă vreme de acum încolo; sper că niciodată. Este vorba de Fluturi de Irina Binder, o carte care m-a dezamăgit în multe feluri. A fost pentru mine ca un pumn dat în față, deoarece, după ce am cumpărat-o, am terminat-o cu chiu cu vai din cauza faptului că nu mi-a plăcut aproape de nici o culoare. Oricum, între cele două tabere care s-au format: excepțională și slabă, mă încadrez în categoria persoanelor care au considerat-o slabă. A fost un mare eșec pentru mine, și cred că cel mai important lucru pe care l-am învățat în urma cumpărării aceste cărți, a fost să fiu mai atentă atunci când vreau să-mi achiziționez ceva. Mult mai atentă!

6. Valurile mării: o carte care a fost multă vreme pe val și care ți-a plăcut și ție.
Cred că aici voi spune pas, deoarece în ultimii doi ani nu prea-mi amintesc să fi citit o carte care să fie la modă, să o fi citit multă lume și să fi auzit numai lucruri bune despre ea. Nu știu, momentan nu-mi apare nimic în cap, dar ca să pun totuși o carte, mă rezum la Circul nopții de Erin Morgenstern. Nu știu dacă a fost chiar pe val, dar eu am auzit destul de des despre ea la bloggerii pe care-i urmăresc.

7. Caniculă: o carte care ți-a dat bătăi de cap, pe care ai citit-o greu.
Ion de Liviu Rebreanu, se pune? Am avut-o de citit pentru clasa a zecea, dar a trebuit să dau peste ea și în a unsprezecea. Am urât cu tot sufletul meu această carte, și am citit-o nespus de greu. Nu i-am găsit rostul deloc acestei cărți, și am fost foarte fericită când profesoara de română nu a mai dat test din ea, ci ne-a ascultat. 

8. Briza mării: o carte simplă, pe care o consideri lectura ideală pentru vacanță.
Pași pe nisip de Nancy Thayer. A fost o carte simpluță, despre viața unor surori ce încearcă să-și găsească fericirea, sau cam așa ceva. Am citit-o acum ceva timp, așa că nu prea mai știu ce se întâmplă prin ea. Dar a fost drăguță, și chiar e lectura ideală pentru vacanță.

9. Bronz: o carte care a lăsat o amprentă asupra ta.
Clar aici este vorba de Evadare din Lagărul 14 de Blaine Harden. Nici nu se pune problema ca amprenta să nu fie mare, în condițiile în care cartea urmărește o parte din viața unui tânăr – dar și a altor oameni – într-un lagăr de muncă din Coreea de Nord. Iar cartea este, de fapt, o bibliografie. Tot ceea ce-am putut citi acolo întrece lagărele lui Hitler și Stalin, plus că – greu sau nu de crezut –, cele din Coreea de Nord încă mai există, în ciuda faptului că Kim Jong-un, actualul conducător, refuză să spună că mai sunt funcționale. Cartea trebuie citită neapărat, dar nu în grabă, ci trebuie să-ți aloci timp liber și liniște pentru a o digera cum trebuie. Chiar dacă nu are mai mult de două sute și ceva de pagini.

10. Vacanța de vară: o carte care ți-a plăcut mult, dar apoi ai regretat că ai terminat-o așa de repede.
Mi-a fost cam greu să mă decid în legătură cu această carte, deoarece nu știam sigur la ce categorie să o pun, 2, 9 sau aici. Dar, într-un final, am ajuns la concluzia că regretul pentru faptul că am terminat-o, a fost cu mult mai mare decât amprenta lăsată și entuziasmul. Este vorba de Tess d’Urberville de Thomas Hardy. Am citit-o în circa două zile, și mi-ar fi luat mai puțin ținând cont de faptul că reușeam cu greu să o las din mâna, dar nu puteam citi non-stop, fără pauze; aerul de țară e tare obositor! Mi-a plăcut nespus de mult, și chiar regret foarte tare că am terminat-o, și că autorul – crud! –, nu i-a făcut o continuare. Mi-ar fi plăcut și aș fi fost foarte curioasă să aflu în continuare povestea a ceea ce a lăsat Tess în urma ei.

*

Până să ajung eu să o fac, cred că a luat-o deja toată lumea, așa că nu prea știu cui aș putea să o mai dedic. Am văzut-o pe multe blog-uri, deci sunt sigură că a trecut prin mâinile tuturor. 

"Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică" de Kjersti Skomsvold

Descrierea: Mathea Martinsen a fugit de oameni toată viața, dar acum nu își mai dorește decât să se știe că a trăit. Așa că își pune rochia de mireasă și iese în lume. Însă nu e chiar atât de ușor să îi faci pe ceilalți să bage de seamă că exiști. Uneori, cu cât mergi mai repede, cu atât ești mai neînsemnat.

