sâmbătă, 7 iunie 2014

Apus de soare: Apusul de început

Descriere
Ce e un apus de soare? Este un bulgăre uriaș de lumină ce a schimbat un om de trei ori. Radical. Veșnic. Pentru totdeauna.

→ Primul apus a adus cu el dragostea ce a simțit-o întâia oară, atunci când ți se întâmplă o astfel de minune.
→ Al doilea apus l-a schimbat radical pe primul, deoarece iubirea a fost așezată jos, jos de tot, unde nimeni nu o putea vedea, în întuneric, înconjurată numai de singurătatea dureroasă. 
→ Iar al treilea... ei bine, nu știm ce s-a întâmplat cu el, ce a adus în dar; încă nu a fost înfăptuit. 

Asta așteaptă Felicia, un al treilea apus, pe care numai o singură persoană i-l poate aduce.


*



APUSUL DE ÎNCEPUT


*


Tristă lacrimă de noapte,

din suspinul blândei şoapte...
Te răsfeţi în ochii mei
şi pluteşti uşor în ei.
Iar, ca să-mi fie rău,
mi-ai lăsat amarul tău,
tristă lacrimă de dor,
c-am pierdut dulcele odor.” __ Vera Crăciun (Lacrimi…) 


*



România, București. 23 Mai 2013



Trecuseră două săptămâni de atunci, și fix douăsprezece zile de când îl băgase în pământ. Ziua aceea a fost, și va rămâne până la sfârșitul existenței ei nenorocite, cea mai blestemată zi din viața ei! Doar când se gândea la pământul ud, mocirlos, într-o după-amiază de Marți, la crucea ce era formată din două scânduri amărâte, pe care singurul lucru frumos era numele lui scris cu negru – parcă cu o cariocă, în batjocură. Singurul nume care-i va rămâne veșnic întipărit în creier și-i va apărea mereu în fața ochilor, ori de câte ori îi va vedea pe cei de seama lui – Călin Stepanov.



Un suflet atât de mic și de firav încât, atunci când asistentă i-l așeză cu grijă în brațe, simțea că, în sfârșit, a găsit motivul existenței ei. Blond, cu ochi albaștri, dar născut mai devreme decât trebuia, cu o lună și ceva. Își amintea cu lacrimi în ochi cât de fericită era pentru minunea pe care o primise, și deja își imaginase cum va arăta în zecile de haine pe care i le cumpărase – chiar dacă multă lume îi spuse că nu era bine ca unui bebeluș să-i fie cumpărate hăinuțe, înainte de-a se naște. Dar ea nu crezuse pe nimeni, și făcuse cum o jucase capul, așa că, ori de câte ori ieșea de la servici – librăria de la parterul blocului – trebuia să umble ca o albină după miere, prin toate magazinele care-i ieșeau în cale. Nici măcar nu mai ținea socoteală de orele pe care le petrecea prin mall-uri sau magazinele din Centru, doar atunci când Pasha o suna îngrijorat, întrebând-o pe unde e.



Dar acum, acum ce mai avea?



Puiul ei murise în cel mai jalnic, stupid – dar nedureros – mod cu putință. În somn. Nu a plâns, nu a simțit nici un fel de durere, dar a plecat de lângă ea, și ăsta era cel mai oribil lucru care i se putea întâmpla vreodată unei mame. Numai ea era de vină. Numai ea. Ce știa Pasha? Nu știa nimic. Nu știa ce înseamnă să fii mamă și să începi să ții la copilul tău chiar din momentul în care afli că ești însărcinată, iar în burta ta începe să se formeze o nouă viața, care numai de tine depinde dacă se dezvoltă sau nu. De-asta nu se juca cu mâncarea și mânca chiar și atunci când nu îi era foame; se întâmpla foarte rar. Se îndopa ca o găina gata de pus la cuptor, și nici măcar nu se îngrășa, iar Pasha râdea de ea când o vedea câtă mâncare putea să bage în corpul ăla mic. Singura schimbare vizibilă era talia ei care începea să se îngroașe tot mai mult, și picioarele care i se umflau și o dureau din când în când.



— Mai aveți cartea lui Jean des Cars, Sissi, împărăteasa Austriei? tresări speriată și se uimi de faptul că nu observă că avea clienți.



În ultimul timp fusese atât de prinsă în evenimentul ăsta, care, practic, îi schimbase toată viața încât, nu prea mai dădu atenție celor din jurul ei. Putea să ardă un oraș întreg, sau să cadă un om de sus și să moară în fața ei; probabil ar fi trecut pe lângă el, ca și cum ar fi fost vreo pungă sau frunză de prin copaci. Era absentă la tot și toate, dacă ar fi existat un om cu puteri magice care să poată să o facă invizibilă, ar fi acceptat fără să ezite, și-ar și mulțumi.



Felicia ridică privirea încruntată din cutia pe care o desfăcea, o împinse într-un colț al tejghelei, și o rugă politicos pe tânără fată – nu credea că avea mai mult de șaisprezece ani – să repete întrebarea. Se îndreptă absentă spre laptop și, leneșă, mută cursorul pentru a lumina mai mult ecranul. Căută fără prea mare băgare de seamă numele autorului, și când observă pagina goală care apăru, oftă exasperată și îi dădu vestea tragică; ironia pe care începea să o iubească din ce în ce mai mult.



— Îmi pare rău, îi spuse cu ochii îngustați de oboseală, dar ieri am vândut-o pe ultima. Văzând că fata bate în retragere, se repezi să-i spună, nedorind ca din suferința ei, șefa ei să-și piardă un client. Dacă dorești, aș putea să dau comandă, și maxim săptămâna viitoare, o să o ai.

Tânăra brunetă stătu puțin pe gânduri, de parcă dacă ar fi acceptat fără să cugete, alegerea ei ar depinde de salvarea sau nu a Pământului.
   
Hai, hotărăște-te odată! Mai am și alte treburi de făcut! O privea cum își mișca buzele în stânga și-n dreapta, iar când într-un final acceptă, Felicia scoase o foaie din sertarul din dreapta, și o rugă să-și scrie numele ei, cel al cărții, și să-i dea câțiva bani pentru a fi sigură că va veni să-și ia bunul dorit. Îi ștampilă pătrățelul unde se semnase, și i-l dădu înapoi.
   
