miercuri, 25 iunie 2014

"Pigmentul lebedei", capitolul 1: Gaz pe foc

"Întotdeauna există și vor exista opțiuni când vine vorba de-a alege ceea ce este mai bun pentru tine. Ori de câte ori vei avea impresia că ești persoana aceea – dintre puținele și rarele de pe pământ – la care șansele, una câte una, au luat-o în jos, iar tu, ca om dintre atâția ce numără în întregime peste șapte miliarde de inimi, atâtea suflete ce impart același soare orbitor și aceeași lună misterioasă; tu, ca om, nu poți pretinde că ești singurul care nu mai are infinități de șanse, când tu, cel ce privești, ajungi, chiar acum să primești una, doar gândindu-te la ea. Deoarece cei ce doresc, aceia vor și primi." __ Pigmentul lebedei
* * *
Capitolul 1: GAZ PE FOC
România, Iași, 20 iunie 2013
Fusese, cândva, un început. Acel început avusese o continuare, dar din păcate pentru părtașii la poveste, sfârșitul venise într-un mod cum nimeni, niciodată, nu ese gândise că era posibil ca în mijlocul loc, în interiorul sferei pe care – credeau – că și-au creat-o, să pătrundă cu atâta îndrăzneală, acel punct de închidere nedorit de nimeni. Nici măcar ființelor ce nu le suporta, nu le înghițea nici dacă i-ar fid at litri de lichide să înghită fără încetare, nici măcar în acel punct nu și-ar fi dorit ca acel cineva să primească ceea ce avusese ea parte. 

Cei din jurul ei, oamenii care habar nu aveau ce război crâncen se dădea în interiorul sufletului pe care-l avea, băgau la înaintare – de parcă le ceruse ea sfaturi și alinare – veșnica replică aburită de când mama și pământul. Din perspective lor, aceștia spuneau că viața mergea înainte după fiecare întâmplare mai puțin plăcută din viața nenorociților ghinioniști.


"Da’, ce, v-am oprit eu timpul, și nu puteți continua din cauza mea?" Era o frustrare care se acumulase în ea deja de prea multă vreme, iar faptul că încă se mai adăugau paie pe focul și așa destul de înalt, începea să-I provoace o stare nasoală de vinovăție. Acest disconfort îi apăsa capul pieptului ori de câte ori încerca să tragă aer în plămânii slăbiți.