Profund și mișcător, romanul tragicomic al lui Kjersti Skomsvold spune o poveste de iubire originală și captivantă, fermecând cititorul cu grația stranie și sentimentalismul nordic.

Recenzia: Nu voi avea foarte multe lucruri de spus despre această micuță carte, deoarece a fost foarte scurtă – am citit-o într-o oră și ceva –, și nu a avut parte de întâmplări foarte mari. Adevărul este că nu s-a întâmplat mai nimic prin ea, în sensul de acțiune, dar a fost o gură de aer proaspăt pentru mine, în urma lecturării a trei cărți; două lungi și una foarte marcantă. În ea am putut-o cunoaște pe Mathea Martinson, o bătrână care – sinceră să fiu, din descriere nu mă gândeam că ar fi așa – locuiește într-un oraș din Norvegia. Aceasta își petrece ultimii ani din viață singură, după ce soțul ei Epsilon – pe care, de fapt nu-l chema așa, dar mi-a plăcut mai mult cu sună acesta, decât celălalt – moare. Plus că nici nu mai știu care era adevăratul nume pe care-l purta. Singurătatea și faptul că nu prea avea prieteni o făcea să se comporte mai ciudat, să aibă gânduri de sinucidere, și uneori întrebându-se când vreo ambulanță se auzea pe stradă, când va veni și pe la ea să o viziteze. În ciuda faptului că povestea este una tristă și dureroasă, am avut parte de momente comice din partea Mathei. E o bătrânică nespus de amuzantă, și cu care, sunt ferm convinsă, m-aș fi înțeles foarte bine.

Citind această mică povestioară, cartea de debut a autoarei Kjersti Skomsvold, am putut intra în mintea bătrânilor, să văd cum privesc ei viața după ce au trăit mai bine de trei sferturi din ea, și ce așteptări mai au ei de la aceasta. Din păcate, nici unul nu mai speră la ceva „uau”, care să răsară peste noapte, ci își făceau planuri de înmormântare. Exact așa cum făcea și Mathea, și pe care, nu de multe ori – prin amintirile și scenele care ne erau prezentate din trecut cu ea și Epsilon – i le relata acestuia. Dragostea dintre cei doi m-a înduioșat atât de mult, încât m-a făcut să mă întreb dacă voi avea și eu parte de ea până la bătrânețe. Micile daruri pe care și le făceau unul altuia, demonstrau cât de mult țineau unul la altul; ea, bentițe de pus în cap, croșetate; el, o pernă frumoasă sau o cutiuță făcută manual pentru andrelele și ghemelele de ață. Ieșiri în oraș, camping la sfârșit de săptămână, plimbări prin parcuri, și conversații interesante. Dar cu toate aceste lucruri, am putut vedea și părți din cele mai triste și adevărate pe care trebuie să le îndure un bătrân – ignoranța de către tineret și chinul de-a te descurca de unul singur atunci când nu ți se acordă ajutorul.

Din pricina faptului că nu au putut avea copii, astfel neavând parte nici de nepoți, Mathea a fost nevoită să-și ducă crucea, după moartea lui Epsilon, de una singură. Am stat și am reflectat puțin la ceea ce-am citit, și am ajuns la concluzia că eu nu vreau să ajung așa, nu vreau să nu am copii și nepoți, și îmi e foarte frică de bătrânețe. Nu vreau să fiu ignorată precum o cârpă murdară, nu vreau să mi se arunce priviri piezișe atunci când nu ajung la borcanul de dulceață de pe un raft mult prea sus al supermarketului, nu vreau să se mestece gumă în fața mea, de parcă nu aș exista, și nu vreau să mor înecată. Și bătrânii încă mai au sentimente, iar gelozia încă se mai află acolo, una pe care am aflat-o de la Mathea; dulce în unele locuri, dar amară în altele.

Cartea asta mi-a pus multe semene de întrebare despre viitorul ce va urma, unul îndepărat – cei drept –, și de-ar fi să ajung să-l trăiesc, nu vreau să trec prin aceste lucruri. Dar, de fapt, nici un bătrân nu ar trebui să aibă parte de un astfel de tratament. Chiar dacă a fost cam tristă, povestea a fost una frumoasă, și mi-a făcut plăcere să o citesc.
*
Citate:
“— Natura se comportă într-un mod care este contrar intereselor pe care le manifestăm noi, ca indivizi, a spus odată Epsilon. 
Când urâm pe cineva, urâm de fapt ceva din imaginea lui care se află ascuns adânc în noi înșine.  
Pentru fiecare clipă de fericire pe pământ trebuie să plătești cu suferință.  
Doar porumbeii și pisicile te vizitează atunci când îmbătrânești.