sâmbătă, 12 iulie 2014

Ana, sau cea care cresta gândurile

Categorie: Paranormal
* * *
ANA, SAU CEA CARE CRESTA GÂNDURILE 
În termeni normali, cuvântul "a cresta" mai poartă și denumirea de "a tăia", a face o tăietură pe suprafața sau pe marginea unui obiect. De multe ori, Ana, își bătea capul stând chiar și câteva ore închisă în cameră, pentru a-și găsi numele potrivit ce i se putea atribui unei persoane cu abilitățile ei, dar niciodată nu era pe deplin mulțumită cu ceea ce reușea să obțină.
Lucrul ăsta o făcea destul de nervoasă, iar atunci când ajungea la pragul critic de a se enerva în felul acela – să-și dilateze nările precum taurii ce aveau în fața ochilor o masă de roșu sângeriu, să privească țintă într-un loc, de parcă ar fi în transă și doar ceasul deșteptător să o mai poată trezi la realitate, iar mintea să-i fie îmbibată în fel și fel de gânduri, parcă vrând să urle de superare din cauza persoanelor nerușinate –, numai atunci tânăra știa cu precizie ce va urma. 
Dar nu a ajuns chiar atât de departe, iar acest lucru nu a putut decât să o bucure, dar într-o măsură destul de mică. Nu avea obiceiul să se entuziasmeze din orice, și nici nu i-ar sta în caracter dacă s-ar apuca de mâine să întoarcă capul fiecărei persoane, luminându-și chipul. Ar fi fost un dar mult prea mare pentru niște persoane ce nu meritau nici măcar o privire cu coada ochiului. Nu meritau să li se zâmbească nici în batjocură.
Cum nu-și suporta numele, Ana i se părea o identitate mult prea banală în comparație cu ceea ce putea ea face, și cu toate că nimeni nu știa ce acundea în capul ei, acest lucru nu o împiedica să nu răspundă doar la denumirea de Cresta. Unii o considerau nebună că-și atribuise acest nume, dar pe ea nu o interesa, deoarece – se mira – nu multă lume consulta dicționarul atunci când un anumit cuvânt le crea probleme. Iar "cresta" era un cuvânt, pe care toată lumea ar trebui să-l cunoască. 
 "Dar nu sunt eu aia care ar trebui să-i învețe." Își spuse cu o vădită plictiseală în glas, în timp ce reflexia trupului ei înalt și slăbănog se vedea din oglinda poziționată strategic față în față cu ușa de la dormitor. Arăta precum o sperietoare, dar era așa doar în ochii ălora care o considerau astfel, deoarece, în mod normal, se îmbrăca mai decent decât o făceau cel puțin jumătate din generația ei. Iar lucrul ăsta îl putea observa cu ușurință prin modul cum majoritatea oamenilor nu o priveau cu atâta dezaprobare cum o făceau cu gălăgioșii și imaturii de pe băncile parcurilor. Ar fi trebuit să le fie interzis să mai intre acolo fără aprobarea unor oameni cu capul pe umeri, dar nu avea de gând să spună nimănui asta. 
Dădu din cap, parcă alungându-și acele gânduri, deoarece știa că, imediat cum va ajunge la umbra teiului din parcul din apropiere, oamenii o vor asalta cu atâta gălăgie, încât de-abia dacă va mai ști dacă va mai putea să vărbească cu propria conștiință. Cum capul îi deveni gol, privi cu indiferență – dar cu o admirație narcisistă – trupul drept, de barză. Avea tenul atât de palid, încât ai zice că stătuse toată viața ei în spitale, iar ochii verzi îi erau duși adânc în fundul capului, lăsând la înaintare cearcănele pe care le avea încă de la vârsta de treisprezece ani. Se lupta cu ele de când își permise să folosească cosmetice, dar ele se încăpățânau să rămână acolo de parcă ar fi sigure că nu ar putea trăi fără ele. Buzele erau singurele care mai arătau cât de cât viață pe fața ei, iar roșeața din ele o făceau să pară cât de cât atrăgătoare. Părul negru, lung și drept până dedesuptul sânilor o făcea să pară o persoană misterioasă, plină de secrete și nespus de respingătoare. Iar privirea pe care o aruncă fetei din oglindă, completa perfect presupunerea. Hainele, compuse doar dintr-o rochie mulată pe corp, deasupra genunchilor cu două degete, de o culoare vișinie, iar dresul negru împreună cu teneșii uzați pe care-i avea de aproape un an, o făceau să se simtă ea însăși. 
Își înșfăcă geanta de pe spătarul scaunului de la birou, nelăsând deloc timp pentru a vă spune ce ascundea sălașul ei în care nimeni nu avea voie să intre, și părăsi apartamentul nu înainte de-a închide ușa, folosind cheia ce stătea atârnată de lănțișorul de la gât.
Căldura lunii august era insuportabilă, iar pielea nespus de albă părea parcă translucidă în razele puternice ale soarelui. Cu toate că nu-și dorea să iasă în evidență, Cresta știa că nu avea ce face din cauza modului cum se îmbrăca. Nu-și putea schimba stilul, deoarece nu dorea să poarte altfel de haine, iar garderoba ei nu ar putea niciodată să fie compusă din culori deschise precum galbenul, rozul sau turcoazul. Îi erau nuanțe complet necunoscute, dar niciodată nu critica pe cineva ce nu se îmbrăca precum standardele pe care și le aplica ei. Nu-i plăcea să critice oamenii după culorile folosite, ci după forma hainelor pe care și le așezau pe ei. De-asta încerca cât de mult putea să evite astfel de persoane; ar fi fost în stare să le analizeze în gând, iar acest lucru ar fi fost imposibil din cauza lor. 
Parcul era supraaglomerat în perioada aceea a anului, când majoritatea oamenilor plecau din orașele îmbâcsite de populație și poposeau în locații mai selective, iar faptul că de-abia își găsi banca ei pe jumătate liberă, o făcu să se mire. Cei doi bătrâni așezați pe cealaltă parte nici nu o băgară în seamă când se puse lângă ei. Teiul înalt ce ținea de umbră deasupra capului ei, își lăsa frunzele în bătaie blândă a aerului înfierbântat.
Îi fusese dor de ea, era sigură, deoarece și ei îi fusese dor de el. Singurul inconvenient pe care-l avea era că nu putea să-l asculte în liniște din cauza oamenilor ce o înebuneau. Glasuri ridicate, scăzute, plâsete și văcăreli, chicoteli sau încercări de-a surprinde pe cineva, toate acele emoții și intimități nu-i dădeau pace. De-asta ura oamenii atât de mult; nu o lăsau în pace chiar și atunci când nu se uitau la ea. Cresta își dorea să citească în liniște, și pe lângă acest lucru, mai dorea ca teiul să-i spună o poveste, dar nu o făcea deoarece ea nu-l putea auzi foarte bine și nu se putea concentra asupra întâmplărilor din ea.
"Ce om nebun..."
"Am reușit aseară să o fac să mă creadă. Proasta..."
"... și mai spunea că trebuie să iau cartofi, ceapă..."
"Oh, doamne, copilul ăsta..."
"Să-mi bag picioarele dacă pot!"
"... frumos și deștept!"
"Mi-a dat rest în monede, și... "
"Și i-am spus să megem la mare...."
De cum întorcea capul într-o altă parte, alte voci o disperau. Încerca să aplice metoda lui Sookie, dar nu era într-un serial și nici nu avea norocul să dea peste vreun vampir care să o mai scape de atâta gălăgie. Își dorea să poată sta câteva minute în parc, să citească, iar singurele cuvinte care să-i umble prin cap să fie doar cele pe care dorea să le asimileze.
De la zece ani citea gândurile, de nouă ani se chinuia să descopere ceea ce cauzase lucrul ăla de neconceput, dar nu putea. Iar părinții erau și mai neputincioși în fața copilului pe care și-l credeau nebun. Psihiatrii o împuiaseră cu gânduri pașnice, îi făcuseră teste peste teste, dar singurele rezultate fuseseră șirurile lungi de numere pe care le ghicea de fiecare dată când psihiatrul îi spunea să le descopere de pe foile pe care le ascundea la spate. Încă o considerau nebună, cu toate că nu era așa, iar ei știau foarte bine acest lucru. Da, putea citi gândurile, și da, probabil era un experiment scăpat de la vreun laborator secret, ascuns în nu știu ce munți sau subsoluri, iar ea nu-și mai amintea. Dar părinții ei nu afirmaseră niciodată cum că ar fi adoptată. Nu, era a lor. Avea ochii mamei, părul tatei și constituția osoasă a bunicii. Făcea parte din carnea și sângele familie Apostol. Ea cresta gândurile, făcea o crăpătură și își strecura mintea în capul celorlalte persoane. De multe ori, fără să-și dorească.
Poate de-asta se și închisese în ea, refuza să mai creadă pe cineva, deoarece știa că părinții ei încă mai țineau secret adevărata ei identitate. Chiar dacă ar fi putut să afle prin mintea lor ceea ce nu îi spuneau, nu reușea. Parcă erau setați, obligați să uite și să nu-și mai aducă aminte acele momente din trecut. Cu toate că probabil nu aveau nicio vină, fiind manipulați de vreo societate ce știa devărul, ea tot îi considera vinovați. Nu le mai zâmbea ca atunci când nu se făcuseră acele teste, nu mai mânca la masă cu ei fără să răbufnească nervoasă și să fugă în cameră, iar prietenii o părăsiseră de cum aflaseră că psihiatrii îi luaseră locul de mult.
Zâmbete, râsete, chicoteli. Cresta le ura pe fața ei. Din cauza faptului că citea gândurile, știa fiecare lucru înjositor, rușinos și nepotrivit pe care îl ascundea fiecare de persoana de lângă el sau de către familie. Și atunci se înfuria și îi venea să urle. Doar stătea pironită și privea cu intensitate persoana ce mințea cu nerușinare, dorindu-și parcă să-i zdrobească orice gând crezând că va scăpa nepedepsit. Toți vor fi pedepsiți până la urmă pentru fapta pe care o săvârșesc.
Cum gândurile îi năvăleau cu repezeală în cap, printr-un loc ce încă nu fu ocupat își făcu loc o amintire de acum două zile. Niște vorbe ce păreau atât de adevărate lângă aceste minciuni ce oamenii le slăvesc cu drag.
"Minciuna
e tot ce mai avem.
Minciuna
e apa ce o bem.
Te slăvim,
te iubim,
comandant suprem."
Luna Amara. I se părea un lucru minunat cum reușeau să se îmbine și să descrie atât de bine situația persoanelor ce abuzau de o minciună inofensivă. Cresta privea cum toată lumea zâmbea și hohotea în ciuda tuturor secretelor pe care le ascundeau în cap, și mai că nu-i venea să sară în sus și să urle să tacă naibii din gura lor spurcată și să-și scoată la iveală adevărata natură demonică. Moncinoșii își mințeau și propriile gânduri numai pentru a nu ieși vinovați conștiinței pe care credeau cu îndrăzneală că o mai aveau.
Cresta trase adânc aer în piept, își strânse cu putere ochii închiși, lăsându-se pradă gândurilor meschine, nu înainte de a-și scoate din geantă blocul de desen pe jumătate plin cu schițe de tot felul. Îi plăcea să deseneze peisaje în cretă, și-i ieșeau destul de bine, comparându-și-le cu cele ale altora. Încercând să nu ia în seamă pe cât de mult putea gălăgia din jur, cea evidentă dar și cea ascunsă, și se apucă să contureze clădirea din față. Era de partea cealaltă a parcului, înaltă cam cât patru sau cinci etaje și de un orșu cărămiziu. Progresul mergea destul de repede, în comparație cu zilele trecute în care de-abia dacă putea trage două, trei linii fără să se enerveze.
Nici nu apucă să reașeze din nou creta pe foaie, că se trezi cu o claie de păr blond aplecată deasupra lucrării ei. Se trase iute înapoi, privi persoana ce nu o lăsa în pace nici măcar acum, și pregătindu-se să îi spună vreo două copiliței în rochie verde, realiză că monstrulețul se afla acolo cu un scop.
Privi nesigură chestiuța ce se afla în căușul palmei ei, și revenind la chipul fetiței ce radia de o fericire insuportabilă, își ridică sprâncenele neînțelegând.
— Ești singură, și nu vorbești cu nimeni, așa că...
— Și? O întrerupse Cresta vădit nemulțumită de tonul ei plin de ea. Vocea ei pițigăiată o scotea deja din sărite de la primele cuvinte rostite. 
"Țânc băgăcios!" Mai că nu-i venea să urle la ea.
— Păi, azi e ziua mea, și... se opri văzând chipul de piatră al Crestei, dar luându-și curaj continuă, și am zis să-ți dau o bomboană. 
Întinse abalajul colorat mai înspre ea, parcă vrând ca tânăra să-l ia imediat din mâna ei, și zâmbi din nou scoțându-și la iveală dinții de lapte, drepți și albi.
Cresta nu mai înțelegea nimic. De ce ar veni copila aia la ea să-i dea o bomboană doar pentru că stătea singură acolo și nu vorbea cu nimeni? Era chioară, sau ce? Nu vedea că desena și era foarte ocupată? Doamne, nici să iasă în parc nu mai putea din cauza băgăcioșilor ca ea! Și cu bomboana aia ce voia să demonstreze? Nu mânca dulciuri, le ura, și doar ciocolata neagră putea să o accepte ca desert. În rest, nimic. Poate de-asta era și așa de slăbănoagă.
Copila insistă vehement ca ea să-i ia bomboana din mână, dar Cresta nu o dorea nici în ruptul capului. Nu voia nici să-i facă vreo favoare țâncului, deoarece nu înțelegea de ce ar merita așa ceva. Iar cadou de ziua ei să nu se aștepte să-i dea. Dar fetița era imposibilă, și tot împingea mâinile în față de parcă acum ar obliga-o să o accepte, nu să i-o dăruiască. Dar Cresta trase din nou aer în piept și încercă să o ignore, concentrându-se din nou la desenul ei.
— Ce pictezi acolo? O întrebă copila după câteva secunde.
— Nu pictez, desenez. Pleacă! O hușchili, arătându-i cu mâna o parte din parc, chiar dacă vedea cu coada ochiului cum unele persoane o priveau cu ură.
Dar văzând că țâncul nu și nu, renunță. Se uită la ea din nou, îi privi părul ce strălucea puternic în bătaia rezelor de soare, chipul rozaliu, foarte puțin bronzat pe alocuri, ochii de un albastru spre turcoaz și buzele mici de culoarea piersicii. Era frumușică. Dar pe lângă acest aspect, mai observă cu stupoare încă un lucru; mintea ei era complet pură. Nimic rău nu sălășluia în capul ei. Fără minciuni. Era pentru prima dată când era în preajma unui om ca ea, dar acest lucru se datora și faptului că nu-i plăceau copiii și încerca să-i evite cu orice preț.
Acum nu-i mai ura. O linișteau, îi erau scut, deoarece cât îi citea ei gândurile, celelalte de-abia dacă se mai auzeau. De parcă ar fi fost cuvinte îndepărtate, aduse doar de ușoara pală a vântului.
Copila întinse iarăși bomboana, privind cum Cresta se relaxează. Aceasta o mai privi încă o dată pe fetiță, iar apoi își pironi ochii spre mâinile ei. Mai ezită doar câteva secunde, dar într-un final acceptă bombonica.
— La mulți ani! Îi spuse, și făcu un lucru pe care nu-l mai făcuse demult. Zâmbi. Mai întâi colțurile gurii i se ridicară ușor, apoi tot mai sus, făcându-i buzele mai mari și deschizându-i-le la culoare, și într-un final dinții văzură lumina. Merita, fata îi merita zâmbetul cu toată inima!
Copila îi mulțumi cu sfială, îmbujorându-se ușor, iar când vru să se depărteze de Cresta, aceasta o prinse ușor de cot.
— Stai puțin, vreau să-ți dau ceva, îi spuse aceasta, scotocind prin geanta pe care și-o așezase în poală după ce puse cu grijă blocul pe bancă.
Avea prins de telefonul mobil un delfin albastru, pe alocuri culoarea se duse, dar părea mult mai frumos acum. Parcă era autentic. Îl scoase, privindu-l în palmă, și-i dăduse cu tot cu breloc micul mamifer. Fetița, de cum îl văzu, ochii începură să-i sclipească cu putere, iar gura să i se lărgească și mai mult.

"E posibil să aibă o gură atât de mare un copil ca ea?" Dar nu apucă să mediteze la întrebare, că se trezi cu țâncul lipit de ea. O strânse cu putere de mijloc, parcă vrând să nu-i mai dea drumul.
— Mulțumesc mult! Îi spuse cu fața adâncită în burta ei. E foarte frumos!
"Nu, eu îți mulțumesc!"
Copila asta îi dărui câteva minute de liniște, deoarece imediat cum se îndepărtă de ea, totul reveni la normal.
SFÂRȘIT

2 comentarii:

  1. Interesantă povestioara asta, la final mi-a smuls un zâmbet :) Îmi place ideea cu cititul gândurilor, mai ales că ai folosit-o să arăți că nu e un lucru neapărat de dorit. Copilul de la final a fost foarte simpatic, și eu tind să cred că copii sunt mai sinceri, ca să zic așa, și nu cred că pot fi răi până la o anumită vârstă, cum am citit într-o carte: "Ura e un talent pe care îl deprinzi cu vârsta", sau pe undeva pe acolo.
    E drăguță povestioara și are sens chiar și așa, fără alte detalii suplimentare, în mintea mea cel puțin. Felicitări pentru asta :) Eu nu pot să scriu proză scurtă, nu am fost niciodată bună la asta, am încercat, și de asta îi admir pe cei care pot. Mi se pare greu să transmiți ceva într-un text scurt, iar tu ai reușit, felicitări din nou!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Atâta timp cât nu poți să-ți controlezi mintea să nu mai asculte gândurile oamenilor, nu prea e un lucru bun. Copiii sunt inofensivi, și dacă unul devine rău, o face din cauza unui adult. Nu există excepție! În toate filmele, serialele sau cărțile pe care le-am vizionat și citit, toți copiii răi erau așa din cauza unui adult. Și la fel și în viața reală. Nu am pus detalii suplimentare, deoarece aș fi putut, dar am zis că nu prea își are rostul. Plus că mi s-a spus de multe ori că detaliezi mult prea mult, așa că încerc să mai răresc. Poate, cândva, o voi reface. Ei bine, nici eu nu prea reușesc de fiecare dată, îmi vin tot felul de idei pe parcurs, ceea ce mă face să lungesc mult povestea și să nu mai rămână în stadiul de proză scurtă.
      Mulțumesc, și mă bucur mult că ți-a plăcut! :)

      Ștergere