miercuri, 25 iunie 2014

"Pigmentul lebedei", capitolul 1: Gaz pe foc

"Întotdeauna există și vor exista opțiuni când vine vorba de-a alege ceea ce este mai bun pentru tine. Ori de câte ori vei avea impresia că ești persoana aceea – dintre puținele și rarele de pe pământ – la care șansele, una câte una, au luat-o în jos, iar tu, ca om dintre atâția ce numără în întregime peste șapte miliarde de inimi, atâtea suflete ce impart același soare orbitor și aceeași lună misterioasă; tu, ca om, nu poți pretinde că ești singurul care nu mai are infinități de șanse, când tu, cel ce privești, ajungi, chiar acum să primești una, doar gândindu-te la ea. Deoarece cei ce doresc, aceia vor și primi." __ Pigmentul lebedei
* * *
Capitolul 1: GAZ PE FOC
România, Iași, 20 iunie 2013
Fusese, cândva, un început. Acel început avusese o continuare, dar din păcate pentru părtașii la poveste, sfârșitul venise într-un mod cum nimeni, niciodată, nu ese gândise că era posibil ca în mijlocul loc, în interiorul sferei pe care – credeau – că și-au creat-o, să pătrundă cu atâta îndrăzneală, acel punct de închidere nedorit de nimeni. Nici măcar ființelor ce nu le suporta, nu le înghițea nici dacă i-ar fid at litri de lichide să înghită fără încetare, nici măcar în acel punct nu și-ar fi dorit ca acel cineva să primească ceea ce avusese ea parte. 

Cei din jurul ei, oamenii care habar nu aveau ce război crâncen se dădea în interiorul sufletului pe care-l avea, băgau la înaintare – de parcă le ceruse ea sfaturi și alinare – veșnica replică aburită de când mama și pământul. Din perspective lor, aceștia spuneau că viața mergea înainte după fiecare întâmplare mai puțin plăcută din viața nenorociților ghinioniști.


"Da’, ce, v-am oprit eu timpul, și nu puteți continua din cauza mea?" Era o frustrare care se acumulase în ea deja de prea multă vreme, iar faptul că încă se mai adăugau paie pe focul și așa destul de înalt, începea să-I provoace o stare nasoală de vinovăție. Acest disconfort îi apăsa capul pieptului ori de câte ori încerca să tragă aer în plămânii slăbiți.

   
Acel cuvânt, vinovățiade când și până când se formase atât de evident în situația ei? De unde apucase să ia viață, și până unde avea de gând să se ducă? Oare va ajunge, cu timpul, să-I distrugă de tot rațiunea care mai reușise să se salveze de gurile spurcate ale celor ce mișunau ca albinele prin stup, în jurul sferei unde – acum – numai o persoană mai rămăsese? Aia era viața ei, ceea ce mai reușise să mai rămână din ea, și care se agăța cu o putere inumană de fiecare părticiă din corpul ei. De orice țesut, os, mușchi sau venă, și rămânea lipit acolo precum un scaiet disperat după siguranță.
Trei bătăi în ușă, dublul în ecouri reverbera în urechile ei. Parcă-și imagina sau chiar simțea călcâiul drept – ticul de când era mic și slăbănog – cum lovea frenetic parchetul de culoarea vișinelor putrezite. În tot acest timp fel și fel de gânduri îi năvăleau cu îngrijorare prin mintea ce avea obișnuința să o compare cu valurile sălbatice și învolburate ale Mării Negre pe timp de furtună.
— Dalia, te rog, deschide ușa!
Un glas ușor, ce spunea o oarecare oboseală, și un pumn în ușă dat doar din reflex, sau poate obișnuință, fără vreo prea mare putere. Genul acela de lovituri date mai mult de fațadă.
— Am ajuns la limită, Dalia. Tânăra refuza să vorbească, din simplul motiv să nu voia, dar era și extreme de curioasă să afle ce urma să se întâmple după acea limită pe care și-o impusese. Mama dracului de treabă, deschide afurisita asta de ușă, până nu-i spun Mălinei să-mi aducă sculele din debara!
"Ai tu așa ceva?" Își spuse, zgâindu-se la ușa maronie, privind cu fascinație cum umbra lui se observa prin spațiul de sub ușă. "Sper să orbești de la atâția nervi, și să vă duceți amândoi la mama naibii."
— Mălina! Îi auzi vocea cum se îndepărta, se uită la lumina de dedesuptul ușii și, nevăzând nicio umbră, respiră ușurată, în timp ce se ridică, de-abia miscându-se din pricina poziției în care-și avusese așezate picioarele.
Stătu și se gândi puțin. Ce putea să-i facă Mălina? Era una dintre puținele persoane cu care ajunsese să se cunoască, care să fie mai fragilă, sensibilă și blândă, decât fusese ea vreodată. Și fusese, cândva.
Oricum, de câte ori bătuse în ușa camerei ei, și de câte ori primise tânărul acceptul de-a intra, de atâtea ori o găsise încuiată. În afara acestei zile în care-și permise să o lase deschisă. Nu de alta, dar de când nu o mai văzuse Oleg – câinele ciobănesc al Mălinei –, i se cam făcuse dor să audă clanța cum se ișca cu ajutorul labelor lui, și cum încerca să o trezească dimineața, dându-I o limbă lungă și lipicioasă pe ambii obraji.
Toată lumea avea mereu ceva de comentat, și ori de câte ori de câte ori încerca să nu ia în seamă nici un cuvânt adresat – cică – din dorința de a o ști în siguranță, nimeni, nici măcar cei ce, cândva, îi fuseseră sprijin și se simțea confortabil în preajma lor, nu o mai îmbărbătau cu nimic. Și, atunci când ceea ce încercau să facă din ea – să o domesticească din nou, aducând-o cu picioarele pe pământ –, ieșea scena pe care a fost nevoită să o primească.
Numai câinele ăla nu o critica cu nimic.
Rare erau ocaziile în care fratele ei – grijuliul, atentul, blândul și romanticul –, Mihai, reușea să se enerveze și să răbufnească în modul în care o făcuse. Nu putea pretinde că era cel mai calm om de pe pământ, dar, totuși, se putea încadra cel puțin pe a treia treaptă când venea vorba să converseze cu el în cel mai serios mod cu putință. Iar când venea vorba de ascultat, ei bine, era singurul care nu o învinovățea cu nimic. O considera așa cum se credea și ea că era, o tânără ce-și trăia încă libertatea, bucurându-se pe deplin de tot ceea ce-i dăduse viața. Uneori credea că era atât de atent cu fiecare cuvânt pe care i-l spunea Dalia, doar pentru că trecuse și el cu câțiva ani în urmă prin aceleași întâmplări, și o înțelegea, chiar și din priviri, în unele cazuri.
"Acum, te-ai făcut de căcat ca toți ceilalți." Pășii pe parchetul rece, diferența de temperatură pe care o emana corpul ei și materialul pe care călca, aveau o temperatură cu o diferență destul de mare. Ori de câte ori făcea un pas înainte, pielea ce-i acoperea brațele, se făcea precum cea a unei găini zgribulite. "Mă învinovățești, de parcă aș fi Satana, nu alta; eu l-am luat pe bunicul, pe unchiul și verișoara Alina."
Avea ea ac pentru cojocul fiecăruia. Știa fiecare punct slab al oricărui om care cutreierase prin preajma ei; colegi, prieteni, familia fiind cea mai ghinionistă. Nu lăsa pe nimeni în urmă, deoarece voia să le demonstreze, să-i privească în ochi cu aceeași răceală cu care i-au sfredelit ei privirile. Au făcut-o să o doară fiecare fibră din corpul ei, iar inima să ajungă în pragul critic de-aș opri bătăile din cauza loviturilor de cuțit sau săgețile pe care le aruncau în ea fără pic de milă.
Se aplecă deasupra biroului, deschise cu îndrăzneală laptop-ul ce avea neapărat nevoie de curățenie printre taste și de șters praful de pe ecran – nu mai făcuse așa ceva de când se întâmplase drăcovenia aia, și prea puțin o interesa să înceapă acum. Băgă boxele în priză – care erau într-o stare mai proastă decât laptop-ul - și căută prin lista infinită de muzică.
"Hai, grijania mă-tii, unde ești?" Ochii îi fugeau cu repezeală printrei titlurile melodiilor așezate frumos în folder, iar faptul că vechitura de-abia dacă mai reușea să facă să se miște săgețica în părțile în care dorea să o ducă, o făcu să-și contorsioneze fața și-așa plină de strâmbături. 
Când, într-un final, găsi ceea ce căută, și dădu volumul melodiei mai tare de la început, aproape de maxim. Se trânti pe scaunul din spate, își puse picioarele lungi, subțiri și palide pe biroul negru, și așteptă să vină Mihai să-și ia acul pentru cojoc.
"Într-o zi de joi, că așa-i la noi, seara se lăsa fără folos
Parcă nu-i așa și e altceva, norii se lăsau până jos."
Una dintre puținele slăbiciuni pe care le avea fratele ei era faptul că nu suporta ca, în timpul săptămânii, în apartamentul lui, să se audă pic de muzică. Nu putea spune că respecta și făcea acest lucru doar pentru că această rugăminte era pusă la avizierul din holul blocului deoarece, ceea ce făcea el și ce scria acolo, era o treabă foarte diferită. Între orele doisprezece amiaza și cinci seara, muzica trebuia redusă la un volum minim, în timp ce, dorința lui Mihai era ca deloc, absolut deloc, să nu audă pic de muzică. Atâta timp cât era el acasă.
Melodia urla de-a dreptul, zgomotele se auzeau în boxe, precum bubuielile, iar faptul că avea geamul din cameră deschis, din cauza căldurii infernale, era un plus pentru ceea ce încerca să facă. Să audă toți vecinii și alții care mai treceau pe lângă blocul ei, cât de mult se bucura ea de acea zi însorită.
"Frunzele foșneau, câinii lătrau, că se arătau vârcolaci
Iată ielele, vrăjitoarele, ursitoarele și un vraci.
Azi e ziua lor, ziua ielelor, vrăjitoarelor, până-n zori
Iată se pornesc și se sfătuiesc, oalele pocnesc cu licori…"
Și atunci, minunea i se îndeplini, deoarece, probabil Mihai își dădu în sfârșit seama de faptul că ușa fusese în tot acel timp deschisă, intră val-vârtej în dormitory, fața mustindu-i a furie, ce încerca cu greu să și-o controleze.
— Încerci să mă faci să turbez, nu-i așa? Se poziționă în fața ei, nu-i spuse nimic de faptul că stătea ca la plajă în fața lui, și își poziționă mâinile încolăcite la piept.
Dalia o putea observa cu coada ochiului pe Mălina ce stătea în cadrul ușii dormitorului, cu chipul plin de griji și neîncredere. Nu se temea pentru nervozitatea pe care o avea Mihai, cât îi era frică pentru ceea ce credea că va mai ajunge să facă tânăra. Știa că-I putea calma fratele foarte ușor, folosind doar câteva cuvinte în șoaptă, sau poate o mângâiere delicată, dar când venea vorba de ea, nici nu se punea problema să recurgă la aceleași metode.
— Asta e doar părerea ta, eu doar ascultam puțină muzică.
— Ia te uită, nu mai spune! Maxilarele i se încleștaseră puternic, dinții lovindu-se între ei ca într-o luptă cu săbii, cutele din jurul ochii ieșind mai proeminent în evidență. Să înțeleg că de-asta nici nu m-ai auzit, nu?
Dalia își dădu cu încetineală picioarele jos, deoarece ceea ce începea să se întâmple în jurul lor, nu era bine absolute deloc. Bărbatul privi absent pe fereastra larg deschisă, prin cele două blocuri de patru etaje din față – parcă peste tot ce era evident pentru toți –, și rămase în transă pentru câteva zeci de secunde. Atmosfera nu putea fi mai rea decât atunci; o singură dată mai trecuse Dalia prin așa ceva, și atunci nu se sfârșise deloc cum spera ea.
Era o liniște mormântală, tânăra își imagina cum inima îi bătea atât de tare, încât o putea auzi cu mai multă intensitate decât muzica de mai devreme.
În momentul în care bărbatul se așeză pe marginea patului de o singură persoană, cuvertura îmboțindu-se ușor în jurul lui, Dalia avu groaznica impresie că picioarele i se făcuseră ca de gumă. Avu o stranie senzație de déjà vu. Dacă nu ar fi încerca să se îmbărbăteze, spunându-și că era imposibil ca amândoi să se gândească la același lucru, ar fi picat de îndată jos.
— Mălina, iubito, vorbi, adresânsu-se tinerei ce se rezemă cu greu de tocul ușii, tregând cu nesaț aer în piept, du-te și sună-l. Imediat ce termină, își așeză capul în palme și privi resemnat covorul colorat, în încercarea de-a se mai calma.
 — Mihai, poate…
Mălina o privi cu părere de rău pe Dalia, observând cum tânăra nu contenea să-și ridice capul din pământ, uitându-se la parchet de parcă ar fi fost pentru prima dată când îl vedea. Avea ochii puternic dilatați, în colțul lor începând să se trângă lacrimi de furie, buzele tremurându-i frenetic.
— Fă cum ți-am spus, și măcar tu nu ieșii din cuvânt. Văzând că logodnica lui nici nu se clinti, privindu-l parcă nevenindu-i să creadă că, într-adevăr, era pornit pe această faptă, a doua oară o imploră mai mult din priviri. Mălina, du-te!
Mai durară câteva secunde înainte ca tânăra să reușească să se dezmeticească, și când, într-un final, se văzu singur cu Dalia, acesta se ridică obosit, strânse din buze și se apropie de ea. În încercarea de-a o face să-l asculte, era chiar dispus să-i explice ceea ce voia să-i zică, chiar și de o sută de ori dacă era nevoie. Presimțea că era ultima șansă care i se dădea pentru a-și face sora bine.
Oprindu-se în fața ei, își dori din tot străfundul sufletului pe care încerca să-l mai salveze de la pieire, să nu facă ceva necugetat, și să accepte hotărârea pe care o luase. Și nici măcar maică-sa sau taică-su nu-l va mai face să se întoarcă din drum, chiar și la cei douăzeci de ani pe care-i poseda Dalia.
Îi prinse cu delicatețe umerii, de-abia atingându-i – încerca să o ia ușor, să nu o sperie cumva –, și îi vorbi cu blândețea pe care încerca să o abordeze cu chiu cu vai.
— Niciodată nu m-am gândit că dacă voi recurge la lucrul ăsta și a doua oară, o să-mi pară bine că mi-a trecut această idee prin minte. Și sunt sigur că și de data aceasta totul o să fie bine, și că o să cpnștientizezi, într-un târziu, că ceea ce-am făcut a fost numai spre binele tău. Știu că nu-ți convine, îi mângâie cu încetineală creștetul capului, parcă încercând să-i memorize finețea părului precum spicul de grâu. Nu a fost o singură dată când ai reacționat urât la alegerile celorlalți asupra ta, și sunt sigur că nici acum nu vei încerca să faci excepție. Sunt sigur că el va fi fericit să te aibă în compania lui și a doua oară, chiar și cu acele mici conflicte dintre voi. Nu te voi mai întreba ce a intervenit între tine și el în ultima zi, deoarece mi-a spus că celelalte fuseseră minunate. Presupun că e ceva de moment. Dar, se opri și privi melancolic în față. Ai fi duspusă să-mi răspunzi fără să te întreb din nou?
— Nu, răspunse Dalia fără să stea pe gânduri, încă privind în pământ. "Oricum nu m-ai crede." Își spuse sieși.
— Bun, dădu bărbatul din cap a înțelegere. Dar cum m-am gândit că prima dată a mers, neluând în calcul supărarea ta, sunt ferm convins că a doua oară va ieși și mai bine. Cu o mică excepție. Nu vei mai sta o perioadă numărată, ci nedereminată.
Dalia își ridică brusc capul, și-i privi ochii albaștri parcă nevenindu-i să creadă.
— Te rog, Mihai, nu! Te implor, pentru numele lui Dumnezeu, nu, lasă-mă să stau aici, și nu o să mai greșesc cu nimic. Nu o să mai ascult niciodată muzică în timpul săptămânii, și în weekend îți promit eu că doar la căști. Te rog…
— Iartă-mă, Dalia, dar nu pot. Cel puțin nu acum, când Mălina deja l-a sunat. Nu ar fi frumos să-i tragem țeapă. Dar ca să vezi că nu-ți port pică pentru ceea ce-ai făcut astăzi, o să-ți fac pe plac.
Se îndepărtă de ea, nedându-i drumul la mână, ținându-i degetele strâns în palmă, și o trase după el cu grijă. Băgă boxele din nou în priză, dădu replay la melodia pe care o puse Dalia mai devreme și reveni în fața ei. Îi îndepărtă cu grijă părul de pe frunte, privirea având-o permanent în ochii ei, și-o pupă cu drag pe nasul fin. Atunci când ușa fu închisă după el, tânăra intră într-o transă dureros de amorțitoare. Singurul lucru pe care reușea să-l mai audă din lumea reală, era melodia de pe fundal, acum dată puțin mai încet.
"O, o, o, ai un mare noroc!
O, o, o, ghinioane deloc!
Tot ce vezi să nu crezi că așa ți-e soarta
Poți să-ntrebi dacă vrei, vrăjitoarele
Vrăjitoarele
Vrăjitoarele."
Când melodia își află sfârșitul, când ultimul cuvând fusese pronunțat pe buze și ultimul sunet se estompă, picioarele ca de gumă își pierduseră din puterea care mai rămăsese în ele, și o forțaseră să se trântească cu putere pe parchetul acum cald.
— O perioadă nedeterminată de timp în compania lui Anastasiu. Înghiți în sec la pronunțarea numelui, acum văzându-se singură în încăperea ce, cu puțin timp în urmă, îi fusese zid de apărare, de siguranță.
Își închise ochii și-i strânse, dosindu-și să poată face ca acea zi să nu se fi petrecut niciodată, sau măcar să aibă șansa să poată să ia de la capăt partea în care acea idee tâmpită îi trecuse prin cap.
Melodia se întoarse împotriva ei. 

2 comentarii:

  1. Interesant, chiar sunt curioasă care e faza cu Dalia. Momentan chiar îmi place. Nu pot să zic prea multe, cum ăsta e doar începutul poveștii, și încă nu am aflat mai nimic, dar voi citi în continuare, chiar cred că va fi o poveste interesantă :)
    Mult succes în continuare!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Motivul pentru care se comportă așa, îl vei afla cu timpul. Nu știu exact când, dar probabil pe la jumătatea poveștii. Mă bucur că ți-a plăcut și că te-ai gândit să-i dai o șansă.
      Mulțumesc! La fel. :)

      Ștergere