   
Acel cuvânt, vinovățiade când și până când se formase atât de evident în situația ei? De unde apucase să ia viață, și până unde avea de gând să se ducă? Oare va ajunge, cu timpul, să-I distrugă de tot rațiunea care mai reușise să se salveze de gurile spurcate ale celor ce mișunau ca albinele prin stup, în jurul sferei unde – acum – numai o persoană mai rămăsese? Aia era viața ei, ceea ce mai reușise să mai rămână din ea, și care se agăța cu o putere inumană de fiecare părticiă din corpul ei. De orice țesut, os, mușchi sau venă, și rămânea lipit acolo precum un scaiet disperat după siguranță.
Trei bătăi în ușă, dublul în ecouri reverbera în urechile ei. Parcă-și imagina sau chiar simțea călcâiul drept – ticul de când era mic și slăbănog – cum lovea frenetic parchetul de culoarea vișinelor putrezite. În tot acest timp fel și fel de gânduri îi năvăleau cu îngrijorare prin mintea ce avea obișnuința să o compare cu valurile sălbatice și învolburate ale Mării Negre pe timp de furtună.
— Dalia, te rog, deschide ușa!
Un glas ușor, ce spunea o oarecare oboseală, și un pumn în ușă dat doar din reflex, sau poate obișnuință, fără vreo prea mare putere. Genul acela de lovituri date mai mult de fațadă.
— Am ajuns la limită, Dalia. Tânăra refuza să vorbească, din simplul motiv să nu voia, dar era și extreme de curioasă să afle ce urma să se întâmple după acea limită pe care și-o impusese. Mama dracului de treabă, deschide afurisita asta de ușă, până nu-i spun Mălinei să-mi aducă sculele din debara!
"Ai tu așa ceva?" Își spuse, zgâindu-se la ușa maronie, privind cu fascinație cum umbra lui se observa prin spațiul de sub ușă. "Sper să orbești de la atâția nervi, și să vă duceți amândoi la mama naibii."
— Mălina! Îi auzi vocea cum se îndepărta, se uită la lumina de dedesuptul ușii și, nevăzând nicio umbră, respiră ușurată, în timp ce se ridică, de-abia miscându-se din pricina poziției în care-și avusese așezate picioarele.
Stătu și se gândi puțin. Ce putea să-i facă Mălina? Era una dintre puținele persoane cu care ajunsese să se cunoască, care să fie mai fragilă, sensibilă și blândă, decât fusese ea vreodată. Și fusese, cândva.
Oricum, de câte ori bătuse în ușa camerei ei, și de câte ori primise tânărul acceptul de-a intra, de atâtea ori o găsise încuiată. În afara acestei zile în care-și permise să o lase deschisă. Nu de alta, dar de când nu o mai văzuse Oleg – câinele ciobănesc al Mălinei –, i se cam făcuse dor să audă clanța cum se ișca cu ajutorul labelor lui, și cum încerca să o trezească dimineața, dându-I o limbă lungă și lipicioasă pe ambii obraji.
Toată lumea avea mereu ceva de comentat, și ori de câte ori de câte ori încerca să nu ia în seamă nici un cuvânt adresat – cică – din dorința de a o ști în siguranță, nimeni, nici măcar cei ce, cândva, îi fuseseră sprijin și se simțea confortabil în preajma lor, nu o mai îmbărbătau cu nimic. Și, atunci când ceea ce încercau să facă din ea – să o domesticească din nou, aducând-o cu picioarele pe pământ –, ieșea scena pe care a fost nevoită să o primească.
Numai câinele ăla nu o critica cu nimic.
Rare erau ocaziile în care fratele ei – grijuliul, atentul, blândul și romanticul –, Mihai, reușea să se enerveze și să răbufnească în modul în care o făcuse. Nu putea pretinde că era cel mai calm om de pe pământ, dar, totuși, se putea încadra cel puțin pe a treia treaptă când venea vorba să converseze cu el în cel mai serios mod cu putință. Iar când venea vorba de ascultat, ei bine, era singurul care nu o învinovățea cu nimic. O considera așa cum se credea și ea că era, o tânără ce-și trăia încă libertatea, bucurându-se pe deplin de tot ceea ce-i dăduse viața. Uneori credea că era atât de atent cu fiecare cuvânt pe care i-l spunea Dalia, doar pentru că trecuse și el cu câțiva ani în urmă prin aceleași întâmplări, și o înțelegea, chiar și din priviri, în unele cazuri.
"Acum, te-ai făcut de căcat ca toți ceilalți." Pășii pe parchetul rece, diferența de temperatură pe care o emana corpul ei și materialul pe care călca, aveau o temperatură cu o diferență destul de mare. Ori de câte ori făcea un pas înainte, pielea ce-i acoperea brațele, se făcea precum cea a unei găini zgribulite. "Mă învinovățești, de parcă aș fi Satana, nu alta; eu l-am luat pe bunicul, pe unchiul și verișoara Alina."
Avea ea ac pentru cojocul fiecăruia. Știa fiecare punct slab al oricărui om care cutreierase prin preajma ei; colegi, prieteni, familia fiind cea mai ghinionistă. Nu lăsa pe nimeni în urmă, deoarece voia să le demonstreze, să-i privească în ochi cu aceeași răceală cu care i-au sfredelit ei privirile. Au făcut-o să o doară fiecare fibră din corpul ei, iar inima să ajungă în pragul critic de-aș opri bătăile din cauza loviturilor de cuțit sau săgețile pe care le aruncau în ea fără pic de milă.
Se aplecă deasupra biroului, deschise cu îndrăzneală laptop-ul ce avea neapărat nevoie de curățenie printre taste și de șters praful de pe ecran – nu mai făcuse așa ceva de când se întâmplase drăcovenia aia, și prea puțin o interesa să înceapă acum. Băgă boxele în priză – care erau într-o stare mai proastă decât laptop-ul - și căută prin lista infinită de muzică.
"Hai, grijania mă-tii, unde ești?" Ochii îi fugeau cu repezeală printrei titlurile melodiilor așezate frumos în folder, iar faptul că vechitura de-abia dacă mai reușea să facă să se miște săgețica în părțile în care dorea să o ducă, o făcu să-și contorsioneze fața și-așa plină de strâmbături. 
Când, într-un final, găsi ceea ce căută, și dădu volumul melodiei mai tare de la început, aproape de maxim. Se trânti pe scaunul din spate, își puse picioarele lungi, subțiri și palide pe biroul negru, și așteptă să vină Mihai să-și ia acul pentru cojoc.
"Într-o zi de joi, că așa-i la noi, seara se lăsa fără folos
Parcă nu-i așa și e altceva, norii se lăsau până jos."
Una dintre puținele slăbiciuni pe care le avea fratele ei era faptul că nu suporta ca, în timpul săptămânii, în apartamentul lui, să se audă pic de muzică. Nu putea spune că respecta și făcea acest lucru doar pentru că această rugăminte era pusă la avizierul din holul blocului deoarece, ceea ce făcea el și ce scria acolo, era o treabă foarte diferită. Între orele doisprezece amiaza și cinci seara, muzica trebuia redusă la un volum minim, în timp ce, dorința lui Mihai era ca deloc, absolut deloc, să nu audă pic de muzică. Atâta timp cât era el acasă.
Melodia urla de-a dreptul, zgomotele se auzeau în boxe, precum bubuielile, iar faptul că avea geamul din cameră deschis, din cauza căldurii infernale, era un plus pentru ceea ce încerca să facă. Să audă toți vecinii și alții care mai treceau pe lângă blocul ei, cât de mult se bucura ea de acea zi însorită.
"Frunzele foșneau, câinii lătrau, că se arătau vârcolaci
Iată ielele, vrăjitoarele, ursitoarele și un vraci.
Azi e ziua lor, ziua ielelor, vrăjitoarelor, până-n zori
Iată se pornesc și se sfătuiesc, oalele pocnesc cu licori…"
Și atunci, minunea i se îndeplini, deoarece, probabil Mihai își dădu în sfârșit seama de faptul că ușa fusese în tot acel timp deschisă, intră val-vârtej în dormitory, fața mustindu-i a furie, ce încerca cu greu să și-o controleze.
— Încerci să mă faci să turbez, nu-i așa? Se poziționă în fața ei, nu-i spuse nimic de faptul că stătea ca la plajă în fața lui, și își poziționă mâinile încolăcite la piept.
Dalia o putea observa cu coada ochiului pe Mălina ce stătea în cadrul ușii dormitorului, cu chipul plin de griji și neîncredere. Nu se temea pentru nervozitatea pe care o avea Mihai, cât îi era frică pentru ceea ce credea că va mai ajunge să facă tânăra. Știa că-I putea calma fratele foarte ușor, folosind doar câteva cuvinte în șoaptă, sau poate o mângâiere delicată, dar când venea vorba de ea, nici nu se punea problema să recurgă la aceleași metode.
— Asta e doar părerea ta, eu doar ascultam puțină muzică.
— Ia te uită, nu mai spune! Maxilarele i se încleștaseră puternic, dinții lovindu-se între ei ca într-o luptă cu săbii, cutele din jurul ochii ieșind mai proeminent în evidență. Să înțeleg că de-asta nici nu m-ai auzit, nu?
Dalia își dădu cu încetineală picioarele jos, deoarece ceea ce începea să se întâmple în jurul lor, nu era bine absolute deloc. Bărbatul privi absent pe fereastra larg deschisă, prin cele două blocuri de patru etaje din față – parcă peste tot ce era evident pentru toți –, și rămase în transă pentru câteva zeci de secunde. Atmosfera nu putea fi mai rea decât atunci; o singură dată mai trecuse Dalia prin așa ceva, și atunci nu se sfârșise deloc cum spera ea.
Era o liniște mormântală, tânăra își imagina cum inima îi bătea atât de tare, încât o putea auzi cu mai multă intensitate decât muzica de mai devreme.
În momentul în care bărbatul se așeză pe marginea patului de o singură persoană, cuvertura îmboțindu-se ușor în jurul lui, Dalia avu groaznica impresie că picioarele i se făcuseră ca de gumă. Avu o stranie senzație de déjà vu. Dacă nu ar fi încerca să se îmbărbăteze, spunându-și că era imposibil ca amândoi să se gândească la același lucru, ar fi picat de îndată jos.
— Mălina, iubito, vorbi, adresânsu-se tinerei ce se rezemă cu greu de tocul ușii, tregând cu nesaț aer în piept, du-te și sună-l. Imediat ce termină, își așeză capul în palme și privi resemnat covorul colorat, în încercarea de-a se mai calma.
 — Mihai, poate…
Mălina o privi cu părere de rău pe Dalia, observând cum tânăra nu contenea să-și ridice capul din pământ, uitându-se la parchet de parcă ar fi fost pentru prima dată când îl vedea. Avea ochii puternic dilatați, în colțul lor începând să se trângă lacrimi de furie, buzele tremurându-i frenetic.
— Fă cum ți-am spus, și măcar tu nu ieșii din cuvânt. Văzând că logodnica lui nici nu se clinti, privindu-l parcă nevenindu-i să creadă că, într-adevăr, era pornit pe această faptă, a doua oară o imploră mai mult din priviri. Mălina, du-te!
Mai durară câteva secunde înainte ca tânăra să reușească să se dezmeticească, și când, într-un final, se văzu singur cu Dalia, acesta se ridică obosit, strânse din buze și se apropie de ea. În încercarea de-a o face să-l asculte, era chiar dispus să-i explice ceea ce voia să-i zică, chiar și de o sută de ori dacă era nevoie. Presimțea că era ultima șansă care i se dădea pentru a-și face sora bine.
Oprindu-se în fața ei, își dori din tot străfundul sufletului pe care încerca să-l mai salveze de la pieire, să nu facă ceva necugetat, și să accepte hotărârea pe care o luase. Și nici măcar maică-sa sau taică-su nu-l va mai face să se întoarcă din drum, chiar și la cei douăzeci de ani pe care-i poseda Dalia.
Îi prinse cu delicatețe umerii, de-abia atingându-i – încerca să o ia ușor, să nu o sperie cumva –, și îi vorbi cu blândețea pe care încerca să o abordeze cu chiu cu vai.
— Niciodată nu m-am gândit că dacă voi recurge la lucrul ăsta și a doua oară, o să-mi pară bine că mi-a trecut această idee prin minte. Și sunt sigur că și de data aceasta totul o să fie bine, și că o să cpnștientizezi, într-un târziu, că ceea ce-am făcut a fost numai spre binele tău. Știu că nu-ți convine, îi mângâie cu încetineală creștetul capului, parcă încercând să-i memorize finețea părului precum spicul de grâu. Nu a fost o singură dată când ai reacționat urât la alegerile celorlalți asupra ta, și sunt sigur că nici acum nu vei încerca să faci excepție. Sunt sigur că el va fi fericit să te aibă în compania lui și a doua oară, chiar și cu acele mici conflicte dintre voi. Nu te voi mai întreba ce a intervenit între tine și el în ultima zi, deoarece mi-a spus că celelalte fuseseră minunate. Presupun că e ceva de moment. Dar, se opri și privi melancolic în față. Ai fi duspusă să-mi răspunzi fără să te întreb din nou?
— Nu, răspunse Dalia fără să stea pe gânduri, încă privind în pământ. "Oricum nu m-ai crede." Își spuse sieși.
— Bun, dădu bărbatul din cap a înțelegere. Dar cum m-am gândit că prima dată a mers, neluând în calcul supărarea ta, sunt ferm convins că a doua oară va ieși și mai bine. Cu o mică excepție. Nu vei mai sta o perioadă numărată, ci nedereminată.
Dalia își ridică brusc capul, și-i privi ochii albaștri parcă nevenindu-i să creadă.
— Te rog, Mihai, nu! Te implor, pentru numele lui Dumnezeu, nu, lasă-mă să stau aici, și nu o să mai greșesc cu nimic. Nu o să mai ascult niciodată muzică în timpul săptămânii, și în weekend îți promit eu că doar la căști. Te rog…
— Iartă-mă, Dalia, dar nu pot. Cel puțin nu acum, când Mălina deja l-a sunat. Nu ar fi frumos să-i tragem țeapă. Dar ca să vezi că nu-ți port pică pentru ceea ce-ai făcut astăzi, o să-ți fac pe plac.
Se îndepărtă de ea, nedându-i drumul la mână, ținându-i degetele strâns în palmă, și o trase după el cu grijă. Băgă boxele din nou în priză, dădu replay la melodia pe care o puse Dalia mai devreme și reveni în fața ei. Îi îndepărtă cu grijă părul de pe frunte, privirea având-o permanent în ochii ei, și-o pupă cu drag pe nasul fin. Atunci când ușa fu închisă după el, tânăra intră într-o transă dureros de amorțitoare. Singurul lucru pe care reușea să-l mai audă din lumea reală, era melodia de pe fundal, acum dată puțin mai încet.
"O, o, o, ai un mare noroc!
O, o, o, ghinioane deloc!
Tot ce vezi să nu crezi că așa ți-e soarta
Poți să-ntrebi dacă vrei, vrăjitoarele
Vrăjitoarele
Vrăjitoarele."
Când melodia își află sfârșitul, când ultimul cuvând fusese pronunțat pe buze și ultimul sunet se estompă, picioarele ca de gumă își pierduseră din puterea care mai rămăsese în ele, și o forțaseră să se trântească cu putere pe parchetul acum cald.
— O perioadă nedeterminată de timp în compania lui Anastasiu. Înghiți în sec la pronunțarea numelui, acum văzându-se singură în încăperea ce, cu puțin timp în urmă, îi fusese zid de apărare, de siguranță.
Își închise ochii și-i strânse, dosindu-și să poată face ca acea zi să nu se fi petrecut niciodată, sau măcar să aibă șansa să poată să ia de la capăt partea în care acea idee tâmpită îi trecuse prin cap.
Melodia se întoarse împotriva ei. 

Poveste: "Pigmentul lebedei" de Andreea Pandelea


"Save me from fear and pain
And love will rain on me
Save me today
Before tomorrow finds me at rest
[...]
Now I'm standing alone in the moment of truth
As the judgement's handed down
And my feet are scarred from the broken glass..." __ Save me  (Globus)

*

Descriere: O viață frumoasă îți dă încredere spre un viitor plin de bucurii și împliniri, exact așa cum ar fi trebuit să fie și cea a Daliei Larion. O tânără de douăzeci de ani care-și avea în propriile mâini cheia spre poarta hărăzită de destin. Dar când totul se sfârșește brusc, când dragostea îți este smulsă de lângă tine cu un clește mult prea puternic, când durerea îți este trimisă de către întunericul necruțător, nu mai poți face nimic decât să-ți pui următoarea întrebare: ce-am făcut de-am putut merita acestă soartă?
Împreună cu acest ecou ce încă îi mai umblă cu îndrăzneală prin cap, și-a făcut apariția Anastasiu Temeși, tânărul ce-i fusese trimis drept ajutor. Tânărul cu înghețata; cu fistic în priviri, ciocolată în păr și din vanilie făcut. Dar ajutoarele nu te fac întotdeauna să te simți mai bine sau să-ți revii, mai ales atunci când o zi aparent banală te poată rupe de tot de realitate și familie. Ceea ce ascunde Anastasiu este secretul pe care Dalia îl poartă cu o frică neînțeleasă de părtașul la faptă. Și cum dispariția persoanei dragi are urmări neașteptate, o luptă între viață și moarte așteaptă la cotitură, un război între dreptate și vinovăție, și un final neașteptat. "Pigmentul lebedei" îți arată ce înseamnă să deschizi ochii cu adevărat și să privești dincolo de ceea ce credeai că ești obișnuit să vezi.

* * *



Capitole:

duminică, 22 iunie 2014

Subiectul discuției: Modul cum am început să scriu & Cronica poveștilor mele

Modul cum am început să scriu

Experiențele pe care le-am avut de-a lungul anilor cu prietenii, școală sau în alte lucruri, pot spune că nu s-au comparat în vreun fel cu cea din scris. Poate unii vor considera o prostie ceea ce-am spus mai sus, dar nu am simțit atâta tensiune, nu am trecut prin atâția nervi și nu m-am bucurat atât de tare când vedeam că ceea ce-mi propuneam cu o poveste, îmi reușea, și când vedeam că duceam la bun sfârșit un capitol. Dar, probabil, vorbesc prostii comparând acele experiențe cu aceasta, dar, pe moment, nu am găsit altele mai potrivite. 

Mi-am început activitatea cu scrisul prin 2011, pe 13 iunie mai exact, și să fiu sinceră, la momentul respectiv, nici măcar nu știam de ce voiam să scriu. Cred că mai mult o făceam pentru că voiam să văd cum e să-ți creezi o lume a ta, să văd dacă-mi reușește, și la drept vorbind, îmi doream cititori – și la cât de fraieră eram atunci, numai păreri bune, laude, ridicări în slăvi vedeam în fața ochilor. La paisprezece ani ce să-i ceri unei persoane care lua în râs literatura; da, nu-mi e rușine să recunosc, nu dădeam doi bani pe cărți, mă feream de ele ca de ciumă, și nu înțelegeam de ce oamenii ar citi. De ce ar mai face-o!
Asta a fost adevărata maturitate pentru mine, faptul că am reușit să-mi deschid ochii cu adevărat, că dintr-un lucru pe care-l detestam, am ajuns să depind de el, și să nu-mi pot imagina viața fără cărți și fără mica mea bibliotecă. 

Cât am fost mică citeam doar două cărți, Păcală, și o carte de poezii atât de veche, încât atunci când o deschideam, îmi era frică să nu se rupă paginile. Prima, încă o mai am în biblioteca din sufragerie, dar de a doua, mă cam îndoiesc că se mai află prin apartament. Lucrurile astea se întâmplau pe la vârsta de nouă până în doisprezece ani – cred. Țin minte că le citeam au atâta înflăcărare și cu atâta entuziasm, de parcă aș fi făcut-o pentru prima oară, cu toate că știam din Păcală cam fiecare acțiune care urma. 
Odată cu înaintea în vârstă, cu anturajele pe care mi le făceam, faptul că în loc de citit ieșeam afară și-mi pierdeam ziua degeaba, făcând mai nimic, m-a determinat ca dintr-un lucru ce-ar fi putut deveni o adevărată pasiune la vremea accea, să consider că ciuma și holera acoperă acele file de cărți. Eram o mare prostănacă pe atunci, și mă bucur că, într-un final, ochii mei s-au deschis cu adevărat și au revenit la pasiunea de altădată. 

Cel mai mult mă bucură faptul că, prin revenirea la literatură, am început să și scriu și, cum spuneam mai sus, cu toate că o luam mai mult în râs, nedorind nimic serios, tot am făcut-o. Acum, trecând trei ani – și câteva zile chiar – acea joacă, acele înhăitări după faimă și acea veșnică laudă – pe care acum știu că nu o meritam –, s-au evaporat precum o face apa pe un trotuar încins. 

Pot spune că acum sunt înhăitată după perfecțiune, și cam greu reușesc să mă mai mulțumesc cu ceea ce pun în word. Am devenit o maniacă a detaliilor, a descrierilor cât mai amănunțite, deoarece – în mintea mea – îmi doresc ca cititorii care mă urmăresc să aibă imaginea pe care o au ei în cap, cât mai apropiată de cea a mea. Poate acest lucru nu e printre cele mai bune, de multe ori mi s-a spus că am prea multă descriere, unii cititori nu apreciază lucrul ăsta, și ar trebui să le mai scurtez. Bun, zic, o fac, dar nu știu ce să scot, deoarece dacă o fac, ceea ce pe unii îi face fericiți, pe mine mă întristează. Și nu se aplică vorba aia? Sper să mi-o amintesc bine: întâi trebuie să fie scriitorul mulțumit, apoi cititorul? Înțeleg, trebuie să te pliezi într-un fel pe ceea ce vor cei ce te citesc, dar până la urmă cine scrie, ei sau tu? Am întâlnit și eu povești ale unor scriitori care nu-mi plăceau cum își așezau ideile, dar niciodată nu i-am criticat, deoarece poate unii apreciază ceea ce eu nu. 
Cu timpul, cine știe, poate voi ajunge să mă mulțumesc pe mine, și să zâmbesc mai mult decât câteva minute atunci când termin o frază, un fragment, un capitol, sau chiar o carte întreagă.

Cel puțin sunt fericită că am început să privesc cu adevărat ceea ce înseamnă scrisul, iar mai jos am încercat să vă fac o mică cronologie a poveștilor pe care le-am scris eu. Nu la toate, ci la cele la care le mai amintesc detaliile; plus un mic fragmențel din cele pe care le mai am în calculator. În felul ăsta, poate se observă acea evoluție pe care am acumulat-o în acești trei ani de când tot mă zbat să mă perfecționez. 

Cronica poveștilor mele

Imediat după ce mi-am făcut cont pe Wattpad, o platformă dedicată scriitorilor anonimi, la câteva ore mi-am început prima mea poveste. Și cum cei care mi-au făcut cunoștință cu site-ul au fost vampirii – căutam povești cu aceste creaturi, și astfel am dat peste O poveste cu vampiri –, startul meu a fost dedicat tot vampirilor. Cum să nu se întâmple lucrul ăsta, când în perioada aceea era obsesia pentru ei, pentru Twilight și pentru tot ce ținea de vampiri? Fiind prima poveste, chiar nu am cum să-i uit numele sau ce se întâmpla prin ea, și astfel a luat naștere Și vampirii au suflet, o poveste care la vremea respectivă se dorea a fi ceva original, ceva propriu, fără vreo influență anume, dar oricât aș fi vrut eu lucrul ăsta, multă lume de pe Wattpad m-a contrazis vehement. Personajele principale, Rosalinda Ana Dumitrescu și Filip – nu-i mai știu numele de familie –, o muritoare româncă și un vampir francez, se întâlnesc și se îndrăgostesc unul de celălalt. Și aici încep toate chestiile interzise, faptul că tatăl ei era împotriva lui, iar din pricina lui a început toată acțiunea, dar și a faptului că tatăl ei era strigoi, primul din rasa lui chiar. Nu voi sta să povestesc prea multe despre ea, ci doar voi mai spune că, singurul lucru original din acea poveste – la momentul respectiv – era că Filip fusese distrus; să nu spun mort, deoarece oricum era. Plus că a fost singura poveste pe care am și terminat-o.

A doua poveste a fost ceva cu extratereștrii, Pământ închiriat, mai exact, dar voi povesti mai multe mai la sfârșit, deoarece am rescris-o, și acum e penultima poveste (re)începută. 
Au mai urmat Înflorind dreptate, care spunea viața unor criminali ce-și căutau – culmea! – dreptatea, și care răpiseră doi adolescenți ce nu se suportau, din cauza faptului că-i văzuseră omorând pe cineva.
Am scris și horror – o mică tentativă – cu o fetiță dintr-un orfelinat, care descoperă cu timpul ororile ce se înfăptuiau acolo, și reușește să scape, dar care, într-un final, Oedip tot moare. Povestea tot nu a fost terminată, dar dacă aș fi făcut-o, așa s-ar fi terminat. Micul fragment pe care l-am ales dintre cele cinci capitole pe care le-am scris, fără să-l corectez, fără nimic, este mai jos.

"Mâna dreaptă era mâncată până la os, degetele lungi şi subţiri fiind aruncate la câţiva centimetrii distanţă, în timp ce cu fiecare secundă care trecea, corpul fetei devenea tot mai mic. Îşi băgă botul alungit în pieptul fetei, fără nicio azitare îi scoase organele afară, şi îi mestecă bucăţi din inima fragilă şi din plămânii moi. Peisajul era macaru şi înfiorător. Organele erau rupte şi dezlipite de oase. Ciorile croncăneau din copacii alăturaţi, fiind cu ochii aţintiţi la ceea ce se întâmpla jos. Pe rând, una câte una începea să se ridice în aer, croncănitul devenind tot mai puternic în timp ce zburau în cerc deasupra celor de la sol."

Ceea ce-am scris mai sus a fost dintr-un vis al fetei.

Următoarea la rând a fost, cred, Un deceniu plus cinci, mai nou purtând numele de Influență peste ani. Ea spunea povestea unor tineri, Cozette Hesiana Racokzy și Ivan Miles Ravenwood, dintr-un orășel uitat de lume din America de Nord, care, cu toate că erau prieteni foarte buni, aveau vieți foarte diferite. Ivan era actor la un teatru și pictor amator, în timp ce Cozette – la cei douăzeci de ani ai săi – încă era ținută sub papuc de către părinți și nu avea voie să facă mai nimic. Povestea a fost una, oarecum, Fantasy, deoarece restricțiile Cozettei se datorau faptului că familia Racokzy trăia sub influența unui blestem făcut de Andrei, străstrăbunicul fetei, înainte să moară. Acesta fusese general în Al Doilea Război Mondial, și cât luptase pentru România, era obsedat de un lucru: faptul că el se sacrifica pentru familia lui, iar ei nu făceau nimic. Așa a ajuns să fie obsedat de numele de familie pe care-l purta, ajungând la concluzia că: urmașii mei trebuie să facă tot posibilul ca numele să meargă mai departe, că de nu, totă generația respectivă va pieri. Cozette era restricționată din cauza fratelui ei mai mare care refuzase să poarte numele familiei, și plecase din orășel, iar cum tatăl Cozettei era singurul nepot al generalului, ea fusese singura opțiune pentru a duce numele mai departe, și de-asta o fereau de toată lumea. Își doreau pe cineva bun pentru ea. Nici pe aceasta nu am terminat-o, dar sfârșitul ar fi fost următorul: Cozette ar fi murit, iar fratele ei ar fi acceptat numele de familie. 
Un mic fragment mai jos:

"Își revenise cât de cât în fire, după ce simți aerul revigorant ce-i intra în piele. Parcă era o gură proaspătă de apă într-un deșert arid plin numai cu uscăciuni. Ochii îi avea strâns închiși, lăsând vântul să-i inunde părul proaspăt pieptănat. Corpul începea să-și revină în fire, iar rochița vaporoasă nu-i mai folosea drept apărare împotriva aerului. Era atât de bine, și atât de plăcut, încât și-ar fi dorit să uite de tot și de toate, și să se piardă pentru totdeauna în prospețimea aceasta divină de care nu se mai sătura. Dar nu putea visa pentru totdeauna la ceva ce nu putea fi posibil, așa că reveni la realitatea amară."


Am revenit cu Pământ închiriat, o versiune mai nouă a vechii poveștii, cu mult îmbunătățită. Această poveste spune viața oamenilor după invazia extratereștrilor, a trenienilor, mai exact. Își duceau viața în buncăre, împreună cu santinelele din Anatolia, o rasă ce era obligată, printr-un pariu, să ajute omenirea. După o perioadă, anatolienii și-au dezvăluit un proiect la care lucrau, mai exact Zona izolată, un loc amplasat în munți, care-i va proteja de trenieni, până ce vor putea să anunțe anatolienii, pentru a-i duce teferi pe planeta lor. Povestea o am în calculator, o scriu, îmi place ce iese și este printre singurele povești la care ideea încă-mi surâde mult de tot.

" — Taci și ascultă-mă! De-ar fi știut der (tata, în limba anatoliană) ce faci, te-ar fi scuipat între ochi, de cum te-ar fi văzut. Știi foarte bine că în ochii lui astfel de grade sunt importante, precum sunt toxinele pentru plante, adică nefolositoare.
    — De-aș fi în locul tău, aș înceta.
    Fața începea să i se înroșească puternic, se abținea cu greu să nu o plesnească peste față, pumnii avându-i puternic strânși, tendoanele amenințând să plesnească, la fel și venele ce ieșeau îngrozitor de mult în evidență de sub pielea albă și netedă, aproape translucidă. 
   Dovredius pricepea de ce fata continua să vorbească, nebăgând în seamnă nimic din ceea ce pe chipul lui prindea amploare. În mod normal, dacă unul dintre soldații lui i-ar fi vorbit în felul ăsta, l-ar fi izbit de toți pereții de nu s-ar fi văzut, lucrul ăsta neînsemnând nimic pe lângă ce tratament ar fi primit în următoarele zile. Poate considerau că aici nu mai era ca pe Anatolia, și nu mai dispuneau de instrumentele de tortură pe care le aveau acolo, dar niciodată să nu subestimeze un nebun, atunci când își punea ceva în cap. Dar cu ea era cu mult mai greu, ținând cont că dacă i-ar fi făcut ceva rău, vinovăția pe care l-ar fi cuprins, l-ar fi urmărit mulți ani de acum încolo. Oricât de mult își dorea să o vadă ascultându-i ordinele măcar pentru o singură dată, fără să bombăne, nu putea să aplice la astfel de metode când venea vorba de ea. Nu putea și punct.
   Se ura pentru asta, pentru singura slăbiciune pe care o avea.
   — Și cum nu ești, nu poți face nimic în privința asta. Spuse, îngustându-și ochii la el.
   — Știi foarte bine, Aliona, că nu a fost ideea mea de-a te lua cu mine aici, der cred că nu conștientizează deloc pericolul care te paște fiind într-un loc ca ăsta, acum când trenienii au pus stăpânire pe mai toată planeta."


Am și un trailer la ea; este singura poveste la care i-am făcut așa ceva.



A urmat Cruciada fericirii, cu doi îndrăgostiți ce plecaseră din Franța pentru a-și lărgi orizonturile, și se stabiliseră în Glendale, Arizona. Nu am apucat să scriu mare lucru la ea, și regret că nu am salvat-o în calculator. Am scris și Pigmentul lebedei, care spunea povestea unei tinere din Iași, Dalia Larion, ce nu se înțelegea cu nici un chip cu părinții ei, și care fusese nevoită să plece pe parcursul verii cu Anastasiu Temeși la părinții lui la o pensiune din Sinaia. La fel ca și Cruciada fericirii, nu am scris mult la ea, și nici nu am salvat-o de pe Wattpad, dar îmi plăcuse mult povestea și ce ar fi trebuit să urmeze în ea.  

Iar ultima este Brândușa, denumită una dintre nimfe. Nu spun nimic despre ea, deoarece o puteți găsi pe blog. Momentan are doar prologul. 

Acum că stau bine să mă gândesc, nu știu cât de bine se poate observa evoluția mea, deoarece fără fragmentele poveștilor de la început, este cam greu să-și dea cineva seama. Cert este că, până să ajung acolo unde-mi doresc, mai este mult, mult de muncă. Dar nu mă descurajez, fiindcă îmi place mult prea mult ceea ce fac.   

joi, 19 iunie 2014

"Mathias" (Ultima vrăjitoare din Transilvania #2) de Anna Vary


Descrierea: După întâmplările petrecute în V., Alexandra încearcă să redevină adolescenta normală de dinainte de a fi prinsă în povestea contesei-vrăjitoare. Însă Mathias apare surprinzător la ușa ei, arătând cu 10 ani mai tânăr și fiind perfect adaptat la decorul și viața de noapte din București. Mathias nu este însă singurul care revine... Alexandra se trezește într-un triunghi de forțe întunecate, iar răpirea Norei, fiica Lorenei, este doar începutul pentru o serie de întâmplări înfricoșătoare. Până să se dezmeticească, Alexandra ajunge din nou în satul V., pe care-l găsește schimbat, cu atmosfera lui tihnită complet evaporată, devenind un fundal pentru crime, iubiri regăsite, răzbunări. Noi figuri, întunecate și diabolice, își fac apariția în miezul poveștii. Vor reuși Mathias și Alexandra s-o împiedice pe Aneke să-și realizeze planurile diabolice?

Recenzia: Pot spune că am avut niște mici conflicte cu această carte, și aici nu mă refer la faptul că nu mi-ar fi plăcut – din contra, chiar am adorat-o mai mult decât Contesa Aneke – ci pentru simplul fapt că am trecut printr-o multitudine de stări pe care nu credeam că le voi avea aici. Auzisem că ar fi mult mai bună decât primul volum, cu mai multă acțiune și mai interesantă, dar nu mă așteptam să găsesc ceea ce am descoperit. M-a surprins într-un mod foarte plăcut. 

Am reușit să dau peste personaje ciudate, pe care a ajuns să nu le suport cu niciun chip, dar am reușit să cunosc o contesă care ar fi în stare să facă orice pentru a ajunge acolo unde își dorește, iar Aneke nu a întârziat să-mi demonstreze acest lucru. Am admirat-o și încă îi admir puterea, viclenia și siguranța cu care face un lucru. Îmi place mult stilul ei de-a zâmbi, parcă ascunde ceva în orice surâs pe care și-l întipărește pe buze. Pur și simplu, într-un timp foarte scurt, a ajuns printre personajele mele preferate, cu care voi ține până la sfârșitul trilogiei. În schimb, nu mă așteptam la un anumit lucru din partea ei; nu credeam că va ajunge să se înțeleagă și să o afreeze pe Alexandra, deoarece chiar din paginile în care s-au întâlnit pentru prima dată, aveam impresia că o va urî cu toată ființa ei. Dar cum am spus mai sus, zâmbetul ei ar putea ascunde lucruri și chiar ar ucide dacă ar vrea. 

Acțiunea a fost mult mai des întâlnită, aceștia fiind mai tot timpul puși pe drum. Pe tot parcursul cărții mă simțeam ca într-un film de groază, deoarece apariția Anekei s-a lăsat cu multe imagini sângeroase și cu niște conflicte pe care aceasta dorea să le încheie. Aceasta a avut un scop pe care eu, una, încă nu l-am înțeles, și nu pricep de ce a făcut acel lucru, de ce s-a gândit să riște cu acea vrăjitoare. Cel puțin, rezultatul acțiunilor ei, nu prea mi-au plăcut.

Volumul, fiind intitulat Mathias, am avut prilejul să aflu mult mai multe lucruri despre el care în primul mi-au fost în ceață. Chiar este genul de om care a iubit și încă mai iubește cu înflăcărare o persoană ce poate nu merită atâta atenție din partea lui. Mi-au plăcut mult momentele în care apărea acesta; ca personaj mi se pare unul încă foarte secretos dar nespus de săritor și care e dispus să discute cu tine și să te asculte oricând. Chiar mi-aș fi dorit și eu un Mathias.

Am început să iubesc din ce în ce mai mult stilul autoarei, deoarece mi se pare a fi unul puțin mai diferit de ceea ce-am întâlnit până acum; în afară de o excepție, dar e puțin mai diferit. Îmi place modul cum se joacă aceasta cu vorbele, cuvintele pe care le îmbinează între ele, iar faptul că a ei carte este povestită la persoana I, parcă îmi dă și mai multă plăcere. Gândurile Alexandrei, o persoană ce habar nu are ce se întâmplă cu noile ei cunoștințe, sunt puse mai mult în valoare de acest lucru. Îmi place să citesc cărți în care modul de povestire se face la persoana I, știind că personajul care povestește habar nu are în ce e băgat. Parcă ar căuta aceleai răspunsuri ca mine. Așa cum s-a întâmplat și în cazul Alexandrei.

Și venind vorba de ea, citind primul volum al trilogiei, am observat că, cu toate că este din perspectiva ei, aceasta nu pare a avea un rol principal în poveste. Sperând că voi găsi acest lucru în al doilea volum, acum, terminându-l, am realizat că nici în acesta nu a avut un rol mai important. Asta este tare interesant, deoarece, printre rândurile pe care le-am parcurs, mereu mă gândeam: păi și Alexandra, ea ce mai caută pe aici dacă nu prea e băgată în seamă? Da, am observat ceea ce s-a întâmplat între ea și Mathias – care, apropo, mă bucură că nu a fost cu Răzvan, chiar nu-l pot suferi, iar prezența tot mai rară a acestuia mă bucură foarte tare – și ceea ce a obținut Aneke de la Alexandra, dar până aici, nu am găsit un alt potențial care ar putea-o face personaj principal. Încă o văd pe Aneke pe primul loc. Dar acum am observat niște mici chestii care au legătură cu Alexandra, tind să cred că al treilea volum intitulat la fel, Alexandra, îmi va confirma bănuielile.

Legat de celelalte personaje, Mathias a început să prindă tot mai multă dragoste din partea mea, deoarece îmi place mult de tot de el, iar faptul că e pe copertă – chiar și fără ochii pe care nu-i văd – m-a bucurat tare mult; Lorena a rămas pentru mine aceeași, o persoană care este mai mult în preajma acestora doar pentru proprietățile tămăduitoare pe care le aer; iar Nori a început să prindă mai bine contur în ochii mei, acum începând să-i dau mai multă atenție acesteia. În schimb, la fel ca pe Răzvan, pe mama Alexandrei – Dora – nu o prea pot înghiți. Cred că am ceva cu familia ei, deoarece nu-mi pot explica de ce nu-mi place nici un membru; excepția făcând Alexandra.

Mi-au plăcut toate lucrurile pline de mister cu care am avut ocazia să mă întâlnesc în acest volum, faptul că a fost foarte diferită de prima carte – eu chiar nu mă așteptam să-mi placă atât de mult aceasta –, dar am urât cu toată ființa mea sfârșitul. Nu acea parte în care i se adresa Alexandrei, ci cea de dinainte, care o să mă bântuie câteva zile de acum încolo. Dar consider că, acest lucru, a reușit să o mai întârească pe Alexandra și să o facă mai puternică, deoarece s-a văzut o schimbare între cea din primul volum și cea de acum.

Și cum nu am putut rezista, am descoperit două melodii ale celor de la Cargo care am considerat că s-au potrivit cu aceste două volume, pe prima punând-o la Contesa Aneke, "Ielele" m-am gândit să o pun aici.

Cum am spus, nu prea sunt pasionată în mod special de cărți cu vrăjitoate, dar aceste două volume deja m-au făcut să-mi găsesc favoritele. Chiar dacă activitatea vrăjitorească nu prea a apărut foarte mult. Oricum, acest final m-a făcut atât de curioasă de ultimul volum, încât sunt tare nerăbdătoare să-l citesc, și cred că este printre singurele motive pentru care aștept toamna. Sunt tare nerăbdătoare să văd care va fi finalul.


Citate:
Așa că, vezi, atunci când ești cu adevărat îndrăgostit de cineva, ți se pare oribil să ți-l imaginezi alături de altă ființă.  
Unii oameni nu înțeleg niciodată nimic. Sunt lucruri pe care nu le poți schimba, trebuie doar să le accepți.  
Când accepți pe cineva lângă tine și începi să te atașezi de el, trebuie să mbrățișezi tot ce a fost vreodată ființa respectivă și tot ce va fi de acum înainte. Dacă n-o faci, atât el, cât și tu veți suferi.  
Ioana spunea că, tocmai atunci când nu poți defini forța de atracție a unui om, este semnul decisiv că acea forță este teribil de puternică. 
Când trăiești atât de mult, probabil ai timp să distilezi în minte toate nuanțele lumii. Ești nevoit să analizezi fiecare lucru, fiecare sentiment, poate și ca să nu te plictisești.  
Să trăim ani întregi de minciuni, ani în care să ne ascundem, ani pe care să-i pierdem, așa cum îi pierduseră pe ei. Nemurire sau nu, trebuie să cauți ceea ce-ți dorești, să-l privești în față și să încerci să-l apuci, să fie doar al tău. Nu trebuie să renunți niciodată. 
Mathias o iubea și, atunci când iubești cu adevărat pe cineva, fără să vrei să îl și înțelegi. Îl descoperi. Trăiești pentru el. Îi accepți defectele. Îl aperi, îl ajuți, te trezești cu el și reziști încă o zi, apoi alta, numai și numai pentru el.

miercuri, 18 iunie 2014

#4 Leapșă: Happy Bookaholic

A fi Bookaholic înseamnă a fi dependent de ceva ce e legal și perfect anormal într-o lume/țară în care cititul și mirositul cărților, provoacă instantaneu replici date de persoane ce nu știu ce e aia bucurie adevărată: nu înțeleg, îți pierzi timpul citind, în loc să-ți trăiești viața! Nu ai o viață! Ar fi imposibil să fiu singura persoană care să i se fi spus măcar o singură dată aceste cuvinte fără argumente solide. Și chiar dacă le-ar avea, persoana respectivă tot nu m-ar convinge că viața mea e pierdută. Nu mi-o pierd, ci îmi câștig alte zeci, o sută, o mie de vieți. Da, nu am o viață, dar am atâtea câte și mai câte; amuzante, fantastice, romantice și misterioasă. Și sunt mândră că sunt dependentă de cărți, sunt fericită când simt că nu pot trăi o zi fără să citesc măcar o pagină dintr-o carte; acea singură filă care își mărește numărul fără să-ți dai seama. Și cum se spune: Dependența de cărți, se tratează cu cărți! 
Această leapșă am primit-o de la Ghanda. Îți mulțumesc din nou!


1. Ce iubești cel mai mult atunci când cumperi cărți noi? 
În general, iubesc sentimentul ăla când știu că voi intra într-o altă lume, în marea majoritate a cazurilor, una total diferită de cum am mai întâlnit până la momentul respectiv. Cea mai interesantă chestie e atunci când – nu știu dacă se aplică la mulți – termin de citit o carte în care acțiunea se petrece într-o lume reală, ceva romance, și dau drept exemplu Pe strada Dublin de Samantha Young – preferata mea la momentul actual când vine vorba de dragoste –, și intru într-o lume total paralelă, și aici dau exemplu – evident! – seria Cântec de gheață și foc de George R.R. Martin. Cu mintea încă la cartea precedentă, în timp ce o citesc pe cea prezentă, îmi imaginez personajele din prima în a doua. E ceva foarte fain, vă spun! 
Dar am ieșit total din întrebare, și îmi cer scuze. La cărțile noi, cele pe care de-abia le-am achiziționat, îmi place când știu că le am, în sfârșit, în posesie. Că ori de câte ori le-aș vedea pe blog-uri, pe facebook, sau în altă parte, eu știu că le am. Sunt în posesia mea. A mea. Nu mi le poate lua nimeni. Da, cred că asta iubesc cel mai mult. Am mai bifat niște plăceri.

2. Cât de des îți cumperi cărți noi?
În general, cam o dată pe lună. Dar cum a fost Bookfest acum câteva săptămâni și mi-am achiziționat foarte multe cărți, în vara asta nu cred că-mi voi mai cumpăra altele Cu toate că tânjesc la unele de mor. În afară de una, pe care trebuie urgent să mi-o achiziționez, mă voi lăsa pe mâna celor pe care le am în momentul ăsta. Și ca să ies puțin de la subiect, am învățat să nu-mi mai cumpăr doar cărți ce sunt foarte mediatizate, ci să mă pliez și pe celelalte la care multă lume nu prea mai ajunge. Și mă bucur că nu mai aștept doar bestseller-uri, deoarece – înaintând în vârstă și maturizându-mă în acești doi ani foarte mult – cărțile ce sunt acum în vogă, cele de adolescenți, mai ales, nu prea mă mai pasionează. Cu mici excepții.  

3. Librării sau magazine online?
Mereu am fost adepta librăriilor, să mă plimb printre cărți, să le ating, să fiu înconjurată de ele, dar niciodată nu am spus și nu voi spune nu, magazinelor online. Recunosc, am dat doar o singură comandă de când citesc, și a fost la Editura Tritonic, deoarece nu găseam două cărți în magazine. Nu am fost deloc dezamăgită de curier, ci puțin de taxa pe care mi-a luat-o. Dar cum știu că anul viitor nu prea voi mai avea timp să mă plimb așa cum îmi doresc eu prin librării – intru și eu în febra bacalaureatului –, probabil că voi apela la magazinele online. Plus că dacă le comanzi online, beneficiezi și de promoții, ceea ce în cele offline, nu prea.

4. Ai o librărie preferată?
Îmi e greu să aleg între Diverta și Cărturești. Cu ambele m-am înțeles foarte bine, și încă o mai fac. Îmi e foarte greu să aleg între cele două deoarece la Diverta am un card care-mi aduncă bani în el ori de câte ori cumpăr ceva de la ei, și la o anumită sumă sunt anunțată că-mi pot cumpăra ceva de acolo cu ajutorul lor. În schimb, la Cărturești e o altă atmosferă, mai intimă, mă simt mai relaxată atunci când pășesc acolo, plus că au tot felul de chestiuțe drăguțe și frumoase; ceainice cu diferite modele, tot felul de ceaiuri, carnețele mai speciale. Și în Diverta sunt, dar în Cărturești sunt mai frumoase. Oricum, nu pot alege între ele, îmi e cam imposibil.

5. Faci precomenzi?
Până acum nu am făcut niciodată, și nu știu dacă voi face de acum înainte la vreo carte. Prefer să nu-mi cumpăr o carte de dinainte să apară în librării, deoarece îmi place să mai aștept să treacă puțin, pentru a afla și părerile altora.  

6. Ai o limită lunară când vine vorba de cumpărat cărți?
De-ar fi după mine, mi-aș cumpăra munți și munți de cărți, dar banii sunt principala sursă, și oricât de dependentă aș fi de ele, mă simt, oarecum, ciudat atunci când părinții îmi dau bani, și-mi cumpăr de toți cărți. Uneori mai investesc și în câte un accesoriu sau ceva haine care-mi plac mult. O mai văd câteodată pe mama cum se uită la mine și-mi zice să-mi mai cumpăr și câte altceva în afară de lecturi. Dar, în general, două-trei cărți, cam așa. Am multe și în format pdf, care trebuie citite și alea.

7. Ai interdicții la cumpărat cărți?
Nu, no way! De ce aș avea? Investesc în mine, ce naiba!? Oricât de serioși sunt părinții mei când îmi mai spun să-mi mai cumpăr și câte altceva – mama, tata nu prea se bagă –, niciodată nu mi-au interzis să-mi cumpăr cărți. În schimb, uneori îmi mai pun eu interdicții, deoarece sunt unele cărți care, pe moment, consider că se merită cu toate că știu că peste câteva zile sau săptămâni voi regreta că le-am cumpărat. Am învățat pe propria-mi piele cu "ajutorul" unor cărți care regret enorm de mult că le am în bibliotecă. 

8. Cât de lung este wishlist-ul tău?
E destul de lung, și îmi e că nu voi reuși să mi le cumpăr pe toate. Faza nașpa e că, de când cu Bookfest-ul și cu atâtea cărți achiziționate, cum am spus și mai sus, mi-am propus să nu-mi mai cumpăr nimic în astea trei luni. Și acum: pe bune, sunt trei luni oameni buni! Scriitorii nu stau degeaba! Eu stagnez cu achiziționarea, în timp ce el înaintează cu publicarea. Uite că am făcut și o rimă. 

9. 3 cărți din wishlist pe care vrei să le cumperi în momentul ăsta. 
Nu știu dacă se pun și cele care încă nu au fost publicate, dar eu tot o să le adaug. Prima ar fi vorba de al treilea volum din seria Dincolo de moarte – încă nu-i știu numele, dar va apărea în toamnă –, de Adina Speteanu, Infernul lui Gabriel de Sylvain Reynard – chiar o vreau, neapărat – și Circul nopții de Erin Morgenstern.

10. Cine dorești să mai facă acest tag?
Păi, cei care mă urmăresc, bineînțeles. Dar sunt bine-veniți și cei care mi-au descoperit din întâmplare blog-ul de-abia acum. Sunt curioasă și de răspunsurile altora. 

marți, 17 iunie 2014

"Contesa Aneke" (Ultima vrăjitoare din Transilvania #1) de Anna Vary


Descrierea: Alexandra, o adolescentă rebelă este trimisă de părinți să își petreacă vacanța de vară într-un sat din Transilvania, pentru a fi îndepărtată de o iubire considerată imorală. Odată ajunsă în V., ea este atrasă de poveștile localnicilor legate de o crimă săvârșită în urmă cu mai mult de un veac: contesa Aneke fusese acuzată de incest și vrăjitorie și ucisă în pădure. Alexandra pornește pe urmele contesei, hotărâtă să afle ce s-a întâmplat cu adevărat. Castelul ascunde mistere la fiecare colț... Pe măsură ce fapte și personaje stranii ies la iveală, Alexandra își dă seama că are în comun cu frumoasa vrăjitoare mai mult decât și-ar fi imaginat, inclusiv iubirea ei secretă și interzisă. Va reuși Alexandra să salveze această iubire și în final propria viață, sau va avea soarta tragică a Anekei?

Două lumi distincte se întrepătrund: lumea adolescenților de azi, cu Facebook, concerte rock, tatuaje și pierce-uri, și lumea contesei dispărute, cu intrigi de curte și povești uitate. 


Un mistery romance în tonuri întunecate despre incest, superstiții, trădări, secrete, legende transmise peste veacuri. 


Recenzia: De mult voiam să citesc trilogia Annei Vary, așa că am fost nespus de încântată când am pus mâna pe primele două volume, chiar dacă nu mă prea dau eu în vânt după vrăjitoare. Singurele pe care le-am citit au fost Jurnalele vampirilor, în care apărea Bonnie făcând vrăji pe ici pe colo. În rest, nu m-am gândit niciodată să abordez acest subiect, dar făcând-o acum, nu am regretat alegerea aceasta care-mi deschide drumul către cărțile vrăjitorești. Cu prilejul ăsta, am pus ochii și pe Circul nopții de Erin Morgenstern; am citit și auzit recenzii frumoase despre ea.

Revenind pe plaiuri mai mioritice, Contesa Aneke m-a surprins într-un mod foarte plăcut. am admirat mult faptul că acțiunea s-a petrecut într-un sat, departe de gălăgia marilor orașe. a fost o îmbinare foarte interesantă între trecutul rafinat și elegant al contesei și prezentul rebel și independent al Alexandrei. De cum citeam descrierile făcute de autoare în legătură cu acel castel în care a locuit contesa, mă îmaginam în acei ani de demult și priveam cu fascinație tot ce mi se arăta în față. Nici nu pot explica cât de fericită am fost să descopăr că acțiunea se petrecea în România, și mai exact în Transilvania, locul misterios și întotdeauna plin de lucruri noi de explorat.

Îmi place mult caracterul Alexandrei și faptul că a povestit din perspectiva ei, ne-a putut introduce cu mai multă ușurință în gândurile acesteia. Stilul autoarei a fost unul plăcut, dinamic, ca pentru adolescenți. Nu are cum să nu-ți placă să citești o astfel de carte știind cât de amuzantă și reală poate fi uneori – și aici mă refer la limbajul folosit – și cât de încărcată de adrenalină este, din cauza faptului că ascunde tot felul de întrebări fără răspuns. 

Pe de altă parte, l-am urât și încă îl mai urăsc pe Răzvan. Simpla lui prezență în preajma Alexandrei îmi provoca repulsie, dar în același timp și o ușoară admirație. Felul cum reușea să o facă pe Alexandra să devină dependentă de el, ea topindu-se mai mereu când îl vedea, uitând practic de toate neînțelegerile dintre ei, m-a făcut să ridic puțin din colțurile gurii. În schimb, pe Mathias l-am adorat din prima clipă în care a apărut în peisaj, și sunt nespus de încântată și entuziasmată să citesc al doilea volum ce-i poartă numele. Presimt că acolo voi mai afla din răspunsuri în legătură cu viața acestuia pe care nu prea am regăsit-o în primul.

Per total mi-a făcut o mare plăcere să citesc cartea. E un lucru interesant să îmbini obiceiurile de atunci și de acum –  sexul de astăzi și dependența de tehnologie –, reușind să construiești o poveste ce merită citită.

Îmi place să caut melodii cărților pe care le citesc, și din câte s-a observat nu e prima dată când o fac (Specimenul), așa că nici cartea asta nu a scăpat de alegerile mele care consider că se potrivesc. Cargo mi-a fluturat cu bagheta chiar de la începutul trilogiei, și mi-a făcut să-mi apară în fața ochilor dintr-un nor de fum gros fix "Ziua vrăjitoarelor". Zău de nu am luat-o razna!

Mă voi apuca chiar astăzi și de al doilea volum al trilogiei, sunt foarte încântată de ceea ce-am găsit până acum printre pagini, și sper să mă surprindă și în continuare. Cel puțin eu am fost impresionată de cum s-a terminat acest prim volum, și mai că nu-mi venea să mă reped la ce de-al doilea. Oricum, citiți, că e frumos ce descoperiți!
*
Citate: 
”În grădină mirosea plăcut. Avea flori, tufe de trandafiri sălbatici, niște albăstrele frumoase, dar și găini. Bestial, mi-am zis, am să mă joc cu ele!”  
”Cât de trist, m-am gândit, cum ucid oamenii lucruri frumoase doar pentru că îi înspăimântă. Doar pentru că nu le pot înțelege. În curând, îmi spuneam, oamenii vor rămâne înconjurați numai de chestii mediocre, pentru că pe astea le pot înțelege. Pentru că lucrurile mediocre nu-i amenință cu nimic. 
”Regulile sociale mi se păreau o prostie, în comparație cu sentimentele reale și durabile. Societatea e modelată în funcție de ideile oamenilor îmdrăzneți, dar ele variază în timp. Sentimentele însă nu se schimbă. Iubirile de acum șapte veacuri pot fi trăite și azi... cel puțin așa cred.”  
”Dora, însă, spunea uneori că libertatea lumii moderne e doar o iluzie și că, atunci când iluzia e spulberată și vedem lanțurile care ne îngrădesc, plătim scump acest vis printr-o depresie puternică și prin pierderea (temporară sau definitivă) a bucuriei de a trăi.”  
”Ideea e că, pentru a trăi ceva diferit, nebunesc și dezaprobat de oricine, ceva așa cum aveam noi, îți trebuia un foarte mult curaj. Nu doar curajul ăla de care ai nevoie pentru a face un gest îndrăzneț. Îți trebuia acel curaj de care ai nevoie pentru a face zi de zi gestul îndrăzneț, îți trebuia curajul repetării, al trăirii intense care nu apărea o singură dată, ci constant.”

duminică, 15 iunie 2014

"Specimenul" (Invadatorii #1) de Andrei Trifănescu

Descrierea: Nu aveam amintiri. O lume a fost construită special pentru noi. Aici, noi suntem pioni într-un joc fatal, pe care trebuie să-l căștigăm dacă vrem să rămânem în viață. Împotrivindu-se regulilor coordonatorilor, unul dintre noi a fost ucis cu brutalitate... dar s-a întors. Și nimic nu a mai fost la fel. 

Extrași și aduși în lumea reală, îi întâlnim pe cei care au pus la cale totul. Suntem pregătiți însă pentru a privi noua realitate? Pământul nu mai este nimic altceva decât o planetă stearpă, otrăvită și invadată. Ești gata pentru confruntare? Ne vei fi alături în războiul ce ne va elibera? Specimenele te ateaptă! Grăbește-te, înainte ca invadatorii să se trezească!

Prea târziu... Sunt deja printre noi.

Recenzia: Sincer, nu prea știu cu ce se încep, deoarece este o învălmășeală de cuvinte, întrebări care încă nu le-am aflat răspunsul, și chestii care mi-au plăcut la cartea asta, încât îmi e să nu omit vreun lucru pe parcursul recenziei. Îmi doresc mult să nu uit nimic, așa că – Doamne ajută! Pot spune că singurul inconvenient pe care l-am avut – pe lângă că-mi doream să citesc mai mult – a fost faptul că am zăbovit mult la ea, din cauza timpului. Chiar credeam că o să o citesc imediat, dar se pare că nu am reușit, și chiar dacă am citit-o, luând pauze destul de dese și lungi, tot îmi doream să fie mult mai lungă. *râd* Ce să-i faci, așa e când îți place o carte foarte mult!

Specimenul a avut, după părerea mea, un iz ușor distopic. O altfel de distopie. Nu știu, eu așa am văzut cartea, și încă o mai văd. Cât timp am parcurs-o, îmi imaginam că mă aflam, oarecum, în Jocurile foamei, Laguna albastră, Pacific Rim și Războiul lumilor; această asemănare pe care am dedus-o eu, a făcut ca această carte să-mi ajungă cu ușurință la inimă, deoarece toate patru filme îmi plac la nebunie.

Ceea ce mi-a plăcut în mod special la acest prim volum din seria Invadatorii a fost că autorul nu a dezvăluit locația exactă în care se aflau oamenii, ci a lăsat ca imaginația mea să zburde de colo-colo, în căutarea răspunsului. Nici măcar anul nu l-am aflat, ci doar știu că e vorba de întâmplări din viitor. Și cu toate că, la început, aveam impresia că-mi va fi ușor să deduc unele lucruri, autorul a reușit să mă surprindă de multe ori cu ceea ce credeam că se va întâmpla.

Nu voi începe să povestesc cam ce se întâmplă prin carte, nici măcar un firicel, așa că voi încerca să vă demonstrez că merită citită prin arătarea aprecierii mele în alte moduri. Cert este că lumea în care se află personajele acestea nu este nicidecum așa cum credeam eu că va fi. Aceste specimene ce au fost puse la încercări grele, m-au surprins cu capacitatea lor de-a se stăpâni și a nu înnebuni; cu toate că au fost mici excepții. De-ar fi fost după mine, nu aș fi rezistat nici măcar zece secunde în atmosfera aceea apocaliptică în care au fost băgați. Probabil că, în cel mai bun caz, mă puneam în fund, strângeam puternic din ochi în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji, și așteptam inevitabilul. Spun acest lucru, deoarece au fost momente în carte care m-au făcut să simt o anumită emoție. E vorba de adrenalina aia nebună pe care o ai în situațiile alea critice în care se află un personaj, iar tu simți că faci parte din acea poveste.

Pe lângă faptul că am apreciat tăria unor personaje, atât de mult am urât prostia altora. Nu știu cum a încercat autorul să creeze acest personaj, pe 8310, dar eu l-am urât din primul moment în care a apărut, și-mi doream de fiecare dată să-l văd omorât cât mai repede, în cele mai nasoale moduri. Da, pare o gândire destul de sadică, dar când urăsc un anumit personaj, îl detest chiar și atunci când face un lucru bun.

Pe de altă parte, 0039 și 0198 mi-au plăcut în moduri diferite. Au fost două personaje ce le-am îndrăgit și îmi doream ca finalul volumului să aducă ceva fericit între ei doi. Am apreciat în unele cazuri sensibilitatea pe care o avea 0198, dar și dorința nebună a lui 0039 pe Insulă, atunci când încerca să treacă peste cea mai mare problemă care stătea între aceștia. Am regretat amarnic unele întâmplări care se petreceau întrei ei , iar cei ce au citit cartea își voi da seama la ce mă refer. Pot spune au fost momente în care l-am și urât pe 0039, într-o perioadă delicată, și încă nu-i pot suporta inima pe care o are în interiorul lui.

Autorul a avut un mod de-a povesti foarte plăcut, multă narațiune – ceea ce ador eu cel mai mult la o carte, în afara subiectului –, iar parcurgerea se putea face ușor. Stilul a fost unul antrenant. Faza este că eu mă așteptam să găsesc cu totul altceva în carte, cel puțin coperta și descrierea îmi transmiteau altceva, iar începutul încerca să-mi confirme bănuiala. Dar până într-un final am descoperit ce semnificau cele două. Imaginația pe care o are scriitorul și-a putut face simțită prezența cel mai mult, după părerea mea, în tehnologiile care au apărut pe parcursul volumului, dar și în modul cum erau legate între ele. Ceea ce a mai fost de apreciat a fost faptul că a povestit din perspectiva mai multor personaje, ceea ce, din nou, după părerea mea, e o muncă în plus. În felul ăsta intri în mintea mai multor persoane și uneori riști să încurci gândurile între ele, dar am observat că la el totul a mers bine, așa că nu am fost zăpăcită de unele nelămuriri pe care le-am primit.

Prin toată această învălmășeală, mi-am găsit și un personaj preferat, iar acela este Steve, coordonatorul lui 0039. Ceea ce m-a făcut cel mai mult să-l consider astfel a fost faptul că a fost în stare să-și sacrifice multe din viața lui pentru siguranța celui pe care-l avea în grijă, și nu se sfia să încalce reguli pentru a-l ști în siguranță. Ținând cont că viața pe care o va trăi în continuare acesta depindea de ceea ce se întâmpla cu specimenul, plus că nu mulți erau în stare să facă astfel de lucruri. A dat dovadă de multă umanitate, ceea ce am apreciat mult.

Am multe întrebări la care încă nu le-am găsit răspunsul și sunt tare curioasă cum va evolua seria, deoarece finalul a fost surprinzător. Oricum, subiectul seriei este unul foarte interesant, iar faptul că sunt o adeptă a stilului S.F., cu roboți și tot felul de arătări, a făcut ca această carte să fie pe placul meu. Și cum sunt și o mare fană a trupei Two steps from hell, nu puteam să nu mă gândesc la faptul că multe melodii ale lor parcă ar fi fost compuse pentru această serie. Adică, să nu-mi spună mie cineva că "Proctectors of the Earth" de la ei nu merge mănușă cu toată acțiunea din carte! Eu nu am citit în timp ce o ascultam, dar am făcut-o imediat după ce am terminat-o și în timp ce scriam recenzia, și parcă toate acele faze în care oamenii se luptau cu acele arătări din pământ, îmi apăreau în cap precum niște scene ce făceau parte din totdeauna din acea melodie. Deja mă imaginam într-un film.

Consider că a fost una dintre cele mai bune — în afara acelor mici greșeli de redactare care au apărut, și care, în mod normal nu ar avea ce căuta acolo —, dar și interesante cărți pe care le-am citit în ultima vreme, și mă simt mândră că am dat singură peste ea, fără să o descopăr de la altcineva.

Citate:
— Ce-i asta? îl întreb și mai iau o gură, mai mare.— Ceva ce nu se mai găsește atât de ușor, dar, slavă Domnului, avem oameni geniali care se ocupă de întreținerea acestor plante. Este suc de portocale. Ține-i minte gustul, în orice zi putem rămâne fără el și... asta a fost. 
— De acum vei fi Specimenul 0013! spun și o ciupesc ușor de obraz.— Îmi alegi un nume cu ghinion? mă întreabă surprinsă și dezamăgită.— Nu, îți aleg un număr ce le aduce noroc persoanelor ghinioniste!