Of, tu, Marie, o să-ți moară copiii de foame, dacă o să stai să te gândești atât! spuse cu un zâmbet amar care-i înflori pe buzele uscate și crăpate, după ce fata ieși pe ușă, lăsând în urmă un clinchet scos de clopoțelul care se auzea ori de câte ori cineva ieșea sau intra.
   
Înainte ca mica cutie plină de câteva volume din cărțile de la Adevărul să-și reia locul de drept din fața ei, mai trase un ochi de singuranță în jurul marii încăperi pline cu tot felul de cărți – de la cele pentru adolescenți, de gătit, mecanică, psihologice și de adulți, la CD-uri, creioane, și altfel de prostii –, ca să observe că mai erau doi-trei clienți răsfirați printre rafturile joase. Încă jumătate de oră – concluzionă, uitându-se la ceasul de mână –, și va putea pleca acasă să se odihnească.
   
Probabil Pasha o aștepta de câteva ore bune, și nu înțelegea de ce nu trecuse pe la ea, ca să vadă ce face, așa cum făcea în fiecare zi. Chiar dacă nu voia să se îngrijoreze, acest sentiment teribil care începea să se facă simțit, prindea tot mai mult contur în capul ei. Mereu avea obiceiul să o viziteze, în felul ăsta îi arăta că a ajuns acasă, și să o verifice să vadă cum se descurcă.
   
În timp ce luă banii unui client ce-și achiziționă cartea lui Walter Isaacson, Steve Jobs – biografia autorizată – cărțile astea se vândeau mai ceva ca pâinea caldă –,  imagini fulgerătoare îi apăreau în fața ochilor, precum varicela care-ți apărea într-o zi, și-ți dispărea în două săptămâni. Pasha avea momente în care, pur și simplu, tăcea, se ducea în altă cameră, stătea acolo cu orele, și când ieșea, fața îi era roșie, umflată, iar ochii ascundeau o suferință pe care nu o mai văzuse niciodată la el – referirea fiind făcută la zilele de dinainte de moartea bebelușului.
   
O durea când îl vedea suferind, dar dacă ea nu ar fi trecut prin aceleași probleme, l-ar fi consolat într-un fel. Așa, nu putea face nimic.
   
Când în sfârșit ultimul client ieși din magazin, când două CD-uri și o pereche de căști plecară din custodia șefei ei, Felicia își permitea, în sfârșit, să respire liniștită, să pună cutia goală sub birou, să mai verifice încă o dată magazinul și sistemul de alarmă de lângă ușă și, într-un final, să plece acasă.
   
Străzile erau goale, noaptea se așternea ca mătasea pe un scaun, iar câinii se auzeau lătrând în depărtare. O mașină mai trecea pe stradă, luminând cu farurile mai puternic decât felinarele care se chinuiau să-și facă treaba. Rușinos. Orașul ăla lua ce era important, și înlocuia cu tot felul de prostii. Becuri economice.
Vezi să nu! Plătești mai puțin, beneficiezi prostie. Gândii cu scârbă.
   
Nu știa ce va ajunge orașul ăla peste câțiva ani, dar nu avea de gând să aștepte ca să vadă. Imediat ce Pasha își va termina facultatea, se vor muta în altul, departe de toată poluarea, mizeria și distrugerea care-l schimba în fiecare zi pe acesta. Poate undeva la munte, unde era liniște și pace, unde-și putea pune gândurile în ordine, și să încerce să-și revină, cât de cât; durerea asta nu o să-i dispară niciodată în întregime.


Atunci când închise ușa magazinlui, privirea îi zăbovi nostalgică pe literele albastre – acum luminate de becurile proaste – frumos înclinate într-o parte.

   
Librăria din colț.
   
Pe cât de frumos și original i se părea numele ales, pe atât de amuzant și penibil îl considera. Magazinul chiar era așezat în colțul străzii, iar acest lucru îi conferea ceva aparte. Îi plăcea să lucreze acolo – sau mai bine zis, îi plăcuse, cândva, atunci când venea entuziasmată, de la prima oră chiar, pentru a vedea listele cu cărți, și poate, câteva volume din cele pe care le aștepta de mult. Acum era doar un loc de refugiu, liniștit, unde mergea doar ca să aibă ceva de făcut, deoarece moartea lui Călin o schimbase atât de mult încât, nu-și vedea rostul în lume, iar facultatea pe care o urmase – cea de arhitectură, unde-l cunoscuse și pe Pasha – o lăsă în urmă, în trecut.
   
O luă cu pași domoli spre scara blocului, își scoase leneșă cheile din buzunar, iar când se pregăti să deschidă ușa de la intrarea în bloc – ai nabii copii, stricaseră interfonul de câte ori se jucaseră! – observă că bătrânica de la patru coborî cele câteva scări din holul de la intrare, și deschise țanțoșă ușa. Înainte ca trupul chircit al băbuței să iasă, făcu loc cățelului pe care-l ținea cu atâta grijă în lesă, făcând ca bishonul să țâșnească ca un fulger, mai-mai să se impiedice Felicia de el.
   
— Bună seara, doamnă Popescu, vorbi fata, imediat după ce femeia îi adresă un zâmbet cald, întoarcându-i salutul pe un ton mai încet și cam subțire.
   
Văzând cum femeia dispăru pe străzile luminate doar pe jumătate, chinuindu-se să-și țină câinele pe trotuar, ca nu cumva să țâșnească vreo mașină din neant și să-l lovească, tânăra blondă observă cu coada unui ochi obosit, mașina lui Pasha. Venise acasă. Cu toate că grija îi dispăru ca prin minune, tot nu putea să priceapă de ce nu-și făcuse simțită prezența la ea la librărie, știind foarte bine că devenea panicată când nu făcea acest lucru.
   
Creierul ei distrus nu putea să găsească un motiv destul de plauzibil pe care Pasha ar putea să-l folosească ca scut de apărare, împotriva vorbelor pe care era pregătită să i le arunce sub formă de săgeți otrăvitoare.
   
Promise, fir-ar mama naibii de treabă, promise că orice s-ar întâmpla, oricât de ocupat ar fi cu proiectele pentru facultate, va avea timp și va fi destul de odihnit pentru a-și mișca picioarele alea lungi la ea! Cât avea de parcurs? Zece pași amărâți; iar acest lucru îl dovedise cu ajutorul bețelor ei, și la drept vorbind, el avea pasul de două ori cât al ei.
   
Uitând parcă pentru o secundă toată nenorocirea ei, se năpusti în bloc ca un fulger, lăsând în urma ei o ușă care, la contactul cu metalul celeilalte părți, se izbi cu putere, forțând-o să scoată un sunet ascuțit, ca de fiară rănită. Parcă vrând ca cineva să o chinuie și mai mult, liftul se mișca cu rapiditatea unui melc obosit, gata-gata să-și dea sufletul după o partidă de ”alergat” cu o broască țestoasă.
   
Ajunsă la etajul opt, după un chin groaznic cu ascensorul care se lăsa așteptat mai ceva ca Regina Angliei la Jubileul de diamant [1], răsuflă ușurată când observă că nu era nimeni pe palier care să vadă furia de pe chipul ei. Chiar nu avea chef să se explice pentru comportament și, în plus, nimeni nu avea atâta autoritate să o întrebe, la fel cum nici o persoană nu avea dreptul să află suferința ei, fie și o mamă cu copii. Nimeni. Nu voia mila nimănui!
   
Văzând ușa maronie care ducea de fapt mai mult spre vișiniu – dar când nu te poți înțelege cu vânzătorul, lași de la tine –, își dădu seama de faptul că din nou era acasă înaintea ei, și așa se întâmpla mereu, un sentiment ciudat o străbătu. Un motiv destul de important care arăta că nu erau o familie normală, și nici ea nu era o soție normală. Uneori își dorea să-l primească acasă cu mâncare caldă, cu lumânări și bețișoare parfumate împrăștiate prin toată casa, și cu miros de prăjituri, care să-l ademenească și mai mult – Pasha iubea poalele în brâu. De când mâncase prima dată la părinții ei acasă, la Iași, o rugase pe maică-sa să o învețe să facă; de parcă ea nu știa, vezi Doamne! Voia numai să se dea pe lângă buna ei mamă.


• • •



— Doamnă Avram, sunteți formidabilă! Ar trebui să vă înscrieți la un curs de gătit, mama participă des, și în fiecare an câștigă câte o fundă din aia colorată.



Femeia se înroși toată la față. Chiar dacă nu-i stătea în fire să o compleșească un astfel de compliment, nu putu rezista și zâmbi de încântare, mai ales când vedea că munca îi era apreciată și ridicată la standarde așa de mari. Cum de obicei era o modestă incurabilă, de data asta chiar nu se putea abține să nu spună:

   
— Vezi, George? Se adresă mama Feliciei cu o încruntare vizibilă pe fruntea ce începea să primească tot mai multe riduri, din cauza înaintării în vârstă. Așa se apreciază o femeie, nu cum faci tu! Iei farfuria în brațe, și te tolănești pe fotoliu de parcă îți vine sfârșitu’.
   
— Da, îi răspunse îmbufnat bărbatul, din celălalt capăt al apartamentului, că doar el se chinuie să digere toată rețetele alea afurisite pe care le găsești în cărțile alea afurisite! Las’ că-ți confisc eu sursa de inspirație, să văd ce mai faci atunci!
   
— Ce fac eu? Ce faci tu când o să mănânci numai cartofi și fasole! Doamna Avram avea chef de ceartă, și chiar dacă era mai mult în joacă, îi plăcea să-și contrazică soțul, știind că, oricum, orice-ar spune, el va renunța în favoarea ei.
   
Pasha și Felicia își schimbară priviri diferite, dar la fel de amuzate; el întrebător, mai având puțin și bufnind în râs, iar ea înțelegătoare, încercând să-i explice pe muțește faptul că părinții ei se iubeau foarte mult, ăsta fiind motivul pentru care se comportau așa unul cu altul.
   
— Pasha, dragule, i se adresă femeia, văzând că se pregătește să iasă din bucătărie, ia farfuria cu tine și mănâncă cât vrei!
   
Tânărul vrând să refuze – chiar dacă nu ar mai fi stricat o bucățică –, dădu negativ din cap, mulțumind pentru plăcintele delicioase, dar ochii insistenți ai femeii, și fața toată numai a fericire, îl împiedică să mai spună ceva sau să protesteze în vreun fel.
   
Așa-ți trebuie dacă lauzi femeile!
   
— Hai ia și mănâncă! Nu vezi ce slăbănog ești? Mai pune niște carne pe tine, că nu-ți strică.
   
De unde atâta? Își spunea mirat, privind-o cu o urmă de confuzie.
   
Nu era slăbănog, chiar era așa cum trebuia să fie, plus că făcea sport de câteva ori pe săptămână. Alerga în parc, mergea pe bicicletă, iar înainte să vină în București, mai sărea și coarda – și chiar o făcea bine. Ceea ce-l împiedica să mai țopăie în sus și-n jos, era faptul că locuiau la etajul opt, unde vecinul de sub ei nu prea ar fi fost fericit să i se bubuie în cap. Și în parc nu-și practica sportul, deoarece atunci când o făcuse pentru prima oară, două fetițe veniră la el ca să le învețe și pe ele cum se sare. Stătu o oră numai ca să le explice că trebuie să fie rapide în picioare.
   
Nemaivrând să mai spună ceva, nici nu mai avea cuvinte, luă farfuria în mână, și se îndreptă spre camera Feliciei, din capătul holului. Ajunse la o concluzie destul de amuzantă: va trebui să-și asculte mai des prietena.


• • •



Amintindu-și de aceste clipe frumoase, în care singurele griji pentru ei, erau faptul că nu aveau destul timp să-l petreacă împreună, și că mai mereu încercau să-i facă ziua celuilalt mai frumoasă, fata începea să ducă dorul acelor momente minunate.

   
Cu un zâmbet distrus de durere, încercă să-și vadă copilul viu, sănătos, în brațele bunicilor lui, și parcă un gram de fericire îi năzări pe chipul palid, care din păcate nu rezolvă mai lucru. Și-l imagina pe tatăl ei cum îl ținea pe micuțul Călin pe genunchi, și-l făcea să râdă, iar buclele lui blonde – era ferm convinsă că atunci când ar fi crescut mare, l-ar fi avut plin de bucle, acele ineșule de aur care-i acopereau ochii albaștri ca apa limpede de izvor –, buclișoarele lui i-ar fi mângâiat creștetul firav.
   
Acum cine-l mai ținea pe Călin în brațe, cine-l legăna și-l pupa pe creștet de noapte bună, cine îi mângâia fața delicată și rozalie, și îi gâdila năsucul mic și fin? Cine avea grijă de puiul ei neajutorat, de un înger care poposise în viața lor doar pentru opt luni, ca să le însenineze viața? Cu ce greșise atât de tare, chiar atât de mult o ura cel de sus? După ce că avusese o naștere prematură – la șapte lui și jumătate –, trăise doar o lună. Scumpul ei copil murise de SMSI. Până în ziua în care a aflat cauza decesului, nici nu știa că există așa ceva, că putea cineva să se ducă în felul ăsta, fără nici o explicație concretă.
   
De ce era viața așa de crudă și grea?
   
Cine-i putea răspunde la toate întrebările astea care o măcinau precum moara sfărâma boabele de porumb?
De-ar fi fost o umbră, s-ar fi ascuns la umbra unui copac, ca să nu o vadă nimeni, și-ar fi dispărut pentru totdeauna din lumea asta groaznică.
   
Atunci când păși în interiorul apartamentului, simțurile ei au reacționat inveluntar, fără să vrea, începu să tragă cu putere aer în piept. Mirosea ciudat, dar nu urât, a ceva condimentat, a ardei iute sau a curry, iar acest miros îmbietor, o trezi la realitate și...
   
— Hei, ai ajuns? O voce caldă, dulce, încărcată de o liniște ademenitoare.
   
Lumina de pe hol fiind neaprinsă, lăsă să iasă în evidență fasciculul strălucitor care ieșea din bucătărie, iar atunci când un cap blond, cu un păr zburlit, se ivi de după ușa bucătăriei, Felicia nu știa ce să creadă sau cum să-i răspundă.
   
Chiar dacă l-a început i s-ar fi năzărit vreun motiv pentru care nu s-a dus să o înștiințeze la librărie că a ajuns acasă, cum că ar fi avut de învățat sau de făcut vreun proiect, acum totul se duse pe apa sâmbetei. El nu învăța niciodată în bucătărie, deoarece considera că dacă avea frigiderul lângă el, nu i-ar fi fost greu să se ridice de pe scaun să-și ia ceva ca să mănânce, și în felul ăsta, dacă halea ceva seara, i se făcea rău și, ducă-se pe pustii învățatul.
   
— Ce faci acolo? Îl întrebă confuză, după ce-și așeză sandalele în suportul de lângă ușă.
   
Picioarele o cam dureau, iar gresia rece de pe hol îi provoca furnicături pe șira spinării, și accentua tortura de la picioare, făcând-o să-și miște degetele în speranța că nu vor amorți de oboseală.
   
— Oare ce poți să faci într-o bucătărie? Răspunse Pasha folosind aceeași metodă, care, lui, i se părea nespus de comică. În speranța că o va mai binedispune puțin, îi zâmbi călduros.
   
Felicia îl privea sceptică, deoarece în marile momente era destul de serios, și nu apela la astfel de șiretlicuri – întrebare cu întrebare –, pentru a-i prelungi curiozitatea. Încerca să facă ceva, dar spre enervarea ei, nu-și putea da seama absolut deloc, ce.
   
— În cazul tău, spuse urmându-l în încăperea mare, ai putea doar să mănânci. Dar mă cam îndoiesc că făceai acest lucru la ora asta – la opt și jumătate, își spuse în gând –, ținând cont că ții la silueta impusă de orele de învățat.
   
Pasha stătu puțin pe gânduri, de parcă ar încerca să rumege ceva, sau să se împace cu ideea că soția lui încă ducea o luptă uriașă cu faptul că viața i-a dat o palmă mult prea dureroasă. Lovitura fusese atât de tare încât, psihologul se chinuise o lună întreagă să o facă să înțeleagă că nu era sfârșitul vieții; probabil că de-abia acum începea, călită fiind.
   
— Uneori e bine să mai faci și ce nu spun regulile. Se apropie de ea, leneș, cu pași domoli și nesiguri, și când îi înconjură spatele cu brațele, continuă nu foarte convins. Doar știi vorba aia: regulile sunt făcute pentru a fi încălcate.
   
Corpul ei avea o oarecare reținere la orice fel de atingere, așa că săracul Pasha era cam rezervat atunci când se hotăra să pună mâna pe ea. La început nu înțelegea de ce Felicia proceda astfel, dar când psihologul îi spuse că în subconștientul ei se simțea înconjurată numai de oameni care-i dăruiau doar milă, bărbatul pricepu problema ei, și începu să se simtă prost. Aflase de la câteva persoane apropiate cum că unii oameni care treceau prin astfel de traume, devenau mai închiși în sine, și atunci când primeau consolare – fie prin vorbe sau atingeri –, ei percepeau altfel acele lucruri și, ori își înconjurau carapacea mai mult, sau se deschideau fără să-și dorească; Felicia nu-și dorea asta, voia să nu fie înconjurată de persoane care dăruiau numai milă.
   
Ar fi vrut să-i rupă suferința din suflet cu un clește, să-i coase rănile cu fericire, și să i le acopere cu un bandaj înmuiat într-un lichid format din liniște și pace. Oh, doamne, cât ar fi vrut, ura să o vadă atât de palidă, ruptă de lume și de viitor, să stea mereu cu inima cât un purice atunci când se ducea la facultate, și să-i aibă chipul de fantomă în față, în loc să fie atent la cele spuse de profesor.
   
— Poate, aprobă nesigură, desprinzându-se ușor de el.
   
Feliciei i se părea ceva ciudat în aer. Era prea lejer – pantaloni scurți și tricou –, când el prefera să învețe în blugi, cu toate că nu-l înțelegea deloc. Dar dacă privea mai atent în jurul ei, pe masa din mijlocul bucătăriei nu se afla nici un caiet, pix, vreo carte de arhitectură, sau alt instrument care ajuta la învățat. În schimb, se aflau alte lucruri, care îi puneau un semn de întrebare. Farfurii, furculițe, șervețele, două pahare, o vază cu flori, un bol cu fructe – banane, portocale și cireșe. Doamne, fusese cumva la supermarket? Dar cum de nu l-a văzut când a trecut prin fața librăriei? O fi traversat pe partea cealaltă, luând-o pe o stradă lăturalnică. Dar de ce? De ce s-ar ascunde de ea?
   
— De ce ai pus masa? Și de ce e așa de frumos aranjată? Îl lăsă pe Pasha în spatele ei, și se apropie de locul cu pricina. Ce frumoase sunt florile! Se minună, atingând ușor marginea câtorva petale rozalii, se apropie și inhală mirosul îmbătător.
   
Bărbatul o privea cât de cât mulțumit. Pentru câteva secunde a făcut-o să zâmbească. Cât de dor îi era să o vadă cu ochii în lumină, strălucind; bobițele ei ca cerul senin de primăvară meritau mai mult, la fel și chipul ei inocent. Și pentru el fusese greu, și încă îi mai era. Erau zile în care pur și simplu, acest lucru îngrozitor, moartea propriului său copil, îi distrugea orice rațiune, și dacă gândul la Felicia care avea nevoie de el, nu-i apărea mereu în fața ochilor, de mult ar fi înnebunit, sau ar fi făcut ceva necugetat și ar fi ajuns la închisoare.
   
— M-am gândit că dacă tot încalc regula aia, să mâncăm și ceva făcut de mine.
   
Cât timp ea continua să se uita la masă, la freziile care erau așezate cu grijă în vaza portocalie – preferata ei –, el merse încet până la cuptor, parcă plutind, scoase din el o tavă neagră, și o așeză pe blatul de lângă aragaz, încercând să nu facă prea mult zgomot.
   
— Dar avem mâncare în frigider, spuse după un timp. Nu știai? Rupse o frunză uscată de pe o floare, o strânse în pumn cu delicatețe, și o aruncă în coșul de gunoi amplasat după ușa bucătăriei.
   
Cât de confuză era, cât de neatentă cu cei din jur, nici măcar nu-și dădu seama când Pasha luă cele două farfurii de pe masă, le așeză pe blat, silențios, și începu să taie din preparatul îmbietor, care mirosea divin.
   
— De ce ai tăcut? Felicia avea subita impresie că el încerca să-i ascundă ceva.
   
Nu dorea să aibă secrete față de ea, mai ales de ea, când fata dorea să fie deschis și să discute împreună toată problemele. Dacă avea așa ceva la facultate? Dar dacă era așa, de ce i-a pregătit masa? Poate voia să-i spună ceva important – poate de rău –, și dorea ca întâi să o îmbuneze; atunci de ce tăcea?
   
Chiar dacă el era genul care nu-și arăta mereu afecțiunea, sau grijile care-l năpădeau, știa – era sigură – că după toate prin câte au trecut amândoi, și mai ales nenorocirea asta, schimbarea își puse amprenta și pe trupul lui. Nu voia să o arate, dar era ferm convinsă că suferea la fel de mult ca ea, și nu puține erau dățile în care îl vedea plângând. Pitit, cei drept, departe de ochii curioșilor, dar o făcea, și atunci când se întâmpla, inima Feliciei – jumătatea care i-a mai rămas – se rupea încă o dată, subțiindu-i șansele de-a ieși din depresia aia greu de îndepărtat.
   
Dacă asta se întâmpla și cu el și nu voia să spună?
   
Felicia se întoarse speriată cu fața la el, și atunci când o făcu, îl privea fascinată cum scotea din frigider niște cutii cu suc, le așeză pe platul mesei, și desfăcu una din ele.
   
— Pasha, uite ce e... se repezii, dar fu întreruptă de vocea lui veselă, care răsuna ca un clinchet de clopoței.
    
— Du-te și te spală pe mâini, și vino să mănânci. Turnă suc în cele două pahare de pe masă, se întoarse cu fața la ea, și continuă. Legat de cealaltă întrebare. Normal că știam, doar că voiam să-ți fac o surpriză și să-ți gătesc. Că tot spui că nu o fac foarte des, cu toate că-ți place. Ceea ce mă îndoiesc, ținând cont că aproape am ars lasagna din cuptor, și nu știu cum să dau drumul la hota aia.
   
După ce reveni de la baie, un sunet lin și trist se auzea încet din micile boxe fixate pe pereții din hol. Era destul de tristă melodia, iar starea mohorâtă îi pria destul de bine, ținând cont că de dimineață și până în momentul ăla, era familiară cu așa ceva. La început nu recunoscu cine cânta, dar când melodia ajunse la refren, își dădu seama că vocea lui Brooke Fraser nu trebuia să o inducă în eroare. Poate pentru că era prima dată după multe zile în care auzea vocea unei persoane fredonând ceva, așa că mai uită din glasurile lor, sau le confunda uneori.
   
În bucătărie nu era pic de fum, așa cum specificase indirect, Pasha, deoarece geamul era deschis, iar lasagna arăta foarte bine. Nu înțelegea ce vedea el greșit; nu era deloc arsă. Dacă se mai uita odată în farfurie, își putea da seama cu gelozie că-i ieșise chiar mai bine decât ei. Dar nu voia să-i spună asta... nu încă, cel puțin. Poate o să-l mai roage să mai facă, dacă tot se oferise.
   
Își dădu seama cu stupoare că ăsta era adevăratul motiv pentru care nu venise să o vadă; florile, fructele proaspete, lasagna – era sigură că nu avea ingrediente în dulap pentru așa ceva –, și cel mai important, o făcuse pentru ea. El făcuse toate astea pentru ea, cu toate că nu înțelegea care era motivul.
   
Spera să-și amintească mai târziu să-l întrebe, deoarece acum nu-și dorea să o facă. Începuseră seara destul de bine, și voia să o termine în același mod.
   
— Uite, de-aici se pornește și tot de aici o și oprești. Îi arătă un buton alb amplasat în partea din față a hotei, într-un colț. Și chiar dacă era camuflat cu albul ei, butonul tot era destul de vizibil. Mă mir că nu ți-ai dat seama. Credeam că știi să rezolvi orice enigmă.
   
Pasha se așeză la masă, și atunci când Felicia îi urmă exemplul, el răspunse cu un ușor zâmbet de îngâmfare.
   
— Da, pe alea ale căror răspunsuri le știu.
   
— Păi nu se presupune că orice e orice? În contraatacă femeia, luând o gură din mâncare. Era chiar bună. Adică tot? Continuă.
   
— Iubire, nu sunt făcut din rezolvări. Pufni oarecum iritat de remarca ei.
   
— Nu, dar ești făcut din dat explicații.
   
Pasha mai că avea puțin și se îneca cu mâncarea, se forță să o înghită, bău repede din sucul rece, și când își reveni, văzu șocul de pe fața Feliciei.
   
— Îmi pară rău, Alexei!
   
Tânăra începu să se fâstâcească mai ceva ca ziua în care se cunoscuseră pe scările facultății, atunci când îi prezentară un prieten comun. Și faptul că-i spunea Alexei și nu Pasha, arăta cât de mult regreta ceea ce spuse. De ce a trebuit să o zică ea, de ce? De ce nu putea să-și țină gura aia închisă?
   
— Felicia, gata! Știu că ai fost îngrijorată pe mine – zâmbetul îi reapăru pe chipul blând –, dar nu mi-ai răspuns la mesaj. Ți-am scris că am niște treabă urgentă, dar sunt bine. Și fața care ai avut-o când ai intrat, mi-a întărit și mai mult presupunerea.
   
Avea dreptate! Nici măcar nu-și verificase telefonul, și cu toată munca care o avu de făcut la librărie, probabil că nu auzise când primise mesajul. Ce proastă era! Ea era pregătită pentru un tărăboi, se aștepta să-i acorde argumente solide pentru faptul că nu venise la ea, iar el îi făcuse o surpriză. Toată oboseala și stresul o făcură o fantomă, o persoană ambulantă, care nu știa ce face, și acționa ca un începător.
   
Masa decurse liniștit, iar Pasha încerca să evite pe cât de mult subiectul acela atât de delicat, și cu toate că-și dorea să discute cu ea pe acea temă, știa că nu era momentul oportun, din două motive: fusese prea solicitată în acea zi, o astfel de discuție ar fi distrus-o și mai mult, și nici nu-și dorea să strice momentul acela – nu intim – perfect, liniștitor, pașnic. Atât ce avea ea nevoie pe moment, și oricât i-ar fi trebuit ca să o poată aduce pe calea normală – cu toate că le era amândurora foarte greu –, va fi dispus să facă orice își va dori Felicia. Doar de dragul ei și al viitorului pe care-l aveau în față.
   
O privea cum își mânca cina în liniște, oprindu-se uneori să mai ia o gură de suc, sau să admire florile din vază care, preferatele ei fiind, se găseau destul de greu. De-asta și plecase mai devreme de la facultate, știa că pe la Piața Romană era o florărie destul de mare, și ar fi fost imposibil să nu i le găsească acolo. Când se uita la fața ei și la bobocii freziilor, știa sigur că soția lui nu putea fi comparată cu o floare, ele erau nimic pe lângă ea.
   
Programul de la facultate nu era foarte încărcat în acea zi, și cum plecase de la ultimele două ore ca să-i pregătească Feliciei mica surpriză, cu ocazia aia trecu și pe la mormântul lui Călin. Chiar dacă-și dorea să meargă mai des să-și viziteze băiețelul, să-i mai curețe din iarba care creștea prin prejur, tot programul îl încărca enorm de mult. Nu-i plăcea deloc. Băiețelul lui merita mai mult de-atât, mult mai multe vizite, deoarece în felul ăsta, Pasha știa că o să-l aibă mereu în suflet, acolo, într-un loc special, lângă mama lui, unde numai o singură cheie putea deschide acea parte.
   
Când se uita la chipul ei aplecat deasupra farfuriei, la părul blond nisipiu, ușor ondulat la margini, un fior precum gheața îi trecu pe șira spinării. Mânca atât de încet, parcă încercând să facă ca timpul să treacă mai greu, iar faptul că hrana nu o ajuta deloc, îl îngrijora foarte mult. Dacă era bolnavă? Cât a fost însărcinată se îngrășase doar patru kilograme, fără cele ale bebelușului, iar acum, după două luni de la înmormântare, era mai slabă decât înainte. Nici poftă de mâncare nu prea mai avea, iar faptul că golise toată farfuria, îl miră într-un mod foarte plăcut.
   
— Ți-a plăcut? O întrebă aproape în șoaptă, atunci când o văzu că se ridică de pe scaun, ia cele două farfurii, paharele și tacâmurile, și merge târșâit spre chiuvetă.
   
— Dacă-ți spune ceva, nu cred că mă vei crede. îi încuviință, întorcându-se cu fața spre el și sprijinându-se cu șoldul de blat. Văzând că Pasha nu se pregătea să spună ceva, Felicia continuă cu un zâmbet obosit, dar mulțumit. Să mai faci, îți iese bine, și trebuie să recunosc, nici lasagna mea nu a ieșit așa de bună.
   
Pasha era mulțumit. Trudit de somn, de oboseală și stres, dar mulțumit. Și asta întrecea toate celelalte probleme menționate mai devreme. Dacă îi spusese din politețe, va afla el mai târziu când o să gătească ea și o să se înfurie pe nu știu ce chestie, și o să-i blesteme mâncarea – așa cum făcea mai mereu –, dar dacă-i plăcuse într-adevăr, ei bine, își făcuse treaba, pe jumătate cel puțin. Știa că mai exista ceva de făcut, și cu toate că încă nu știa ce, va afla el în curând.
   
Atunci când se apropie de ea, avu grijă să nu o atingă foarte mult, își așeză palmele pe blat, îi privi bobițele albastre, inocența din privire, și chipul ostenit. Îi zâmbi frumos, călduros, și când îi atinse fruntea rece cu buzele, își strânse ochii cu putere, în momentul în care auzi oftatul trist al Feliciei.
   
— Du-te și te odihnește. Spăl eu aici. Încercă să o convingă, văzând că se întoarse cu spatele la el și luă vasele din chiuvetă.
   
— Sunt în regulă, rezolv eu. Ai făcut mai mult decât era necesar, și-ți mulțumesc.
    
— Hai să nu urmăm obișnuita schemă: eu gătesc, tu speli. Du-te și te odihnește. Văzând că Felicia nu se înduplecă cu nici un chip, și așeză cu grijă farfuriile pe grătarul mașinii de spălat vase, Pasha nu renunță nici el cu una cu două. Te rog, Felicia. Dacă vrei să fiu pe deplin mulțumit pentru surpriza asta pe care ți-am făcut-o, fă cum îți spun eu.
   
Atunci când femeia se întoarse cu fața spre el, își îndoi colțurile gurii foarte încet, și când trecu pe lângă Pasha parcă plutind, îl atinse ușor pe braț și îi adresă un bine, în treacăt.
   
Stătu așa câteva zeci de secunde, parcă având în față o cărare pe care ea merse. Senzații îi treceau prin corp, și după ce termină de pus vasele, paharele și tacâmurile la spălat, șterse masa cu un șervețel, așeză scaunele mai bine, și se așeză involuntar pe platul de lângă aragaz. Dădu cu capul de dulapul de sus, înjură în barbă și se frecă cu palma, oftând.
   
Nici nu observă că boxele încă mergeu, și melodiile în loc să se deruleze înainte, rămaseră pe aceeași piesă cântată de Brooke Fraser. Numai instrumentele care se auzeau pe fundal îi provocau durere, iar când cuvintele să făceau auzite ca un plânset greu și dur, Pasha se pierdu de-a dreptul în ele, și închise ochii, sprijinindu-și capul de mânerul dulapului. Îi provoca durere, dar nu-l deranja.
   
Singurul lucru care-l mai auzi înainte ca melodia să pună stăpânire cu de-antregul pe el, fu sunetul dușului.


• • •

   
— Din ce cauză? Întrebă cu răsuflarea întretăiată, în timp ce doctorul – de la celălalt capăt al biroului – îl invită, mai bine zis, îl rugă să stea jos, când văzut ce față distrusă și palidă avea.
   
Pasha înghiți în sec, simțind cu sucul gastric îi provoca o acreală insuportabilă în cerul gurii, și vrând să refuse locul, renunță când simți că picioarele mai aveau puțin și-i cedau, lăsându-l să pice pe jos.


— Asta este și problema, domnule Stepanov, îi răspunse doctorul Ivașcu, cu regret. El fiind născut prematur, perioada lui de gestație fiind mai mică de treizeci și șase, treizeci și șapte de săptămâni, creierul lui nu a fost destul de dezvoltat încât să acționeze în diferitele situații în care a fost pus bebelușul.

   
Auzind cele spuse, încremeni de-a dreptul pe scaun, cu privirea ațintită pe chipul medicului, care se pregătea să-i pună o întrebare nu prea plăcută.
   
— Scuzați-mi îndrăzneala impretinentă, mai ales în situația în care vă aflați acum, dar ați avut vreun copil care să fi murit tot din aceeași cauză? Termină, aplecându-se în față, și privindu-l prin ochelarii cu ramă groasă – ca de tocilar.
   
— Nu, Doamne ferește! De ce? Întrebă, având ochii puternic dilatați, iar pielea aproape stacojie.
   
— Deoarece acest lucru poate contribui, pe lângă alți factori, la moartea unui bebeluș prematur. Uneori se crede că acest diagnostic se poate transmite și de la copil la copil, dar și pe cale ereditară.
    
Doctorul, văzând că Pasha nu spune nimic, consideră că ar fi de datoria lui să-i înșiruie și restul de factori, poate-poate, vor fi într-un fel pregătiți dacă soția dânsului va mai rămâne însărcinată. Cu toate că, văzându-i chipul atât de absent la tot ceea ce se întâmpla, se cam îndoia că-l va ajuta cu ceva în momentele acelea atât de îngrozitoare pentru orice părinte.
   
— Știți, domnule Stepanov?
   
Știind că i se adresă lui, își îndreptă din nou atenția asupra doctorului, dar parcă nu-l mai interesa nimic. Copilașul lui, micuțul Călin, era mort. Ca și cum ai pocni din degete.
   
— Sindromul SMSI, tradus ca și Sindromul morții subite infantile, se mai poate manifesta și din faptului că fătul e de sex masculin.
   
— E posibil?
   
— Din păcate, da. În cele mai multe cazuri, în procent de 60% din aceste morți subite, bebelușul este băiat. Nu știm de ce-i afectează mai mult pe ei, dar cert este că dacă greutatea lui este sub două kilograme cinci sute, în cazul nașterilor premature, șansele sunt mai mari ca micuțul să moară.
   
În clipele acelea, chiar nu-l mai interesa în ce mod murise, ci doar că nu mai trăia, că nu mai era cu ei, printre ei, lângă ei. Până atunci nu știa ce simțeau părinții care-și pierdeau copiii, și ori de câte ori se uita la televizor și vedea astfel de tragedii înfiorătoare, se gândea doar că acel copil nu merita să se ducă așa de repede. Niciodată nu se gândise mai mult de câteva secunde la suferința părinților, oamenilor care le-au dat viață. Până în momentul ăsta. Acum și el, și scumpa lui Felicia, se aflau în rândul acestor oameni care au suferit pierderi îngrozitoare.
   
— Uneori chiar nu știm la ce să ne așteptăm de la viață, continuă medicul pe un ton stins, dar care îl făcu pe Pasha să-i dea dreptate.


• • •



Răcoarea camerei, perdeaua ca din mătase ce zbura prin încăpere ca o fantomă, și întunecimea din jur, o făcu să-și strângă mai cu putere rochița de noapte pe trupul care se răcise din cauza căldurii și aburilor din baie.

   
Păși cu neîncredere, așa cum făcea mereu când intra în acel loc, iar ochii încercau să se obișnuiască cu lumina de-abia vizibilă ce se reflecta din razele lunii. Desculță, parchetul părea mai rece decât de obicei, iar totul din jur avea n iz sinistru. Dulapul din partea dreaptă – maro la lumina zilei – părea negru, ca un sicriu de unde se pregătea să iasă o mumie urâtă, care se pregătea să o omoare. Poate în felul ăsta ajungea mai repede la Călin. Nu, nu! Nu era bine. Pe Pasha cui îl lăsa? El cum va rezista singur, și dacă ar fi să plece și ea, el ar fi terminat de tot. Nu! Deoarece îl iubea, trebuia să rămână. Și mai erau și părinții ei care, nu voiau să-și piardă unicul copil, așa cum își pierduseră nepoțelul. Trebuia să rămână, neapărat.
   
Patul de două persoane o invita să se lungească, să-și dezmorțească mușchii obosiți ai spatelui, gâtului, picioarelor. Dar nu putea să se lungească, dacă nu știa nimic de Călin. El unde dormea? Sicriul ăla micuț era prea pustiu, nimeni nu putea să-l legene ca să-l liniștească dacă cumva plângea. Călin nu era mort. Nu.
   
Șevaletul ei stătea frumos așezat în colțul de lângă fereastra uriașă. De când cu nenorocirea, tot cheful ei de viață se duse pe apa sâmbetei, dar pasiunea pentru desen parcă stătea agățată de ea precum un scai. Acum că renunțase la facultate, desenul și librăria erau singura ei ocupație. Cu toate că toți îi spuneau că la douăzeci și trei de ani avea toată viața înainte, ei nu știau nimic, și nu aveau dreptate. Cu toate că voia să fie puternică, nu putea, îi era foarte greu.
   
Își îndreptă privirea spre desenul de-abia vizibil de pe șevalet. Un apus de soare, atât mai putea schița în creion și desena în acuarele, ăsta era singurul lucru pe care voia să-l aștearnă pe zăpada albă, deoarece știa cât de multă semnificația avea pentru ea. Călin se născuse la apus de soare, la ora 19 și 35 de minute, într-o zi de Februarie, 20. Și murise – asta îi aduse lacrimi în ochi, și îi încețoșă privirea – la 19 și ceva; nu avea cum să mai țină minte ora fixă. Poate băiețelul ei era mort de mai multă vreme. Dar când descoperise ea, era apusul soarelui, pe 23 Martie. Parcă cel de sus a vrut asta.
   
Singurul lucru pe care-l remarcase și o uimise, era faptul că acele două apusuri fuseseră cele mai frumoase și mai pline de nuanțe, cum nu văzuse în viața ei. Nu știa cum de se putea întâmpla așa ceva, amândouă apărând numai în acele două zile. Dar din ziua în care își dădu seama de acet lucru, vru să încerce ceva – chiar dacă mintea ea nu prea mai funționa cu entuziasmul pe care l-ar fi avut dacă nu se întâmpla acel lucru. Promise – ei, în special lui Călin, lui Pasha, fără să știe nimeni –, că va găsi un al treila apus la fel de frumos ca celelalte două, sau poate și mai și, și atunci când o va face, presimțea că se va întâmpla ceva frumos. În fond, a treia oară era cu noroc. Un noroc mai diferit, dar spera să se înfăptuie.
   
Nu observă când soțul ei se uita la ea din pragul ușii, privind-o cu o curiozitate ieșită din comun. Nu știa ce făcea pe întuneric, dar când o văzu că se apleacă puternic de mijloc, se rezemă cu o mână de marginea patului, și cade pur și simplu în genunchi, Pashei i se înmuiară picioarele.
   
Se repezi la ea într-un suflet, căzu lângă Felicia, o trase spre el, și o strânse la piept cu putere. Suspinele ei se auzeau ca al unui copil rănit, capul avându-l rezemat pe umărul lui.
   
Felicia îl strânse cu putere, și cu pumnii încleștați începu să-l lovească în spate. Faptul că trupul lui Pasha nici nu se clintea la izbiturile puternice, o făcu pe biata Felicia să înceteze și să plângă în hohote.
   
Tânărul și-ar fi dorit atât de mult să-i poată lua chinul, să o țină lipită de el pentru totdeauna, poate, în felul ăsta, îi va fi mai ușor să se resemneze.
   
— Sunt un monstru! Un monstru! Dacă aveam mai multă grijă de mine, nu se năștea atât de repede, și acum ar fi trăit. Se blestemă printre sughițuri, în timp ce mâinile Pashei îi mângâiau cu delicatețe părul ud și încâlcit.
   
— Nu vorbi prostii, Felicia. O dojeni, mutându-și mâinile pe spatele ei încordat. Nu puteai să faci nimic. Așa a fost să fie.
   
— Dar de ce noi, de ce eu? Cu ce-am greșit?
   
— Scumpo, nu ai făcut nimic cum nu trebuie, ai fi fost o mamă extraordinară, dar dacă noi nu puteam schimba soarta și destinul, ce putem face altceva decât să încercăm să trecem peste? E dureros, continuă în șoaptă, dar îți promit că nu o să te las să cazi. M-ai auzit? Îi ridică fața, chipul brăzadat de lacrimi ce strălucea în lumina de pe hol, și-i cuprinse obrajii în palme, cu grijă. O să fiu lângă tine mereu, și o să am grijă de tine.
   
Îi lipi fruntea de a lui, o sărută din nou pe creștet, lăsând-o după să-și așeze din nou capul pe al lui umăr.
După minute bune, în care corpul chircit din brațele lui Pasha se relaxă, când nasul i se lipi de gâtul lui și respirația i se mai calmă, își dădu seama că Felicia adormi. Cât timp se chinuia să se ridice de jos fără a o deranja – nu-și dorea să o trezească și să-i tulbure noaptea – îi apăru un gând groaznic, la care nu ar mai fi vrut să aibă acces în capul lui.
   
Felicia trebuia dusă din nou la psiholog.


***



[1] – Jubileul de diamant; este o sărbătoare multinațională de-a lungul anului 2012 care marchează aniversarea a 60 de ani de domnie a reginei Elizabetei a II-a a Regatului Unit.

   
[2] – SMSI; (Sindromul Morții Subite Infantile) Moartea in patut cunoscuta si ca sindromul morții subite infantile. Moartea in patut nu este o boala. Este, mai degraba, un diagnostic, dat atunci cand un bebelus aparent sanatos moare fara nici un avertisment. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu