joi, 10 iulie 2014

Apus de soare: Apusul de sfârșit

APUSUL DE SFÂRȘIT

*


Sarut de amintire aluneca si moare
Oras inchis in lume, indoliat de soare
Aude pulsul vietii, inchide ochi amari
Rugi jalnice tot uita sa sparga ochii tari
Ecoul numai spera, cercand ultima oara
Sa vada si sa simta, sa uite si sa moara.__ Cristina Cosnita (Soare) 


România, București, 25 mai 2013

Atunci când din întreaga ta ființă încerci să dai tot ce-ai mai bun din tine, demonstrându-ți ție dar și persoanei respective că dreptatea nu se află în mâinile și mușchii ei, iar ea cu o încăpățânare șocantă își susține ferm și convinsă cuvintele, ce-ți mai rămâne de făcut, în afară de un singur lucru?
Numai un om disperat ar putea recurge la astfel de șiretlicuri împotriva unei persoane care a ajuns la pragul maturității de ceva vreme. Cu siguranță că așa îi era mai bine pentru sănătatea ei fizică, dar și mentală. Faci pasul îmbibat în nisipuri mișcătoare, cu o greutate chinuitoare, care-ți pune la încercare și ultimele puteri ce ți-au mai rămas, dar cu o convingere fără precedent. 

Toate acele cuvinte îi năpădiră capul Pashei, bărbatul nefiind pe deplin sigur dacă ceea ce tocmai încerca să facă va fi văzut cu ochi buni de către Felicia. El, în subconștientul lui, își dorea să fie convins pe deplin de alegerea făcută, dar un ghimpe nu-i dădea deloc pace. Nu știa sigur de ce, dar avea impresia că acea consultație nu va fi la fel ca celelalte, deoarece se gândea la faptul că, poate, după această întâmplare, Felicia se va îndepărta și mai mult de el. 

Încercă să-și alunge acel gând oribil din cap, să privească înainte cu fruntea sus, și să fie sigur că totul se va termina cu bine. Spera, deoarece tăcerea Feliciei chiar nu era deloc un răspuns la îndoielile lui. Simțea cum aerul și așa puțin din jurul lor începea să se încălzească tot mai mult, palmele îi transpirau iar respirația îi devenea tot mai îngreunată.

Privi cu coada ochiului persoana ce stătea nemișcată, precum o statuie, privind absentă înainte, din scaunul din dreapta al mașinii. Cabinetul doamnei Iliescu, psihologul Feliciei, se afla la parterul blocului din stânga lor, ascuns vederii de multitudinea de pomi fructiferi ce creșteau în grădina din față. Se mira de fiecare dată când venea la consultații cu Felicia, cum de reușea să aibă atâția clienți, când nici nu se vedea de la stradă. Dar presupunea că se datora internetului, mai exact paginii pe care credea că o avea, deoarece el aflase de ea prin intermediul unei cunoștințe foarte apropiate, și nu online. Sau, poate, pur și simplu, femeia știa cum să-și facă publicitate cabinetului.

Ajunseseră mai devreme cu douăzeci de minute. Cum știa că psiholoaga ținea cu strictețe la programarea fiecărei persoane, nelăsând pe nimeni să intre mai devreme decât era în fișa de la recepție, se gândiră să aștepte în mașină un sfert de oră. Plus că, luată prin surprindere, Felicia nu era pregătită, mai mult ca sigur.

De cum aflase, tânăra nu fu de acord cu ceea ce făcuse Pasha, și mai că nu-i venea să iasă din mașină și să se întoarcă acasă cu transportul în comun. Nu înțelegea nici în ruptul capului de ce considera el că ar fi avut nevoie din nou de consiliere cu doamna Iliescu, din moment ce nu mai făcuse nici o criză de ceva vreme. Dacă el considera și luase în serios scena ce se petrecuse în urmă cu două zile, era dispusă să remedieze acea problemă cu el, doar numai dacă se consultase și cu ea. Nu credea că l-a afectat chiar atât de mult ceea ce s-a întâmplat. Dar să o aducă aici mințind-o, cu pretextul că ar vrea să o ducă într-un loc unde să se mai relaxeze, asta chiar întrecea orice măsură.

— Ești un laș, spuse într-un final, privind în continuare înainte la cei trei copii ce se jucau șotronul pe trotuar.

Pasha tresări uimit la denumirea pe care i-o atribuise, și privi volanul de parcă ar aștepta să-i spună ceva încurajator.

— De unde ai ajuns la concluzia asta? Vorbi, cuvintele de-abia ieșindu-i din gură din cauza tensiunii acumulate. 

Felicia trase adânc aer în piept, privi cu ochii încruntați cum frunzele unui copac din față cad în bătaia ușoară a vântului, și se așează ușor pe cimentul încins.

— Când nu poți rezolva o problemă singur, dai fuga, repede, la cel care ești sigur că te va scăpa de ea. Și faci lucrul ăsta fără ca măcar să te consulți cu problema în cauză.

Stătu câteva secunde pe gânduri, își linse cu încetineală buzele, simțind cum i se înmoaie la atingerea cu limba, și continuă plictisită:

— Să știi un lucru Pasha, problema asta nu se va rezolva azi.

Întoarse capul spre profilul lui, acesta refuzând să o privească în ochi, și răsuflă obosită uitându-se în altă parte. Își strâmbă gura a dezgust, și văzând că acesta continuă să tacă mâlc, își puse un picior peste celălalt – dând dovadă de nonșalanță –, și i se adresă din nou.

— De fapt, ea nu se va rezolva niciodată, deoarece ea nu a existat. Spătarul scaunului făcu contact cu capul acesteia, în timp ce tânăra își închise ochii. Cel puțin, cea de aseară nici nu a fost o problemă, ci o toană de-a mea.

Acest lucru îl făcu pe Pasha să-și întoarcă brusc capul în direcția ei, și să o privească șocat, dorindu-și ca ceea ce tocmai scosese aceasta pe gură, să fi fost doar în capul lui. Nu putea spune așa ceva!
— Adică, acum, pentru tine, Călin a ajuns o toană, sau ce? Spuse înflăcărat.

Vocea i se ridică mai mult decât și-ar fi dorit, deoarece, chiar și cu geamurile închise ale mașinii, o adolescentă ce trecu pe lângă vehiculul lor, se întoarse speriată cu fața spre ei, și-i privi îngrozită. Doar atunci când ochii i se întâlniră cu cei ai bărbatului, adolescenta plecă în grabă de lângă ei.

— Vorbește mai încet, nu e nevoie să ne audă toată lumea, spuse Felicia, țuguindu-și buzele în timp ce analiză multiplele flori roșii împrăștiate pe rochia ei de vară.

Bărbatul pufăi nervos, încercând să nu-și iasă de tot din răbdări. Chiar nu înțelegea ce a apucat-o, și cu toate că știa că va reacționa nu foarte plăcut atunci când va afla de programarea la psiholog, nu credea că va vorbi în felul acesta despre copilul care, cu câteva zile în urmă, îl plângea neîncetat.

— Răspunde-mi la întrebare, o rugă, și cu toate că la suprafață părea a fi așa ceva, pe interior mustea de ordin.

Văzând că Felicia nici nu contenea să-l privească măcar în ochi, sau să-și ceară scuze pentru cele spuse mai devreme, îl apucă nebunia, și mai că nu-i venea să țipe la ea din toți rărunchii. Se uimea pe el însuși, deoarece până în momentul acela nu mai simțise niciodată atâta furie acumulată în aceeași zi. Se simțea o persoană străină într-un alt corp. Probabil, dacă l-ar fi văzut Yulia – sora lui mai mică –, și părinții, mai mult ca sigur nu și-ar mai fi recunoscut fratele și copilul.

Ceea ce tocmai a făcut, o uimi pe Felicia, la fel cât și pe el totodată. O prinse pur și simplu de cot și o smuci cu fața spre el. Aceasta, confuză, încremeni locului și continuă să-l privească năucită. Cu toate că Pasha nu se simțea deloc în largul lui în postura aceasta, nu conteni să-i dea drumul la mână. Poate, poate, așa va reuși să o facă să-l asculte și să-i răspundă la afurisita aia de întrebare.

— Nu eu am cerut consultația, așa că nu voi fi nevoită să mă justific, spuse Felicia într-un final.

Atunci fusese pentru prima dată când Pasha rămase stană de piatră în fața expresiei soției lui. Fusese pentru prima dată de când o cunoștea pe Felicia, în care aceasta îl privise cu ură și dezgust. Se simțea precum un gunoi. 

* * *

Drumul spre casă dură mai mult decât ar fi fost parcurs în mod normal, iar acest lucru îl determină pe bărbat să ajungă la această concluzie din cauza liniștii mormântale dintre cei doi. Pasha fu foarte curios de ceea ce se vorbi în cabinetul psiholoagei. Chiar dacă în mod normal nu-și punea niciodată întrebări atunci când o aștepta pe Felicia pe holul clinicii, și nici nu o făcea atunci când erau singuri, de data aceasta acest sentiment nu-i dădea pace în nici un fel.

Căldura dogoritoare de afară, poziția rigidă a femeii din dreapta lui și tensiunea dintre cei doi, făcu ca mica ceartă ce se petrecu cu numai câteva ore în urmă, să intensifice tensiunea ce-i învăluia în micul spațiu al mașinii. Pasha se simțea ca dracu', și se întreba cât îi va mai rezista mâna de pe volan din cauza strânsorii atât e puternice. Venele i se umflaseră puternic, de parcă mai aveau puțin și-i pocneau, iar degetele i se albiseră atât de tare din cauza presiunii, încât abia de și le mai recunoștea.

Dar lucrul cel mai al naibii nu fu faptul că Felicia nu accepta să scoată măcar un singur cuvânt pe gură, ci lucrul următor pe care-l făcu cu o nonșalanță de necrezut. Geanta de piele neagră era așezată frumos în poală tinere, iar din ea răsări ca din neant o pereche de căști negre împreună cu iPodul albastru pe care i-l cumpărase în urmă cu un an, de Cărciun. Doar atunci când auzi muzica bubuind puternic în căști, atunci știu sigur că ar fi putut înjura de totate cele și ea nici nu ar fi auzit.

În momentul de față urî cu toată pasiunea lui trupa Eluveitie, deoarece era singura pe care o asculta Felicia atunci când era supărată. Ăla era ultimul semn pe care-l dădea tânăra atunci când nu dorea să cadă la pace cu nici un chip, dar bineînțeles certurile lor obișnuite nu durau mai mult de jumătate de oră. Plus că de fiecare dată se iscau din nimicuri; faptul că unul nu dorea să se uite la un post anume de televiziune, sau că Felicia dorea să iasă să se plimbe seara iar el nu avea chef, sau pur și simplu că râdeau unul de celălalt pentru anumite chestii. 

"Și uite că am avut parte de prima ceartă adevărată de când ne-am căsătorit." Oftă din toți rărunchii, gândindu-se că dacă ea se bucura de muzica ei zgomotoasă, așa putea să se bucure și el de-a lui. Beethoven deja își avea CD-ul pregătit, așa că numai dădu drumul primei melodii, făcând ca interiorul mașinii să răsune a pian.

Se rezemă mai bine de spătarul scaunului, nici nu se mai uită la Felicia, cu toate că răbufnirea ei nu va scăpa de niște explicații, mai ales de ceea ce spusese legat de Călin. Încă nu-i venea să creadă ce putu scoate tânăra pe gură. Încă voia să creadă că o făcuse la nervi, dar – Doamne! – cât de greu îi era să ajungă la concluzia aceasta.

Coti la stânga, știind că mai avea doar două străzi până la blocul lor, și încercă să se lase inundat doar de muzica relaxantă. 

* * *

Era trei și douăzeci, o oră care pentru multe persoane o fi însemnând ceva la momentul acela. Poate cineva se căsătorea exact atunci; sau altcineva primea o mare veste care-i va schimba viața radical; sau poate o persoană ajunsese cu ceva la final, iar acum prindea roadele muncii sale; o fată primea inelul de logodnă și plângea de fericire; un băiat intrase la facultatea dorită; o femeie își aștepta cu sufletul la gură soțul ce venea din Afganistan; tatăl își plângea copilul bolnav; bunicii își strângeau pentru întâia oară nepotul dintr-o țară îndepărtată iar un copil se năștea exact în acea secundă.

"Dar nu-i al meu, și nici Călin nu-l cheamă." Parcă încercând să-și liniștească sufletul ce încă tânjea după partea ruptă, Felicia trase adânc aer în piept, coborî din mașină neluându-l în seamă pe Pasha ce o aștepta lângă ușa blocului, și o luă înainte de parcă nici nu l-ar cunoaște. 

Bărbatul încercă cu toată puterea lui să nu bage la suflet răutatea cu care îl trata tânăra, știind că pe de o parte și el era de vină pentru schimbarea ei de comportament. Dar cu toate aceste lucruri care nu-i conveneau, nu regreta nici măcar pentru o secundă faptul că acționase fără știrea ei. Știa ce-ar fi urmat dacă îi cerea acordul să o ducă la psiholog. Era în van oricum.

Cele câteva trepte de la intrarea în bloc parcă îi făceau picioarele Feliciei să depună un effort mult prea mare, deoarece simțea că mușchii mai aveau puțin și o lăsau. Știa că se datora oboselii și stresului pe care l-a avut din cauza lui Pasha, dar încerca să-l ignore așa cum a făcut și cu persoana în cauză. Se pregăti să intre în liftul vechi ce scârțâia de mama focului, când își văzu soțul așteptând-o pe ea să facă primul pas. Se gândi nițel, se uită cu coada ochiului la el, și spuse pășind în lateral:

— Cred că voi urca pe scări, îl informă, trecând pe lângă el și pășind pe prima treaptă.

— Opt etaje, spuse bărbatul mai mult afirmând decât întrebând. Chiar atâtă ură simți pentru ceea ce-am făcut? Văzând că aceasta mai urcă alte câteva trepte, se repezi numai decât și o prinse de cot. Ce naiba? 

Felicia se spulse cu brutalitate, lipindu-și o palmă pe perete pentru echilibru, și se întoarse pe jumătate cu fața spre el. Văzându-l stând pe treptele de mai jos, faptul că se simțea mai înaltă decât el, îi dădu un mai mare confort și curaj să-l înfrunte. 

— În acte se presupune că suntem soț și soție. Soț și soție, Pasha! Cu toate că vorbele îi erau în șoaptă, pentru a nu atrage atenția din cauza faptului că se putea auzi pe tot palierul, cuvintele tot îi erau veninoase și pline de avertisment. Dacă încă habar nu ai ce înseamnă aceste două cuvinte, nu înțeleg de ce te-ai mai hazardat la o astfel de aventură, la o căsnicie.

Pasha îi privi ochii verzi, și Doamne cât își doreau să înceteze să-i mai trimită fulgere, și să-l încălzească cu obișnuita bunătate și frumusețe pe care o făcea de obicei. Dar nu, acum nu mai era de obicei, ci era o noutate, ceva ce ei nu au mai avut parte. 

— Cred că exagerezi, și nu-ți stă în caracter, spuse acesta încruntându-se ușor la chipul ei crispat.
Felicia scoase un sunet de disperare, îi privi fața de sus în jos, de la bărbia acum arogantă, până la fruntea ușor încrețită, acoperită de jumătate de claie din părul blond nisipiu. 

— Ia te uită, domnul Pasha Stepanov îmi cunoaște caracterul, dar habar nu are că trebuie să se consulte cu soția lui atunci când este de luat o decizie!

Era atât de plină de ea în momentul ăla, încât nici nu băgă de seama atunci când un bărbat și o fetiță de vreo cinci ani doreau să urce scările ocupate de cei doi. Amândoi făcură loc pentru a trece, astfel apropiindu-se și mai mult unul de celălalt. Când cotul redeveni la normal, Pasha își ridică mâinile în sus a renunțare, și spuse exasperat, dar pe un ton cât se poate de calm:

—  Felicia, pentru numele lui Dumnezeu! Nu e pentru prima oară când am făcut ceva fără să te anunț, și care te-a implicat și pe tine. Nu înțeleg...

— Da, dar aici este vorba de psihicul meu, spuse arătând cu degetul înspre pieptul ei. Nu de o cină cu colegii de facultate sau de alte drăcovenii, ci de persoana mea. Aici era vorba numai de mine, iar... 

— Și ce-ar fi trebuit să fac? Să te întreb? Văzând că deschise gura și voia să spună ceva, bărbatul nu o lăsă, continuând. Știu exact ce-ai fi spus în condițiile astea. Că ești bine și nu ai nevoie de nici o consultație.

— Păi și e adevărat, nătângule! Își întinse mâinile în lături, și apoi și le apropie cu degetele îndreptate din nou înspre ea. Ți se pare că am ceva? Știind că Pasha va contraataca din nou, o luă înainte. Știi ceva? Chiar nu mai contează. Vreau să ajung în casă să mă schimb și să mă lași naibii în pace. 

Felicia urcă până la jumătatea etajului unu, și când se pregăti să urce și celelalte trepte, îi auzi din nou vocea enervant de sâcâitoare; pentru momentele alea. 

— Să înțeleg că asta tot o toană e, nu?

Îi venea să-i zică să se ducă dracului, dar se abținu să nu o facă, deoarece pentru înjurături ar fi regretat imediat după ce le-ar fi scos pe gură.

* * *

Zilele treceau cu o atâta încetineală, încât ai zice că timpul fusese dinadins dat așa, pentru ca părtașii să simtă că înebunesc de-a dreptul în compania – sau nu – a celuilalt. Adevărul este că, în familia tinerilor Stepanov, schimbările drastice începeau să-și facă simțită prezența din ziua în care prima ceartă își puse ghearele pe ei, iar acum refuza să-și mai dea drumul. 

Felicia impuse atâtea reguli încât, Pasha, știa că dacă nu va face așa cum va dori ea – pentru o perioadă scurtă –, aceasta va face urât sau în cel mai rău caz, va dori să plece la părinții ei. Iar pentru el, acest lucru era clar exclus. Plus că nu erau reguli foarte drastice, în afara faptului că nu mai dorea să mai doarmă cu el în pat și nici să mai mănânce la aceeași masă sau în același timp. Practic se izolase complet de el, deoarece nici din cameră nu mai dorea să mai iasă, cu pretextul că lângă o persoană ce nu lua în calcul și părerea ei, nu avea ce căuta. Pentru Pasha, asta era o aberația mai mare decât ar fi crezut că există. Dacă știa că așa va reacționa pentru acea consultație, prefera să stea fără mâncare o săptămână. 

Pentru bărbat, acest lucru era ceva nou deoarece, știind-o o fire blândă, greu de făcut să-și iasă din starea ei veșnic calmă, această ceartă ce avu urmări, îl bulversă de tot. Așa că, neavând de ales, Pasha fu nevoit să doarmă pe canapeaua din sufragerie – ce noroc avu atunci când o cumpărară și se gândiră să ia una mai mare! –, iar când venea vorba de mâncare, își lua masa singur, în bucătărie. 

Pe cealaltă parte, Felicia își lua mâncarea în dormitor, ieșea să-și spele vasele atunci când el dormea sau era plecat la facultate, iar de la librărie își luase concediu medical o săptămână. Oricum, nu lipsea mai deloc de acolo, așa că șefa ei nu a avut nimic de obiectat. Se putea descurca și singură cu magazinul o săptămână, și oricum, nu prea o mai interesa.

Tot ceea ce făcea acolo închisă în propriul ei sanctuar era să deseneze în fiecare seară atunci când apunea soarele și să încerce să-și găsească apusul acela ce apărea atât de rar în fața ochilor ei. Cel de la nașterea lui Călin și de la decesul lui. Îl voia, voia să-și schimbe neapărat soarta! Și nu va renunța cu acest lucru decât în momentul în care și-l va ști pe pânză, în culorile acelea atât de minunate, și așezat frumos pe peretele din dormitor. Își dorea ca atunci când se trezea în fiecare dimineață, să-l primul lucru pe care-l va vedea, să fie acea schimbare. 

Cum Pasha nu prea mai comenta nimic, Felicia nu mai vorbea deloc. Nici nu mai știa când fusese ultima oară când scoase un cuvânt pe gură. Dar nu prea o deranja. Vorbea în fiecare zi cu subconștientul ei, în gând, și se certa mereu aspru pentru fiecare greșeală pe care o făcea când așeza o culoare greșit pe șevalet. Dimineața avea un program stabilit. Își făcea duș, aștepta ca Pasha să plece la facultate sau servici – depindea de programul pe care îl avea în ziua respectivă – și își lua micul dejun de una singură. Mai stătea ce mai stătea prin sufragerie, citea sau se uita la televizor, sau mai ieșea la cumpărături, dar niciodată nu uita să intre în camera ei cu jumătate de oră înainte ca Pasha să ajungă acasă. Mai intra pe laptop sau desena alte chestiuțe pe un niște foi capsate, și aștepta apusul cu draperiile trase și geamul întredeschis. Fiind la etajul opt, se vedea foarte frumos, uneori. Dar nu îndeajuns, și nici măcar puțin aproape de ceea ce voia ea să vadă.

Pe lângă cele câteva lucruri pe care le interzisese, tânăra uită să aducă în discuție una din cele mai importante reguli. Faptul că Pasha nu avea voie să intre în dormitor deloc atunci când dormea dormea și el era treaz. Bărbatul intra în încăpere relaxat, o învelea de fiecare dată, și îi strângea culorile și pensulele pe care le lăsa aruncate pe jos sau pe masa de lângă fereastră. Și niciodată nu uita să-i tragă traperiile pentru a nu o incomoda soarele dimineața.

Pentru el era de ajuns pe moment. Atâta timp cât o știa lângă el, sau atunci când era la facultate era sigur că se afla în siguranța apartamentului, aceste aspecte îl bucurau și linișteau foarte mult. Și mai era sigur de un lucru. După cum evolua relația lor în momentul acela, absența ei de la servici nu se va opri la o săptămână, și nici distanțarea lor.

*

VA URMA ÎN PIGMENTUL LEBEDEI

Nota autorului: Da, sfârșitul îl veți afla în "Pigmentul lebedei", deoarece acolo își va găsi Felicia apusul. Iar dacă puneam aici capătul de poveste, aș fi scos mai repede la iveală niște lucruri care nu trebuie încă dezvăluite din cealaltă poveste. Voi posta și acolo, cât de curând. :)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu