joi, 24 iulie 2014

Subiectul discuției: Cărți la bunici & Lectură în natură

Este oficial pentru mine – nu eram sigură când voi pleca, așa că eram puțin încurcată cu planurile mele –, sâmbătă voi pleca în sfârșit la bunici. Doamne, de-abia aștept să ajung, deoarece îmi place enorm de mult să mă duc la ei; poate se datorează și faptului că am fost crescută acolo, așa că mă simt mult mai atrasă de locurile acelea decât sora mea, care preferă orașul. Două săptămâni voi încerca să mă deconectez de tot de internet – de laptop mă voi folosi doar ca să scriu –, deoarece vreau să mă reîncarc cu energie și forță pentru anul școlar care va urma; ca să faci față clasei a doisprezecea ai nevoie de toate forțele necesare. Așa că, atunci când mă voi întoarce, sper să recuperez postările noi de pe blogurile pe care le urmăresc cu atâta drag. 

Cum nu pot pleca fără să nu-mi iau cu mine cel puțin o carte, mi-am făcut o selecție, și am ajuns la minunatul număr de șapte cărți pe care sper să reușesc să le termin până mă voi întoarce. 

  1. Silmarillion de J. R.R. Tolkin. M-am tot gândit și răzgândit de nu știu câte ori, de nu știam ce să mai fac. Eu am un principiu al meu care spune cam așa ceva: Andreea, trebuie să-i citești cărțile lui Tolkin în ordine, așa că nu poți începe Stăpânul inelelor până ce nu te apuci de Hobbitul. Cum cea din urmă nu a fost încă cumpărată, celelalte trei încă mai trebuie să stea pe tușă; sper că nu mult. Dar bătălia dintre elfi și Morgoth o consider independentă, așa că am ales că o citesc ca atare. 
  2. Jane Eyre de Charlotte Bronte. Am văzut filmul, mi-a plăcut mult, și am zis că nu se poate să nu mă apuc și de carte cât mai repede. 
  3. Tess d'Urberville de Thomas Hardy. Dorința mea când a venit vorba să mi-o achiziționez, nu se afla pe listă de foarte multă vreme. Dar cum tot am văzut-o în magazine acum câteva zile, am zis de ce nu. 
  4. Evadare din Lagărul 14 de Blaine Harden. Cum am spus în postul cu noi achiziții numărul 3, această carte va fi o provocare pentru mine – o alta, de fapt –, deoarece de la Omul în căutarea sensului vieții de Viktor Frankl, nu am mai avut de-a face cu lagărele de concentrare. Dacă în a doua a fost vorba de Germania și lagărul de la Auschwitz, în cea a lui Blaine Harden, bibliografia ne duce tocmai în Coreea de Nord. Și am auzit că acolo chinurile au fost de o natură și mai groaznică. Într-un fel mă bucur că nu este foarte lungă.
  5. Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică de Kjersti Skomsvold. De când am luat-o de la Bookfest, nu am apucat să o încep, cu toate că este extrem de scurtă, și aș putea-o termina în două ore, să zic. Dar cred că și așa este prea mult. 
  6. Enigma Otiliei de George Călinescu. Cred că aceasta este singura carte pe care am primit-o ca lectură de la școală – până acum –, și care îmi va face cea mai mare plăcere să o recitesc. Pur și simplu mi-a plăcut la nebunie! Bineînțeles, nu cred că va primi recenzie, dar cert este că îmi este la inimă. Și că veni vorba de lectură școlară: are cineva habar de unde aș putea să-mi cumpăr Iona de Marin Sorescu? Am căutat-o pe net și nu am găsit-o online nici să o cumpăr, dar nici să o citesc de undeva. Și chiar o vreau, deoarece tot o caut ca disperata de când am intrat în vacanță!
  7. Domnișoara Christina. Șarpele de Mircea Eliade. Nu prea am citit Mircea Eliade, cu toate că știu că este un scriitor extraordinar, și cum nu mi s-a cerut până acum nici la școală, nu m-am gândit să o fac din propria-mi inițiativă. Dar niciodată nu este prea târziu, nu? Cred că ăsteia îi voi face recenzie, cred. 

Acestea sunt toate, într-un număr destul de mare, dar în două săptămâni cred că mi-ar fi puțin rușine să nu reușesc să le citesc. Recenziile le voi face pe un caiet, deoarece, cum am spus, mă voi conecta la laptop doar pentru a scrie la Pigmentul lebedei; sper să reușesc și acolo, deoarece aerul și peiajele de țară te cam atrag în mrejele lor, și renunți la cam tot ce ți-ai propus de acasă. O spun pe propria-mi experiență! Inițial am vrut să pun și Seraphina de Rachel Hartman, dar cred că până diseară o voi termina.

Vă doresc în aceste două săptămâni numai bucurii, mult noroc cu ceea ce veți dori să citiți, să nu fiți dezamăgiți atunci când terminați o carte, și, în continuare, o vacanță cât mai reușită! 

Citite: iulie 2014 (mai devreme)

Luna asta a fost, într-un fel, mai productivă decât anterioara când a venit vorba de citit, dar în opinia mea, nu îndeajuns cât să mă simt mulțumită. Adică, o carte în plus nu este cine ştie ce performanţă.


Cum nu pot face postul acestei luni la sfârşitul ei, deoarece mâine va trebui să stau o zi internată în spital din cauza unor probleme de rutină, iar sâmbătă voi pleca dis-de-dimineață la bunici – nu-mi doresc să fiu conectată la internet , cu toate că am și acolo, am zis să-l fac acum.


* * * 


O carte fascinantă, ce m-a făcut să intru într-o cultură foarte interesantă și plină tradiții și obiceiuri mai plăcute sau mai puțin plăcute. Mi-a plăcut foarte mult acest roman, dar și modul cu autoarea a reușit să facă din fructele de mango niște murături minunate. 5 din 5 stele. RECENZIA


Regatul umbrelor m-a introdus într-o lume din care nu mi-am dorit să ies, și chiar și acum resimt durerea faptului că s-a terminat atât de repede cartea. Fascinantă; mă duce continuu cu gândul la Rusia. 4 din 5 stele. RECENZIA




Nu credeam că voi ajunge vreodată să-mi placă atât de mult o carte cu dragoni, ținând cont de faptul că nu am fost niciodată fascinată de ei în mod special. Dar această carte mi-a întrecut așteptările din multe puncte de vedere; încetul cu încetul cred că va ajunge una dintre seriile mele preferate. O recomand fără rezerve. +5 din 5 stele. Țin să menționez faptul că dau plus doar la cele care au avut un impact foarte mare asupra mea. RECENZIA

O carte plină de magie, un roman spectaculos care m-a captivat de la prima până la ultima pagină. Îl recomand tuturor, neținând cont de vârstă sau experiență în ale cititului. 5 din 5 stele. RECENZIA minunatei cărți. Citiți-o fără să stați pe gânduri, deoarece dacă nu o faceți, singurul lucru pe care-l veți pierde este povestea pe care nu ați mai întâlnit-o niciodată. 



A fost o carte frumoasă, în ciuda faptului că nu mi-au plăcut unele chestioare în ea, am citit-o cu plăcere. Cui îi plac dragonii, au ocazia să o citească pe Seraphina din reagatul Goredd, și să-i afle secretul ascuns. A primit 4 din 5 stele. RECENZIA


* * *
Peste câteva ore voi pune și postarea cu ceea ce voi citi la bunici, deoarece am câteva cărți adunate. 

miercuri, 23 iulie 2014

Andreea's new books - #3

Cum am mai terminat din cărți, cele pe care trebuie să le mai citesc s-au împuținat destul de mult, am zis că dacă tot am ieșit azi la cumpărături, să-mi mai umplu biblioteca cu câte ceva. De cum m-am pornit, nu mi-am făcut o anumită listă în cap, dar mi-am propus să nu cheltui foarte mult. S-ar putea să plec la bunici vineri – părinții mei nu sunt pe deplin siguri dacă vor putea merge în acest weekend –, și am ajuns la concluzia că nu pot încă începe Stăpânul inelelor, deoarece mi-am făcut o fixație cum că vreau neapărat să citesc întâi Hobbitul. Dar cred că Silmarillion tot o voi începe, deoarece este o carte individuală.
* * * 

1. Tess d'Urberville de Thomas Hardy
Mi-am luat-o pe Tess d'Urbeville deoarece, în mintea mea, Jane Eyre nu poate sta în bibliotecă fără să fie și această carte lângă. Dar dacă tot o voi lua așa, cred că îmi voi achiziționa într-un final toate cărțile de la Corint, din categoria Clasici ai literaturii universale. 







2. Evadare din Lagărul 14 de Blaine Harden


M-a atras mult cartea de cum am văzut-o, deoarece – după cum spune și titlul – este vorba despre lagărele de concentrare, mai exact Lagărul 14 din Coreea de Nord. Știu că va fi o carte tulburătoare și foarte dureros de citit, dar acesta este singurul mod prin care poți să iei parte la chinurile acelor bieți oameni, și să-ți dai seama că faci parte din mulții norocoși care nu au avut de îndurat astfel de orori. Sunt tare curioasă să o citesc!




* * *
Da, aceste două cărți le voi citi la bunici, împreună cu altele, în compania animalelor din grădină și înconjurată de mirosul aerului proaspăt, care te provoacă la lectură, de pomii fructiferi și de tot ceea ce iubesc. Liniștea.  

marți, 22 iulie 2014

"Circul nopții" de Erin Morgenstern


DESCRIEREA: Circul soseşte fără veste. Fără înştiinţări, fără afişe lipite pe stâlpi sau panouri. E pur şi simplu acolo unde ieri nu era nimic.

Sub cupola corturilor nocturne, în dungi albe şi negre, te aşteaptă însă o experienţă cu totul unică, o sărbătoare a simţurilor – poţi să te pierzi într-un labirint de nori, să rătăceşti prin meandrele unei grădini luxuriante construite din gheaţă, să priveşti uimit la contorsionista tatuată care se strecoară într-o minusculă cutie de sticlă şi să te îmbeţi cu miresmele de caramel şi scorţişoară ce adie ameţitor prin aer.


Bine aţi venit în Le Cirque des Rêves! Însă, în spatele norilor de fum şi al oglinzilor, se derulează o competiţie crâncenă – un duel între doi tineri magicieni, Celia şi Marco – an trenaţi încă din copilărie să concureze într-un „joc” implacabil de către maeştrii lor misterioşi. Necunoscută celor doi, aceasta este însă o confruntare din care doar unul dintre ei va reuşi să iasă învingător, iar circul este scena pe care se desfăşoară o bătălie cumplită a imaginaţiei şi voinţei.
Dar când o dragoste profundă, pasionată şi magică se înfiripă între cei doi protagonişti, bătrânii lor maeştri trebuie să intervină, iar consecinţele vor fi periculoase pentru toţi cei implicaţi.
RECENZIA: În sfârșit am reușit să citesc și eu Circul nopții! Eram tare curioasă de această carte, ținând cont de faptul că mai oriunde dădeam peste ea, era lăudată și apreciată pentru conținutul ei foarte diferit. Am reușit să o termin ieri, dar din cauza faptului că am fost puțin ocupată, am amânat recenzia pentru astăzi. Mă așteptam să îmi placă ceea ce voi citi, deoarece descrierea dar și ce mai aflasem de la alții, m-a convins că nu voi regreta dacă îmi voi lua din timpul pe care-l am pentru cărți, și să-i dau o șansă. Dar, sincer, vă spun cu mâna pe inimă, nu mă așteptam să-mi placă atât de mult și să o găsesc atât de interesantă și captivantă. Acum înțeleg de ce este așa de apreciată; cartea asta mustește a magie și a lucruri greu de explicat în cuvinte.
— Oamenii văd ceea ce doresc să vadă. Și în cele mai multe cazuri, ceea ce li se spune să vadă.
Autoarea a reușit să ne scoată la iveală o poveste cum nu am fost dată să mai citesc vreodată. A dat o altă față circului, una mult mai captivantă. Încărcată de iluzii, experiențe pe care orice copil își dorește să aibă parte, deoarece Circul nopții, pe lângă faptul că nu era un circ oarecare, deschizându-se noaptea și închizându-se de-abia în zori, te făcea să devii dependent de el. Pur și simplu, intrând chiar și pentru o singură dată în interiorul doar unui singur cort, deveneai practic vrăjit de tot ceea ce găseai înăuntru. Fiecare ascundea ceva inedit, nemaivăzut de ochii lumii.  

Ceea ce mi-a plăcut mult la poveste a fost faptul că scriitoarea a reușit să aranjeze capitolele, în așa fel încât să se lege foarte frumos între ele. Dar și felul cum scrie m-a captivat foarte mult, deoarece am reușit să parcurg foarte ușor cartea, și parcă intrasem într-o transă cât timp o citeam. Cu toate că mi-a luat cam mult să o citesc din cauza faptului că de la un timp nu prea am chef de nimic, au fost unele seri în care preferam să mă reapuc de ea și pe la unsprezece-douăsprezece noaptea. Și când o citeam atunci, parcă starea pe care o aveam era și mai puternică.
— Secretele au putere, începu el. Iar acea putere scade dacă sunt împărtășite, așa încât e bine ca ele să fie păstrate, chiar bine păstrate. Dacă împărtășești secrete, secretele reale, cele importante, chiar și numai unei singure persoane, ele se vor modifica. Dacă le scrii, e chiar mai rău, deoarece nimeni nu poate spune câți ochi le-ar putea vedea notate pe hârtie, oricât de atent ai fi. Așa încât cel mai bine e să ții secretele pentru tine atunci când le ai, spre binele lor, dar și al tău.
Am fost surprinsă să descopăr că nu prea a avut cine știe ce acțiune, adică mă așteptam să dau peste mai multe răsturnări de situație sau lupte cu magie între cei doi protagoniști. Și că veni vorba de aceștia doi – Celia și Marco –, cei care îi antrenau mi se păreau atât de diferiți unul de celălalt. Eu nu l-am suportat absolut deloc pe tatăl Celiei, deoarece felul cum se comporta cu aceasta îmi dădea impresia că pentru el ea nu înseamnă nimic, și felul cum o trata uneori îmi provoca repulsie. Pe cealaltă parte, coordonatorul lui Marco era mult prea indiferent cu acesta și-l lăsa mai mereu singur, să se descurce fără el. Dar aici am înțeles modul cum se comporta cu el, și l-am tratat ca atare.

Dintre toate personajele – care au fost într-un număr destul de mare –, preferatul meu a fost Widget, deoarece darul pe care-l avea acesta mi s-a părut cel mai fascinant. Nu voi spune care este acesta, deoarece personajul și-ar pierde din farmec din cauza asta, dar cert este că nu ai cum trece cu vederea peste tot ceea ce putea face. Oricum, fiecare personaj în parte a fost interesant în felul lui propriu. 
— Dragostea e ușuratică și trecătoare, continuă Tsukiko. Rareori poate servi drept o bază solidă pentru deciziile pe care le iei, în orice joc.
Nu știu ce-aș mai putea spune, dar cert este că această carte mi-a plăcut nespus de mult, și nu oriunde poți găsi o astfel de lectură. O recomand tuturor, tineri și bătrâni, începători sau experimentați în ale cititului, deoarece această carte nu are o vârstă anume. E un roman plin cu lucruri noi, o experiență prin care ar trebui să trecem cu toții. Superbă! 

Și îmi cer scuze că recenzia este atât de scurtă, dar nu cred că are nevoie de cuvinte pompoase pentru a vă demonstra că merită citită. 

joi, 17 iulie 2014

În curând: "Regatul Furtunilor" (Grisha #2) de Leigh Bardugo

*Descriere: 


Un ţinut fabulos: Ravka

O elită magică: Grisha 

O eroină cu superputeri: Alina Starkov 


„Întunecatul“, conducătorul Grishei, a supravieţuit bătăliei din Falia Umbrei şi reapare cu o putere înzecită şi un plan diabolic. Cu ajutorul lui Sturmhond, un corsar faimos, Alina Starkov se întoarce în ţara pe care a părăsit-o, hotărâtă să lupte cu forţele ce ameninţă Ravka. Dar pe măsură ce puterea ei creşte, se vede prinsă tot mai mult în jocul de magie interzisă al Întunecatului, ce o îndepărtează de Mal. Alina trebuie să aleagă între ţara ei, puterea pe care o are şi dragostea pentru Mal – altfel riscă să piardă totul în faţa asaltului iminent.

* * * 

Bun, deci eu sunt super, super entuziasmată de această veste, deoarece de curând am terminat primul volum din trilogia Grisha și eram nespus de nerăbdătoare să știu când va apărea al doilea volum. Și hop-țop, a răsărit în fața ochilor mei! Coperta e la fel de frumoasă, iar dragonul ăla mă face să plâng amintindu-mi de ultima carte terminată. Doamne, de-abia aștept să apară și să mi-o cumpăr, ca să văd ce se va mai întâmpla prin trilogie. Regatul Furtunilor trebuie neapărat să fie în posesia mea!

miercuri, 16 iulie 2014

"Dragonul Maiestății Sale" (Temeraire, #1) de Naomi Novik

DESCRIEREA: Viața căpitanului Will Laurence din Marina Regală britanică se schimbă cu totul în clipa în care capturează o fregată franceză, având la bord un ou de dragon destinat împăratului Napoleon. Transformat peste noapte în aviator, Laurence devine căpitanul puiului de dragon pe nume Temeraire, de care îl va lega o prietenie profundă. Laurence și Temeraire își vor primi botezul de foc în inima bătăilor napoleoniene.

RECENZIA: Nu prea ştiu cu ce să încep mai exact, deoarece dacă ar fi după mine aş sta şi aş lăuda cartea asta până mi s-ar evapora toate cuvintele pe care le am în vocabularul meu; mi-a plăcut atât de mult încât nu cred că pot descrie toate sentimentele pe care le-am trăit de-a lungul lecturării acestui prim volum din seria Temeraire. Atunci când am cumpărat-o eram sigură de ce voi găsi – descrierea m-a convins în proporție de optzeci la sută, să zicem –, dar au fost mici chestii care mă băgaseră în ceață efectiv, pe care, oricum, le-am găsit răspunsul pe parcursul cărții. 

Mereu când mă uitam la vreun film sau citeam vreo carte și se mai întâmpla să mai dau peste câte un dragon, îl acceptam și-mi plăcea să aflu lucruri noi despre el, dar niciodată nu am fost fascinată în mod deosebit de aceste creaturi care, trebuie să recunoaștem, sunt nespus de frumoase, interesante, unele fiind pline de surprize neașteptate. Am fost plăcut surprinsă să descopăr că această carte a fost una care m-a surprins prin faptul că nu mă așteptam să dau vreodată peste subiectul "dragoni", o poveste spusă într-o altă formă decât cea cu care am fost noi obișnuiți până acum. Nu m-aș fi gândit niciodată – chiar dacă nu este greu să-ți imaginezi, dar totuși eu nu am făcut-o – că cineva se va gândi să-și plaseze dragonii în lumea noastră, într-una de acum două sute și ceva de ani. Dar cel mai surprinsă am fost de faptul că aceste creaturi ce-i aparții autoarei Naomi Novik au trăit din totdeauna, aceștia fiind originari din China; știind că această țară a fost mama unora dintre cele mai vechi popoare ale planetei, dacă nu chiar cea mai vârstnică. Autoarea și-a creat o istorie proprie, și asta mi se pare foarte tare. 

Ca să o iau cu un început, și să încep să mă leg puțin și de conținutul mai adâncit al cărții, voi povesti puțin – doar o boabă din început – despre Laurence și întâlnirea lui cu Temeraire; mai exact oul din care va răsări acest pui de dragon. Acest om, întruchipat sub denumirea de William Laurence, căpitanul unui vapor din Marina Regală britanică ia prizonieră o fregată franceză, în urma câștigării luptei dintre cele două, la bordul căreia se află un ou uriaș de dragon, destinat, bineînțeles, mai marelui Napoleon Bonaparte; corsicanul pe care la ora de istorie nu prea îi dădeam o atenție specială, dar aici l-am urât din tot sufletul. Dacă aș fi putut, l-aș fi reînviat numai ca să-l pot omorî eu cu mâinile mele. Dar revenind, de pe urma luării oului de dragon de pe acea fregată, viața lui Laurence se schimbă radical din punctul în care oul în care se află Temeraire se întărește și eclozează pe neașteptate; nu aceasta fiind marea problemă cu care se va confrunta acest bărbat, ci faptul că dragonul acceptă ca numai Laurence să-i pună hamul. Inițial, bărbatul, ar mai fi avut o șansă să scape de aviație doar dacă Temeraire ar fi acceptat alt aviator să-i devină – să zicem, într-un fel, stăpân. Dar, cum era de așteptat, acesta refuză vehement această schimbare, deoarece dragonul – cât timp se aflaseră pe vaporul lui Laurence – a prins drag de el. Din momentul ăla se înfiripă o legătură foarte strânsă între cei doi, una care, pe tot parcursul cărții va crește în intensitate și va fi tot mai evidentă prin comportamentul lor. Laurence îi citea ori de câte ori își dorea acesta, dormea cu el sub bolta înstelată mai mereu, simțindu-se mai confortabil în preajma lui decât în oricare alt loc.

Iar pentru a vă demonstra adevărul acestui fapt, v-am scos câteva fragmente care mă vor aproba:

"Laurence nu se mai gândea la el ca la o ființă de care era responsabil, ci mai degrabă ca la un prieten apropiat, deja cel mai drag din viața lui, și unul pe care se putea bizui fără rezerve."
dar și:
"— Nu e nevoie să-mi aduci de mâncare în seara asta. Am mâncat bine înainte de plecare și mi-e somn. Voi mânca mâine dimineață câteva căprioare de-acolo, adăugă Temeraire, așezându-se și încolăcindu-și coada în jurul picioarelor. Ar trebui să rămâi înăuntru; e mai frig aici decât în Maderia și nu vreau să te îmbolnăvești. "

Faptul că acțiunea s-a petrecut în jurul anilor 1800 și ceva – data nefiind precizată exact –, în perioada domnirii lui Napoleon în Franța, credeam că acțiunea se va lega stric de războiul dat între Anglia și țara acestuia. Dar am fost fericită să descopăr că aceste conflicte armate au fost umbrite cu mult de relația dragon-om, deoarece, cum am spus mai sus, Laurence și Temeraire aveau o prietenie mai specială, mai strâns legată decât cea dintre alți aviatori și dragonii lor. Și că tot vorbeam de această relație dragon-om, au fost unele personaje – cei care au citit cartea vor ști la ce mă voi referii – care m-au dezamăgit într-un mod cumplit când am aflat ce ascundea de fapt corpul pe care-l aveau. Oameni fără suflet, monștri, demni de dispreț; de aici începând să-mi pun întrebări legate de faptul că acești dragoni, învățați chiar din ou într-un mediu domestic, nu știau cum să se răzvrătească atunci când nu le prea convenea ceva, ci lăsau capul în pământ, supuși. Din cauza asta, aproape că mi-am vărsat lacrimi de frustrare, nervi și tristețe, deoarece au fost câteva scene în care nu m-am putut abține, chiar deloc.

Autoarea și-a creat o rasă foarte diversificată de dragoni, de talie mică, medie sau mare, cu tot felul de denumiri mai ciudate – unele fiind chiar amuzante în comparație cu ceea ce era de fapt dragonul respectiv –, cu tot felul de surprize ce se ascundeau sub diferite colorituri de solzi. Fiecare regiune a unei anumite țări își avea dragonii proprii, cu legendele fiecăruia. Oricum, dacă sunteți nedumeriți asupra unor lucruri, la sfârșit, găsiți niște explicații. Chiar dacă am specificat mai sus că existau oameni fără suflet care nu prea-și îngrijeau așa cum trebuie camaradul, relația strâns legată dintre aviator și dragon exista cu desăvârșire la ceilalți. Mi-a plăcut faptul că erau tratați ca de la egal la egal, unii își sacrificau multe pentru dragonii lor, iar inteligența și istețimea unora dintre ei, era remarcabilă. Nu că nu aș fi știut de faptul că aceste creaturi nu ar fi inteligente, dar autoarea a scos mai mult în evidență acest aspect, în special la Temeraire. Fiind un dragon mai special, de o sensibilitate aparte, bucurându-se chiar și pentru unele nimicuri pe care Laurence i le îndeplinea, m-a făcut cu ușurință să-l îndrăgesc enorm de mult. Chiar și cu inteligența lui și cu setea continuă de cunoaștere, uneori era naiv, chiar simpatic. Nu toți aveau parte de o minte sclipitoare, dar erau drăguți și simpatici în felul lor, iar lucrul ăsta mă întrista foarte mult când mi-i imaginam răniți și suferind; chiar și atunci când dragonii britanici se luptau cu cei francezi, mă întristam când unul de-al lui Bonaparte era rănit sau chiar murea. Ei doar își făceau treaba cu care fuseseră învățați, iar durerea și suferința era pe deplin nemeritată.

Pe lângă Temeraire, al doilea dragon pe care l-am apreciat în mod special a fost Celeritas, cel care îi instruia pe ceilalți dragoni și aviatorii lor. Era dur, dar totodată blând, un profesor gata să te facă să înveți cât mai bine, și parcă îmi venea să intru în carte să-i pun niște întrebări la care încă nu le-am aflat răspunsul, nici după terminarea volumului. 

În concluzie pentru mine, cartea aceasta mi-a întrecut așteptările foarte, foarte mult. Eu, una, m-am așteptat de la început să-mi placă, dar nu chiar atât de mult, încât să mă gândesc la faptul că ar putea foarte ușor să detroneze alte serii care se află în topul preferatelor mele. Dar voi mai aștepta să citesc și al doilea volum ca să fiu pe deplin convinsă – nu mai am răbdare să-l cumpăr, și parcă acum m-aș năpusti ca o furtuna până la librărie să pun ghearele pe el. Dar va trebui să mai aștept ceva timp, în ciudat faptului că am ceva bani strânși, iar cărțile nu costă deloc mult, comparativ cu ceea ce găsești în interiorul lor. Oricum, mor de nerăbdare; cu greu mă stăpânesc să nu citesc micul fragment din volumul al doilea, Tronul de Jad, care apare la sfârșitul volumului, deoarece nu vreau să fiu influențată cu ceva. Ah, și încă o chestie! Am căutat pe Wikipedia, iar seria Temeraire conține în total nouă volume, opt deja publicate, iar ultimul va apărea în 2015. 

Cei care nu au fost pe deplin convinși dacă să-și achiziționeze sau nu seria, și mai așteptau și părerile altora, eu le spun cu toată sinceritatea mea că nu ar mai trebui să mai aștepte nimic. Merită, merită, de trei ori merită! 

miercuri, 9 iulie 2014

Sissi (2009) | mini - serial

SEZOANE: 1 EPISOADE: 2 

DESCRIEREA: Împăratul Austriei Franz Joseph se îndrăgostește de tânăra Elisabeta. Dar mama lui Franz, Sofia, nu aprobă această iubire.

RECENZIA: De mică am fost o mare fană a împărătesei Elisabeta – sau, mai pe scurt, a lui Sissi – iar desenele care se dădeau la vremea respectivă pe FoxKids erau printre singurele pe care le vizionam cu același entuziasm, chiar dacă le mai văzusem de nu știu câte ori. Îmi plăcea libertatea ei, faptul că era precum o pasăre ce-și lua zborul în văzduh și nimeni nu o putea opri din a se bucura de senzația dată. Am admirat-o foarte mult, și cu toate că pe la șapte-opt ani habar nu aveam că ea chiar a existat cu adevărat, că împărăteasa Autriei nu a fost doar o poveste, ci un om în carne și oase, în mintea mea ea exista. Da, e cam ciudat ce-am zis. 

Filmul are două părți, este a doua oară când îl văd deoarece, prima dată, îl vizionasem în italiană, fiindcă nu găseam subtitrarea măcar în engleză, dar am zis că totuși mă voi uita la el, din moment ce citisem cartea și știam cam ce se va întâmpla prin el. L-am revăzut astăzi, și din fericire avea subtitrarea în română, dar nu numai asta a fost schimbarea, ci faptul că fusese dublat în germană. Atunci mi-am dat seama că originalul era, de fapt, în germană, ci nu în italiană; chestia e că nu mi-am dat seama de asta deloc, deoarece mimica buzelor mergea foarte bine cu italiana. Și faza interesantă e că actrița ce a jucat-o pe Sisi, Cristiana Capotondi, este italiancă, iar Franz, David Rott, este german. Cred că, de fapt, a fost o colaborare între cele două țări pentru a se face filmul, şi spun lucrul ăsta deoarece se observau nişte chestii care m-au făcut să ajung la această concluzie.

Trecând peste – trebuie să vorbesc despre Sisi, nu presupunerile mele stupide –, am avut ocazia să mă reîntâlnesc cu una dintre cele două femei din istoria Europei pe care le admir din tot sufletul, și să mă bucur împreună cu ea de felul ei de-a trăi. Cu toții am auzit de ea cel puțin o dată în viață, și ar fi de-a dreptul imposibil să nu fi știut cine a fost Elisabeta, împărăteasa Austriei. Se știe cum a fost întâlnirea dintre Sisi și Franz Joseph, atunci când aceasta a venit cu mama ei, Ludovica, și sora mai mare, Helene – Nene – pentru ca cea din urmă să devină noua împărăteasă a Austriei. Dar de cum Franz a zărit-o pe Sisi, a știut că adevărata conducătoare și soție a lui, nu se afla în Helene, ci în ea. După terminarea filmului, am stat și m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă Franz nu s-ar fi căsătorit cu Elisabeta, ci ar fi acceptat-o pe Helene ca împărăteasă. Probabil că răceala și duritatea ce au fost aruncate de Sofia – mama împăratului – în Sissi, nu ar mai fi fost valabile și pentru Nene. Ludovica nu a considerat-o potrivită pentru tronul Austriei nici în ruptul capului, deoarece îi știa rebelitatea cu care era înzestrată, ceva ce nu avea ce căuta la o împărăteasă sub nicio formă.

Pe lângă firea ei rebelă, Sissi nu ducea lipsă nici de răbdare, înțelegere și – într-o anumită măsură – supunere. Iar contesa Esterhazy, una dintre prietenele arhiducesei Sofia, fusese denumită ca doamnă de onoare a împărătesei Elisabeta. Bineînțeles, scopul Sofiei nu fusese ca Sisi să aibă lângă ea o persoană care să o îndrume corect, ci o spioană care să-i spună arhiducesei toate lucrurile greșite pe care le comitea aceasta.

Sissi și Franz au avut trei copii, pe Sofia, Gisela și Rudolf, următorul la tronul Austriei. Biata Sofia a murit la Budapesta la vârsta de trei ani din cauza unei infecții la plămâni, acest lucru făcând-o pe arhiducesă să o învinovățească pe Sissi de moartea ei. Recunosc, mai aveam puțin și plângeam la acea scenă, deoarece moartea copiilor este sfâșietoare, dar și din cauza faptului că vorbele dure ale Sofiei erau pe nedrept meritate de Sissi. A intrat într-o depresie foarte grea, nevrând să mai facă nimic, nu mai lua masa cu Gisela și Franz – la momentul respectiv Rudolf nu se născuse –, dar mai târziu și-a dat seama că mai avea un copil, și ar fi fost nedrept pentru el să sufere incapacitatea ei de a-și reveni la normal.

Sissi nu a fost fericită în postura de împărăteasă și nici nu se acomodase foarte bine cu ceea ce avea de făcut, iar nefericirea a devenit și mai mare în momentul în care a născut-o pe Sofia. Chiar dacă și-a numit fiica după mama lui Franz, crezând că, în felul acesta va reuși să se apropie mai mult de ea, arhiducesa nu prea a fost impresionată de acest gest. Și venind vorba de copiii pe care i-a avut Sissi; chiar dacă aceștia nu erau alăptați de către ea, și nu dispunea de controlul lor în orice trebuiau să facă, faptul că nu aveau voie să stea prea mult în preajma ei pentru a nu se acomoda cu aceasta, mi s-a părut puțin dur. Dar astea erau regulile de atunci, și trebuie să le acceptăm așa cum sunt.

Poporul nu prea l-a iubit pe Franz, deoarece supușii știau că nici el nu-i iubise pe ei. Sissi nu-și dorea lucrul acesta, știind că poporul însemna totul pentru un conducător. Franz îi explică că ținea la ei, dar considera că respectul și strictețea erau cu mult mai importante, plus că era mult prea ocupat cu lucrurile principale ce țineau de celelalte domenii pe care le avea în stăpânire, în loc să-și arate dragostea de care aveau nevoie oamenii. Dar nici în Italia nu a fost foarte bine primit, deoarece refuza să grațieze niște prizonieri politici, iar nobilimea de acolo nu a vrut să vină la spectacolul organizat de acesta, trimițându-și, în schimb, slujitorii. Acest lucru l-a înfuriat pe Franz, dar înțelepciunea lui Sissi l-a făcut să accepte ceea ce-a primit în schimb, și să se bucure de ea, spunând că nu ar fi fost bine să cadă și mai prost în fața lor.

Gisela nu prea a avut lucruri de îndurat, în schimb, Rudolf, fiind moștenitorul tronului, trebuia să facă Armata militară precum tatăl său și unchiul Maximilian. Sisi nu a fost de acord cu lucrul acesta, deoarece nimeni nu o înștiințase de această decizie luată atât de brusc, și nu-și dorea să-și știe copilul departe de ea pentru o perioadă atât de lungă.

Lumea a iubit-o pe Sissi, Austria, Ungaria – țara pe care o considera fascinantă și limba pe care o învățase în copilărie de la tatăl său –, toată Europa o iubea și vorbea despre frumusețea rar întâlnită a ei. Era și încă este de o delicatețe cum puține femei aveau, o eleganță și un rafinament specific ei, și de-o inteligență aparte. Iubind atât de mult Ungaria, această împărătească a reușit prin dragostea ei să unească Austria cu țara care era considerată sălbatică, formând astfel Austro-Ungaria. Am fost fericită că filmul, mini-serialul, de fapt, s-a terminat într-un mod plăcut, și nu prin scena în care Sissi este asasinată la Geneva. Nu voiam să mă întristez și mai tare decât am fost atunci când am citit cartea lui Jean de Cars. Îmi este de ajuns imaginea creată de ochii mei, decât una deja pregătită de scenarist.

Am sărit peste multe scene din film, deoarece ar fi fost o grămadă de lucruri de spus. Oricum, chiar și fără ele, sunt convinsă a ați auzit de Sissi, de povestea ei, și de luptele pe care le dădea cu Franz și Sofia atunci când venea vorba de independența ei. Mini-serialul de două părți îl puteți viziona aici. Împărăteasa Elisabeta și Prințesa Diana au fost și sunt preferatele mele când vine vorba de personalități asemănătoare cu ele. Le pot asemăna în multe feluri; blânde, inteligente, iubitoare, elegante, rafinate, și nu în ultimul rând, iubite și adorate de popor. 

marți, 8 iulie 2014

"Regatul Umbrelor" (Grisha #1) de Leigh Bardugo

DESCRIEREA: Falia Umbrei, un ținut învăluit în beznă, populat de monștri, distruge treptat Ravka, o națiune altădată măreață.

Alina, o fată orfană, singuratică, descoperă că posedă o putere unică, ce o face să pătrundă în lumea elitei magice a regatului – Grisha. Ar putea ea să destrame vraja demonică a Faliei Umbrei, eliberându-și țara?

Întunecatul, o ființă cu o putere de seducție teribilă, este conducătorul Grishei. Dacă își va împlini destinul va fi nevoită să descopere cum să se folosească de harul său și cum să reziste atracției periculoase pe care o simte față de temutul stăpân.

În timp ce-și contemplă viitorul năucitor, Alina nu-l poate uita pe Mal, cel mai bun prieten al său din copilărie.

RECENZIA: Este prima carte pe care am terminat-o repede de când am luat vacanță. Cu toate că pe Goodreads era de câteva zile pusă la ce citesc momentan, apucasem să parcurg doar câteva pagini, din cauza faptului că am încercat să-mi fac un program în vacanță, iar cititul nu se împletea foarte bine cu el. Dar azi m-am pus serios cu burta pe ea – metaforic vorbind – și am spus că nu mă mai apuc de nimic până ce nu o văd terminată. Mă enervează foarte rău faptul că sunt în vacanță și mă mișc destul de greu cu cititul.

Lăsând toate frustrările mele la o parte, am avut niște lupte dure cu această carte exact din momentul în care am pășit în lumea personajului principal, Alina, și a tuturor lucrurilor care se ascundeau în Regatul Umbrelor. Adevărul e că, atunci când am văzut pentru prima dată coperta – foarte frumoasă, de altfel – chiar nu mă așteptam ca Rusia să aibă o influență atât de mare asupra tărâmului creat de Leigh Bardugo. Cum încep încetul cu încetul să devin o pasionată a acestei țări, și cred că, de fapt e de mai mult timp, nu am putut să nu zâmbesc atunci când clădirea de pe copertă mi-a adus aminte de cea din Moscova, acea biserică – atât de unică prin design-ul ei magnific. Dar de cum am înaintat cu poveste am putut observa alte și alte asemănări; băutura kvas care m-a făcut să mă gândesc la vodkă, unele dansuri și limba folosită din când în când, la regiunea Tsibeya care se asemăna în capul meu cu Siberia, dar și soldații în sine, care aminteau, într-un fel, de cele două războaie. Și să nu mai spun de numele alese de autoare care mă făceau să mă imaginez într-o Rusie fantastică și plină de lucruri de neimaginat. Și atunci m-am gândit: îmi va plăcea și trebuie neapărat să o devorez!

Așa cum a spus și Veronica Roth: "Nu se compară cu nimic din ce-am citit vreodată", și este și adevărat dacă e să o iau așa. Se distanțează în multe felul de unele cărți pe care le-am citit, și care se încadrează în categoria acestei trilogii. Mi s-a părut că am intrat într-o lume total diferită și în care mi-ar fi plăcut nespus de mult să fi trăit, chiar și cu acele volcre care îmi ridicau părul de la ceafă de cum am reușit să le observ mai bine din harta desenată la începutul cărții. 

Alina Starkov, tânăra orfană ce nu-și imagina niciodată ce putere imensă sălășluiește în interiorul ei, a reușit să mă facă să realizez că și cele mai plângăcioase și victimizate persoane pot reuși, într-un final, să se stăpânească. Spun lucrul ăsta deoarece niciodată nu am post pro personajelor principale care apar în cărți mult prea sigure pe ele, fără vreo remușcare anume atunci când fac ceva rău, și pline de acea duritate pe care nu o apreciez la toată lumea. Îmi place ca atunci când citesc, persoana la care toate întâmplările poveștii se învârt în jurul ei, să o văd nițel mai slabă, și să nu se sfiască să recunoască de ce e în stare sau nu. Așa cum a fost și Alina; chiar dacă de multe ori m-au enervat dățile în care plângea, mi-a plăcut să o văd eu crescând și prinzând putere în ea, și să o văd cum se chinuie să reușească să facă ceva. Iar în cazul ei, motivul pentru care se lupta era cum nu se poate mai potrivit. În fond, Ravka avea nevoie de ea. 

Dar cu toate aceste lucruri pe care le-am apreciat la personajul principal, acest lucru nu m-a făcut să o consider favorita mea din carte, deoarece a avut întâietate alt cineva. Nu multă lume știe, dar am o fascinație oarecum morbidă pentru personajele care mai fac și rele, nu doar se axează pe ce e cel mai bine. Întunecatul, cel care, în primă fază credeam că el este cel care conduce Ravka, nu doar Grisha, a ajuns să mă fascineze în multe dăți prin puterea pe care o ascundea în el, dar și prin faptul că reușea să închidă gurile chiar și celor mai înalte persoane. Bine, să o luăm altfel: când ai de a face cu Întunecatul, o ființă cu o putere extrem de mare, care poate folosi Tăietura pentru a te despica în două fără ca măcar să stea pe gânduri, zâmbește doar atunci când nu-l privești și are mai mereu o figură serioasă ce te face să te întrebi oare ce gândește în momentul ăla, nu prea ai cum să te împotrivești lui; cine știe, poate mâine dimineață te trezești în două două bucăți pe pat. Oricum, îl consider un nebun, iar lucrul ăsta mă face să mă gândesc de ce va mai fi în stare.

A fost fascinant cum Leigh Bardugo a reușit să creeze Grisha, soldați din Armata a Doua, dar și niște maeștrii din care fac parte Corporalki, Etherealki și Materialki, aceștia din urmă fiind divizați în câte două sau trei specializări. A fost frumos să-i descopăr pe fiecare și să-mi dau seama, într-un final, că Sfâșie-Inimi și Furtunoșii sunt specializările mele preferate, iar Zoya de la Furtunoși e preferata mea când vine vorba de personaje secundare. Vreau să aflu mai multe despre ea, deoarece pe tot parcursul volumului, mi-am schimbat radical impresia despre aceasta. Chiar o consideram o altfel de persoană atunci când am dat peste ea pentru prima dată, și cred că ascunde mai mult decât vrea să arate.

Pe lângă viața celor din Grisha și a soldaților din Armata a Doua, am îndrăgit și lumea din care făceau parte cei mai puțin norocoși când venea vorba de confort și siguranță. Armata Întâi a Ravkăi, cea din care făcuse parte și Alina înainte de-a fi descoperită. Acolo chiar te simțeai ca în războaiele din viața reală, deoarece dacă această armată poartă denumirea pe care o are, asta nu înseamnă că este privilegiată, ci din contra, este supusă mai multor dureri. Exact așa cum este și pe front cu soldații din Linia întâi; ești cel mai din față, ești primul care iese la atac și întâiul împușcat. 

Cu toate că toată cartea mi-a plăcut mult, sfârșitul m-a cam făcut să strâmb din gură, și nu pentru ceea ce vor considera cei care au citit cartea. Nu, sunt sigură că va mai apărea și în volumul doi, ci cea cu Mal – nu cred că se dezvăluie mare lucru din ce-am spus, deoarece nu vreau să dau spoiler. Eu chiar voiam să se fi terminat cu câteva pagini mai înainte, deoarece aș fi fost curioasă de sentimentele Alinei și de luciditatea ei. A fost puțin previzibil. Poate voi părea rea, dar eu asta îmi doream. Bine, poate autoarea a pregătit ceva în volumul doi ce nu se putea fără acea bucățică de final, așa că sunt tare curioasă să aflu și ce. Iar acest lucru m-a făcut să nu-i dau 5 stele din 5, cu toate mi-aș fi dorit, dar aștept volumul doi cu același entuziasm ca oricărei persoane care a acceptat sfârșitul acestui volum așa cum este el.

Și ca să închei, am citit undeva că se va face un film după această trilogie, iar cel care va regiza va fi același care s-a ocupat și de seria Harry Potter. Acest lucru este foarte interesant, deoarece filmele din serie au avut unele scene chiar foarte, foarte tari, și la fel și peisajele magnifice, iar această trilogie a picat, din fericire, pe mâna unui regizor foarte bun. Și dacă stai puțin să te gândești, există o mică asemănare între ele – și nu, nu este cea care nu o mai face diferită și total unică –, ci doar acea dintre Maeștri și Casele de la Hogwarts. Dar atât. 

Acum că am ajuns la final cu recenzia, am ajuns și la concluzia că tărâmul creat de Leigh Bardugo ar fi acel loc în care mi-aș fi dorit neapărat să ajung. Că tot spun unii cititori că dacă ar fi să alegi un loc dintr-o carte în care ai vrea să mergi, care al fi acela: lumea din Grisha, aș spune eu.

De meritat, merită foarte mult cartea! Este frumoasă, ușor de citit, captivantă, cu acțiune, nițel chestii romantice, și multă fantezie. Ar putea să placă oricui, aproape să zicem.

luni, 7 iulie 2014

La Belle et La Bête (2014) | film

DESCRIEREA: E anul 1720. După naufragiul flotei sale, un comerciant ruinat se exilează la țară alături de cei șase copii ai săi, printre care și Belle, cea mai mică dintre fiice, o fată veselă și plină de grație. După o călătorie istovitoare, comerciantul descoperă ținutul magic al Bestiei, care-l condamnă la moarte pentru furtul unui trandafir. Belle se simte responsabilă de teribila soartă ce i se pregătește familiei sale și decide să se sacrifice în locul tatălui.

RECENZIA: Nu era în plan ca astăzi să mă uit la vreun film, dar cum căutam pe site-ul la care vizionez de obicei filmele sau serialele – voiam să văd dacă reușiseră să remedieze problema cu un serial pe care voiam să-l vizionez –, și cum nu s-a putut, am dat din întâmplare peste acest film. Mi-a atras privirea coperta foarte frumoasă, și cum am văzut că este vorba de Frumoasa și Bestia, am zis totuși să văd cum este această versiune. 

De la început îți dai seama că filmul este în franceză, și cum de obicei eu nu prea vizionez în această limbă – nu prea-mi place mie cum se aude – m-am gândit că va fi un obstacol mare pentru mine să mă uit la el. Dar a fost contrariul, deoarece rar mi se întâmplă să nu mă deranjeze limba franceză în vreun film. Bine, cred că acest lucru s-a datorat și faptului că eram nespus de curioasă să văd ce poveste ascunde această versiune a cunoscutului desen.

Cu toate că, în mod normal, filemele Disney se fac în engleză, cu actori vorbitori de limbă engleză, acesta, în schimb, a fost ceva care m-a pus pe gânduri. Dacă stăm puțin să cugetăm, numele Belle este de origine franceză, la fel și Gaston, cel care apare în cartea Frumoasa și Bestia. Acel vânător încrezut care tot o curtează pe Belle și care e împotriva cărților. Te urăsc, Gaston! Deci, dacă e să o luăm așa, faptul că filmul a fost făcut în limba franceză, îi dă, oarecum, ceva aparte. Și chiar dacă nu ar fi fost așa, tot ar fi fost mai special. Nu vă pot spune cât de frumoase erau peisajele din film, cât de frumos era arătat palatul Bestiei pe timp de zi, cu toți acei trandafiri crescuți peste tot, și totul într-o dezordine totală. Era ceva de vis, și mă simțeam, într-un fel, în Hobbitul, cu peisajele lui de basm, care-ți luau ochii efectiv. 

Povestea Bellei are un început mai diferit, deoarece înainte ca cele trei vase de navigație ale tatălui său să se scufunde, era era foarte bogată, și pe lângă bogăție mai avea lângă ea cinci frați; două surori – pe care în primă fază le-am urât nespus de mult, dar mi-am dat seama mai târziu cât de naive sunt – și trei frați. Naivitatea surorilor ei se datora, bineînțeles, faptului că fuseseră nevoite să-și schimbe brusc traiul de viață, și de la somptuasa lume a rochiile dantelate, din muselină și a diamantelor, să se retragă la țară. Săracele chiar nu știaum cum să o ia și cum să o întoarcă. Mi-a fost tare milă de ele!

Ceea ce mi-a mai plăcut la acest film au fost costumele personajelor, în special cele ale lui Belle, dar și costumația Bestiei. Se puteau observa detaliile migăloase, și să nu mai spun de înfățișarea creaturii care o speria la început pe Belle. Era atât de reală, și atât de frumos creată! Nu știu dacă va mai reuși vreo altă ecranizare, cât de curând, a acestui desene, care să facă o Bestie mai frumoasă. Și să nu mai spun de povestea din spatele Bestie, foarte frumos construită, dar și mai frumos a fost modul cum scenariștii au reușit să o arate publicului. Viața din spatele Bestiei mi s-a părut nespus de fascinantă, și atât de stupid terminată; aici mă refer la perioada în care era om.

Cu fiecare scenă care trecea, ochii mei se măreau de încântare. A fost un lucru nespus de frumos în film care mi-a mărit inima de zece ori, încât de-abi dacă mai încăpea în piept. Erau, acolo, niște cățeluși micuți cu ochii cât farfuriile, ce țineau, într-un fel, locul obiectelor neînsuflețite care apăreau originala Frumoasa și Bestia. Erau atât de drăgălași cum înceracu ei să-l hrănească pe tatăl Bellei atunci când a ajuns în castel, și se ascundeau de el dar și de Belle. Drăgălașii ăia m-au făcut mereu să zâmbesc atunci când îi vedeam, de parcă ar fi fost niște copii puși mai tot timpul pe joacă. Dar ce să le ceri, oricum, unor cățeluși, în afara faptului că animează mereu atmosfera, fie ea mai tristă sau mai puțin mohorâtă.

Am fost, oarecum, înspăimântată de acei giganzi care păzeau castelui și l-au ajutat pe Bestie să se lupte cu tâlharii care furaseră aurului și toate pietrele prețioase din castel. Dar după ce i-am văzut mai bine, am început să-i îndrăgesc mult, și am fost puțin tristă la sfârșit din cauza lor. Nu știu ce-aș mai putea spune pentru a vă convinge să vă uitați la film decât să vă mai zic încă o dată niște aspecte: multă magie, o poveste care pornește cu obișnuita Frumoasa și Bestia, dar care  începe să-și creeze, totuși, propria viață, și o face atât de frumos și delicat. Nu știu dacă ultimul cuvânt e cel mai potrivit, dar acesta mi-a venit pe moment. Mi-a plăcut, mult, mult, mult!

Și dacă v-am convins să-i dați o șansă, îl puteți viziona pe acest site

Andreea's new books - #2

Ieri a trebuit să merg în Cora să-mi cumpăr două cărți pe care ni le-a dat profesoara de română de citit în vacanță. Bine, ele sunt trei în total, dar pe una o aveam deja în bibliotecă, pe a doua o citisem de la un unchi și voiam neapărat să o am și eu deoarece mi-a plăcut la nebunie – mai exact Enigma Otiliei. Și cum nu se putea să nu-mi cumpăr eu ceva pentru mine, adică, totuși, nu puteam să plec doar cu cele pentru la școală, aș fi avut ce moacă să fac toată ziua pentru că nu mi-am cumpărat ceva. 

Eu cred că am luat-o razna tot cumpărând cărți, deoarece am o grămadă pe care nu le-am citit încă, plus că vreau să-mi iau și de la Gaudeamusul din toamnă câteva. Nu știu când o să reușesc să le citesc pe toate până la terminarea vacanței; în a doișpea nu știu dacă voi mai avea timp să mă lăfăi în ele așa cum am făcut până acum. 
* * *
1. Circul nopții de Erin Morgenstern
Am pus, în sfârșit, mâna pe ea. Oh, Doamne, e a mea! De când mi-o doream, numai eu știu. Adevărul e că am auzit numai lucruri bune despre ea, iar descrierea mi s-a părut chiar interesantă, așa că trebuia neapărat să o am. Singura nemulțumire – și nu se datorează cărții – este că acea supracopertă are pe spate o ruptură. Și cum mai erau doar două pe raft și ambele erau în același statiu, am încercat să trec cu vederea.



2. Seraphina de Rachel Hartman
O văzusem de mult timp pe un blog, și-mi atrăsese atenția, iar coperta îmi place foarte mult. Dă impresia că ar fi carte de copii, dar știu că ascunde chestii frumoase printre file. Am o mică dilemă la această carte, deoarece eu știam că e doar un singur volum, așa că am căutat pe Goodreads să văd dacă e adevărat. Sunt puțin confuză fiindcă acolo nu mai apar și alte volume, dar pe pagina cărții, lângă titlu, arată că face parte dintr-o trilogie sau serie. Sau poate duologie. Încă nu sunt sigură. Oricum, sper să mă lămuresc cât mai repede.



* * *
M-am apucat de Regatul Umbrelor, și până acum îmi place. Să văd ce-mi va rezerva în continuare. Vă doresc o săptămână frumoasă și plină de povești interesante!

duminică, 6 iulie 2014

Desen (#2)


Claviculele, de fapt, nu se văd așa de accentuate în desen. O să mai dureze ceva până învăț totul cum trebuie.

vineri, 4 iulie 2014

"Anotimpul fructelor de mango" de Amulya Malladi

DESCRIEREA: După șapte ani petrecuți în America, Priya Rao se întoarce în India natală. Dorește să-și anunțe familia că este logodită cu Nick, americanul pe care-l iubește, dar vestea frânge inimile celor din jur, care insistă ca ea să se mărite cu un "băiat bun indian".

Vizita se transformă într-o experiență copleșitoare. Tânăra femeie, care a cunoscut lumea occidentală, încearcă să aducă schimbarea și în propria familie. Între două culturi profund diferite, între tradiție și modern, între generații diverse par să existe conflicte de netrecut.

RECENZIA: Nu știu ce am avut săptămâna aceasta când a venit vorba de citit, și aici vorbesc de cărți tactile, deoarece virtual am citit de aproape mi-au sărit capacele. Am fost frustrată pe tema asta deoarece cartea am început-o pe 25 iunie, iar terminarea ei nu ar fi trebuit să-mi ia mai mult de câteva ore, maxim o zi; așa cum se întâmplă de obicei la cărțile cu un număr de pagini atât de mic.

Trecânt peste, această carte mi-a lăsat un gust dulce în gură, nu doar prin titlul ales – la care vă voi dezvălui mai spre sfârșit, oarecum, semnificația –  ci și prin faptul că am reușit să pătrund în cultura și tradițiile unei țări în care, după cum este cunoscută, regulile nu sunt printre cele mai blânde și mai ușor de acceptat; cel puțin din punctul meu de vedere.

După cum se observă din descriere, romanul spune povestea unei femei ce poartă numele de Priya Rao, o tânără indiancă ce se întoarce după șapte ani în țara ei natală, din dorința de a-și revedea familia. Prin această revedere, Priya își dorește foarte mult să-și anunțe logodna cu un american pe nume Nick, dar știe că acest lucru va fi foarte greu de realizat din cauza faptului că regulile din țara ei nu-i permit să-și ia orice soț pe care și-l dorește.

Principiile oamenilor din acea țară sunt cam așa: este o rușine, este ceva de nedescris și de neconceput să te căsătorești cu un bărbat sau femeie de altă naționalitate, ci numai cu un indian. Dar și aici vin niște lucruri interesante, deoarece fata respectivă nu are voie să se căsătorească cu orice bărbat, ci cu unul de același rang cu ea. Dacă aceasta este bogată, sub nici o formă nu trebuie să-și împartă viața cu un sărac, ci cu un "băiat bun indian"; așa cum tot am văzut denumirea prin carte.

Bineînțeles, revederea cu familia nu este așa cum și-ar fi dorit Priya, deoarece aceasta se simte foarte îndepărată de ei dar și de cultura în care a fost născută și crescută. Își dă seama că după șapte ani în care fusese atât de departe de țara ei, știind cât de diferită este America de India, depărtarea o face să realizeze că nu se mai crede ca fiind acasă. Fiind învățată cu mâncarea, societatea și libertatea de acolo, consideră că regulile din țara ei sunt cum nu se poate mai greșite.

Dar nu voi sta să vă povestesc în continuare cam ceea ce se întâmplă în carte deoarece, v-o spun cu mâna pe inimă, se merită să o cumpărați, și din momentul ăsta a ajuns printre cărțile mele preferate. O recomand tuturor cu cea mai mare sinceritate și plăcere. Plus că, nu este deloc scumpă, iar ceea ce veți găsi înăuntru vă va învăța multe lucruri despre cultura indiană – bineînțeles, cei care nu știau foarte multe până acum despre ea.
Crezusem întotdeauna că autoevaluarea era o prostie. Că nu înseamnă de fapt nimic. Cum să nu te cunoști pe tine însuți? Cred că știm cine suntem, știm adevărul-adevărat despre noi înșine și, doar atunci când acest adevăr nu mai e palpabil, ne dorim să săpăm mai adânc în conștiința noastră, ca să vedem dacă găsim acolo ceva mai bun, ceva care să ne motiveze să trăim mai departe. 
Eu nu știam foarte multe despre India, ceea ce cunoșteam era faptul că ei au ca animal sacru vaca, și consideră o jigniră foarte gravă dacă vreun om de altă naționalitate consumă carne de vacă de față cu ei. Bine, mai știam și faptul că femeile sunt tratate ca fiind niște sclave și foarte rar au ultimul cuvânt de spus. Dar în cazul acestei cărți, unele reguli au fost încălcate, și spun acest lucru deoarece mama Priyei – Ma –, este de obicei ultima care închide gura. Tatăl acesteia, Nanna, denumirea însemnând "tată", este mai mult plecat de acasă, ceea ce-i dă înaintare soției acestuia să-și facă toate mendrele. Oricum, el, ca persoană, este un om foarte plăcut și nu ține cu strictețe la toate tradițiile pe care le au. Priya are un frate mai mic, Natarajan – poreclit Nate –, care o mai înțelege cât de cât. Oricum, mama acesteia este destul de dură, și foarte rea în unele dăți, ceea ce m-a făcut să o urăsc aproape de la primele pagini ale cărții.

Ceea ce mai este interesant este faptul că unele personaje sunt strigate în limba hindi, exact cum a fost și în cazul tatălui Priyei. De exemplu, bunicul ei este numit Thatha, bunica Ammamma, iar Akka soră. În felul ăsta am învățat și eu puțină hindi. Chiar dacă acest aspect este ceva interesant – și plăcut –, am fost surprinsă, oarecum, deoarece trebuia să mă aștept la lucrul ăsta, să descopăr o regulă foarte interesantă, dar nespus de ciudată. Și aici mă refer la faptul că, acolo, când o femeie este pe menstruație, nimeni, dar absolut nimeni, nu are voie să pună mâna pe ea, iar aceasta, la rândul ei, nu trebuie să atingă nimic. Iar acest aspect i-a determinat pe soții femeilor să învețe să gătească pentru ele și copiii lor. Dar dacă se întâmplă ca una dintre fetele lui să nu fie căsătorite, atunci el, ca bărbat, nu trebuia să mai faci nimic. Bineînțeles, atâta timp cât acea tânără nu era și ea pe menstruație. Acest lucru s-a aplicat în cazul Sowmyei – mătușa Priyei, adică sora mamei ei – care, ajungând la vârsta de aproape treizeci de ani, nu s-a căsătorit.

Venind vorba de căsătorii, a fost un lucru care mi-a plăcut în cazul acesta. Chiar dacă nu aveau voie să se căsătorească cu oricine, atunci când părinții voiau să-i prezinte pe cineva, putea să refuze ori de câte ori dorea. Bineînțeles, exista și o limită, deoarece până la o anumită vârstă chiar trebuia să te căsătorești.

Chiar dacă vaca este sacră în India, și este considerată un animal sfânt, am observat că Priya nu ezita niciodată să numească fetele de acolo vaci trimise dintr-un loc în altul. Și spun acest lucru deoarece în carte s-a precizat faptul că fetele nu sunt niciodată ale părinților, ci ele de fapt aparțin bărbaților cu care se vor căsători. Și am extras și o mică explicație: "În telugu cuvântul fată este adapilla, unde ada înseamnă "a lor", iar pilla înseamnă "fată". În esență, creatorii limbii au urmat regulile societății și au decis că o fată nu era niciodată a părinților ei, ci mereu a altora, aparținând mereu altcuiva decât celor care i-au dat viață."
Respectul era ca o stradă cu două sensuri; dacă eu nu primeam, nu puteam nici să dau.
Am avut ocazia să privesc unele scene dintre doi tineri căsătoriți, care se căsătoriseră fără acordul părinților. Fata era din țara lor, dar nu de același rang, nu avea atâția bani ca ei, și acest lucru, cum am spus mai sus, era ceva greu de acceptat. O rușine pentru familie. Am observat cât de urât era tratată de familia acestuia, iar acest lucru m-a întristat foarte mult, deoarece ea mi se părea foarte la locul ei. Și nu merita o astfel de tratație. Dar am descoperit totodată și cât de urât sunt văzuți negrii – și aici nu sunt sigură dacă se refereau doar la cei din America sau erau băgați în acceași oală și cei din Africa –, dar și americanii, oamenii albi. Ambele rase erau considerate la fel de către majoritatea indienilor. 

Și ca să spun, în sfârșit, ceea ce mi-a plăcut celor mai mult, a fost faptul că, la începutul fiecărei părți din carte – aceasta având cinci la număr – se găsea câte o rețetă din preparatul care apărea în partea respectivă. Cu ingrediente, explicații, tot. Iar fiecare preparat conținea și mango. Dar mai sunt și alte lucruri care mai au legătură cu acest fruct, dar pe care le veți descoperi numai citind cartea. Oricum, cartea mi-a făcut o poftă de mango și parcă-mi vine să mă duc să cumpăr ingrediente pentru orice preparat din carte, și să mă apuc și eu să fac. Bine, dacă sunt în România toate ingredientele respective.

Singurul lucru care nu mi-a plăcut la această carte a fost faptul că unele denumiri, cum ar fi un fel de mâncare care nu apărea la începutul unei părți din carte, sau un obiect – care habar nu aveam ce era – nu apărea explicația în partea de jos paginii respective. Mai mereu a fost destul de greu să-mi dau seama la ce se referea mai exact persoana respectivă, dar cu toată această nedumerire, tot nu m-am răzgândit să nu-i dau cinci stele din cinci. Chiar merită fiecare stea în parte.