duminică, 22 iunie 2014

Subiectul discuției: Modul cum am început să scriu & Cronica poveștilor mele

Modul cum am început să scriu

Experiențele pe care le-am avut de-a lungul anilor cu prietenii, școală sau în alte lucruri, pot spune că nu s-au comparat în vreun fel cu cea din scris. Poate unii vor considera o prostie ceea ce-am spus mai sus, dar nu am simțit atâta tensiune, nu am trecut prin atâția nervi și nu m-am bucurat atât de tare când vedeam că ceea ce-mi propuneam cu o poveste, îmi reușea, și când vedeam că duceam la bun sfârșit un capitol. Dar, probabil, vorbesc prostii comparând acele experiențe cu aceasta, dar, pe moment, nu am găsit altele mai potrivite. 

Mi-am început activitatea cu scrisul prin 2011, pe 13 iunie mai exact, și să fiu sinceră, la momentul respectiv, nici măcar nu știam de ce voiam să scriu. Cred că mai mult o făceam pentru că voiam să văd cum e să-ți creezi o lume a ta, să văd dacă-mi reușește, și la drept vorbind, îmi doream cititori – și la cât de fraieră eram atunci, numai păreri bune, laude, ridicări în slăvi vedeam în fața ochilor. La paisprezece ani ce să-i ceri unei persoane care lua în râs literatura; da, nu-mi e rușine să recunosc, nu dădeam doi bani pe cărți, mă feream de ele ca de ciumă, și nu înțelegeam de ce oamenii ar citi. De ce ar mai face-o!
Asta a fost adevărata maturitate pentru mine, faptul că am reușit să-mi deschid ochii cu adevărat, că dintr-un lucru pe care-l detestam, am ajuns să depind de el, și să nu-mi pot imagina viața fără cărți și fără mica mea bibliotecă. 

Cât am fost mică citeam doar două cărți, Păcală, și o carte de poezii atât de veche, încât atunci când o deschideam, îmi era frică să nu se rupă paginile. Prima, încă o mai am în biblioteca din sufragerie, dar de a doua, mă cam îndoiesc că se mai află prin apartament. Lucrurile astea se întâmplau pe la vârsta de nouă până în doisprezece ani – cred. Țin minte că le citeam au atâta înflăcărare și cu atâta entuziasm, de parcă aș fi făcut-o pentru prima oară, cu toate că știam din Păcală cam fiecare acțiune care urma. 
Odată cu înaintea în vârstă, cu anturajele pe care mi le făceam, faptul că în loc de citit ieșeam afară și-mi pierdeam ziua degeaba, făcând mai nimic, m-a determinat ca dintr-un lucru ce-ar fi putut deveni o adevărată pasiune la vremea accea, să consider că ciuma și holera acoperă acele file de cărți. Eram o mare prostănacă pe atunci, și mă bucur că, într-un final, ochii mei s-au deschis cu adevărat și au revenit la pasiunea de altădată. 

Cel mai mult mă bucură faptul că, prin revenirea la literatură, am început să și scriu și, cum spuneam mai sus, cu toate că o luam mai mult în râs, nedorind nimic serios, tot am făcut-o. Acum, trecând trei ani – și câteva zile chiar – acea joacă, acele înhăitări după faimă și acea veșnică laudă – pe care acum știu că nu o meritam –, s-au evaporat precum o face apa pe un trotuar încins. 

Pot spune că acum sunt înhăitată după perfecțiune, și cam greu reușesc să mă mai mulțumesc cu ceea ce pun în word. Am devenit o maniacă a detaliilor, a descrierilor cât mai amănunțite, deoarece – în mintea mea – îmi doresc ca cititorii care mă urmăresc să aibă imaginea pe care o au ei în cap, cât mai apropiată de cea a mea. Poate acest lucru nu e printre cele mai bune, de multe ori mi s-a spus că am prea multă descriere, unii cititori nu apreciază lucrul ăsta, și ar trebui să le mai scurtez. Bun, zic, o fac, dar nu știu ce să scot, deoarece dacă o fac, ceea ce pe unii îi face fericiți, pe mine mă întristează. Și nu se aplică vorba aia? Sper să mi-o amintesc bine: întâi trebuie să fie scriitorul mulțumit, apoi cititorul? Înțeleg, trebuie să te pliezi într-un fel pe ceea ce vor cei ce te citesc, dar până la urmă cine scrie, ei sau tu? Am întâlnit și eu povești ale unor scriitori care nu-mi plăceau cum își așezau ideile, dar niciodată nu i-am criticat, deoarece poate unii apreciază ceea ce eu nu. 
Cu timpul, cine știe, poate voi ajunge să mă mulțumesc pe mine, și să zâmbesc mai mult decât câteva minute atunci când termin o frază, un fragment, un capitol, sau chiar o carte întreagă.

Cel puțin sunt fericită că am început să privesc cu adevărat ceea ce înseamnă scrisul, iar mai jos am încercat să vă fac o mică cronologie a poveștilor pe care le-am scris eu. Nu la toate, ci la cele la care le mai amintesc detaliile; plus un mic fragmențel din cele pe care le mai am în calculator. În felul ăsta, poate se observă acea evoluție pe care am acumulat-o în acești trei ani de când tot mă zbat să mă perfecționez. 

Cronica poveștilor mele

Imediat după ce mi-am făcut cont pe Wattpad, o platformă dedicată scriitorilor anonimi, la câteva ore mi-am început prima mea poveste. Și cum cei care mi-au făcut cunoștință cu site-ul au fost vampirii – căutam povești cu aceste creaturi, și astfel am dat peste O poveste cu vampiri –, startul meu a fost dedicat tot vampirilor. Cum să nu se întâmple lucrul ăsta, când în perioada aceea era obsesia pentru ei, pentru Twilight și pentru tot ce ținea de vampiri? Fiind prima poveste, chiar nu am cum să-i uit numele sau ce se întâmpla prin ea, și astfel a luat naștere Și vampirii au suflet, o poveste care la vremea respectivă se dorea a fi ceva original, ceva propriu, fără vreo influență anume, dar oricât aș fi vrut eu lucrul ăsta, multă lume de pe Wattpad m-a contrazis vehement. Personajele principale, Rosalinda Ana Dumitrescu și Filip – nu-i mai știu numele de familie –, o muritoare româncă și un vampir francez, se întâlnesc și se îndrăgostesc unul de celălalt. Și aici încep toate chestiile interzise, faptul că tatăl ei era împotriva lui, iar din pricina lui a început toată acțiunea, dar și a faptului că tatăl ei era strigoi, primul din rasa lui chiar. Nu voi sta să povestesc prea multe despre ea, ci doar voi mai spune că, singurul lucru original din acea poveste – la momentul respectiv – era că Filip fusese distrus; să nu spun mort, deoarece oricum era. Plus că a fost singura poveste pe care am și terminat-o.

A doua poveste a fost ceva cu extratereștrii, Pământ închiriat, mai exact, dar voi povesti mai multe mai la sfârșit, deoarece am rescris-o, și acum e penultima poveste (re)începută. 
Au mai urmat Înflorind dreptate, care spunea viața unor criminali ce-și căutau – culmea! – dreptatea, și care răpiseră doi adolescenți ce nu se suportau, din cauza faptului că-i văzuseră omorând pe cineva.
Am scris și horror – o mică tentativă – cu o fetiță dintr-un orfelinat, care descoperă cu timpul ororile ce se înfăptuiau acolo, și reușește să scape, dar care, într-un final, Oedip tot moare. Povestea tot nu a fost terminată, dar dacă aș fi făcut-o, așa s-ar fi terminat. Micul fragment pe care l-am ales dintre cele cinci capitole pe care le-am scris, fără să-l corectez, fără nimic, este mai jos.

"Mâna dreaptă era mâncată până la os, degetele lungi şi subţiri fiind aruncate la câţiva centimetrii distanţă, în timp ce cu fiecare secundă care trecea, corpul fetei devenea tot mai mic. Îşi băgă botul alungit în pieptul fetei, fără nicio azitare îi scoase organele afară, şi îi mestecă bucăţi din inima fragilă şi din plămânii moi. Peisajul era macaru şi înfiorător. Organele erau rupte şi dezlipite de oase. Ciorile croncăneau din copacii alăturaţi, fiind cu ochii aţintiţi la ceea ce se întâmpla jos. Pe rând, una câte una începea să se ridice în aer, croncănitul devenind tot mai puternic în timp ce zburau în cerc deasupra celor de la sol."

Ceea ce-am scris mai sus a fost dintr-un vis al fetei.

Următoarea la rând a fost, cred, Un deceniu plus cinci, mai nou purtând numele de Influență peste ani. Ea spunea povestea unor tineri, Cozette Hesiana Racokzy și Ivan Miles Ravenwood, dintr-un orășel uitat de lume din America de Nord, care, cu toate că erau prieteni foarte buni, aveau vieți foarte diferite. Ivan era actor la un teatru și pictor amator, în timp ce Cozette – la cei douăzeci de ani ai săi – încă era ținută sub papuc de către părinți și nu avea voie să facă mai nimic. Povestea a fost una, oarecum, Fantasy, deoarece restricțiile Cozettei se datorau faptului că familia Racokzy trăia sub influența unui blestem făcut de Andrei, străstrăbunicul fetei, înainte să moară. Acesta fusese general în Al Doilea Război Mondial, și cât luptase pentru România, era obsedat de un lucru: faptul că el se sacrifica pentru familia lui, iar ei nu făceau nimic. Așa a ajuns să fie obsedat de numele de familie pe care-l purta, ajungând la concluzia că: urmașii mei trebuie să facă tot posibilul ca numele să meargă mai departe, că de nu, totă generația respectivă va pieri. Cozette era restricționată din cauza fratelui ei mai mare care refuzase să poarte numele familiei, și plecase din orășel, iar cum tatăl Cozettei era singurul nepot al generalului, ea fusese singura opțiune pentru a duce numele mai departe, și de-asta o fereau de toată lumea. Își doreau pe cineva bun pentru ea. Nici pe aceasta nu am terminat-o, dar sfârșitul ar fi fost următorul: Cozette ar fi murit, iar fratele ei ar fi acceptat numele de familie. 
Un mic fragment mai jos:

"Își revenise cât de cât în fire, după ce simți aerul revigorant ce-i intra în piele. Parcă era o gură proaspătă de apă într-un deșert arid plin numai cu uscăciuni. Ochii îi avea strâns închiși, lăsând vântul să-i inunde părul proaspăt pieptănat. Corpul începea să-și revină în fire, iar rochița vaporoasă nu-i mai folosea drept apărare împotriva aerului. Era atât de bine, și atât de plăcut, încât și-ar fi dorit să uite de tot și de toate, și să se piardă pentru totdeauna în prospețimea aceasta divină de care nu se mai sătura. Dar nu putea visa pentru totdeauna la ceva ce nu putea fi posibil, așa că reveni la realitatea amară."


Am revenit cu Pământ închiriat, o versiune mai nouă a vechii poveștii, cu mult îmbunătățită. Această poveste spune viața oamenilor după invazia extratereștrilor, a trenienilor, mai exact. Își duceau viața în buncăre, împreună cu santinelele din Anatolia, o rasă ce era obligată, printr-un pariu, să ajute omenirea. După o perioadă, anatolienii și-au dezvăluit un proiect la care lucrau, mai exact Zona izolată, un loc amplasat în munți, care-i va proteja de trenieni, până ce vor putea să anunțe anatolienii, pentru a-i duce teferi pe planeta lor. Povestea o am în calculator, o scriu, îmi place ce iese și este printre singurele povești la care ideea încă-mi surâde mult de tot.

" — Taci și ascultă-mă! De-ar fi știut der (tata, în limba anatoliană) ce faci, te-ar fi scuipat între ochi, de cum te-ar fi văzut. Știi foarte bine că în ochii lui astfel de grade sunt importante, precum sunt toxinele pentru plante, adică nefolositoare.
    — De-aș fi în locul tău, aș înceta.
    Fața începea să i se înroșească puternic, se abținea cu greu să nu o plesnească peste față, pumnii avându-i puternic strânși, tendoanele amenințând să plesnească, la fel și venele ce ieșeau îngrozitor de mult în evidență de sub pielea albă și netedă, aproape translucidă. 
   Dovredius pricepea de ce fata continua să vorbească, nebăgând în seamnă nimic din ceea ce pe chipul lui prindea amploare. În mod normal, dacă unul dintre soldații lui i-ar fi vorbit în felul ăsta, l-ar fi izbit de toți pereții de nu s-ar fi văzut, lucrul ăsta neînsemnând nimic pe lângă ce tratament ar fi primit în următoarele zile. Poate considerau că aici nu mai era ca pe Anatolia, și nu mai dispuneau de instrumentele de tortură pe care le aveau acolo, dar niciodată să nu subestimeze un nebun, atunci când își punea ceva în cap. Dar cu ea era cu mult mai greu, ținând cont că dacă i-ar fi făcut ceva rău, vinovăția pe care l-ar fi cuprins, l-ar fi urmărit mulți ani de acum încolo. Oricât de mult își dorea să o vadă ascultându-i ordinele măcar pentru o singură dată, fără să bombăne, nu putea să aplice la astfel de metode când venea vorba de ea. Nu putea și punct.
   Se ura pentru asta, pentru singura slăbiciune pe care o avea.
   — Și cum nu ești, nu poți face nimic în privința asta. Spuse, îngustându-și ochii la el.
   — Știi foarte bine, Aliona, că nu a fost ideea mea de-a te lua cu mine aici, der cred că nu conștientizează deloc pericolul care te paște fiind într-un loc ca ăsta, acum când trenienii au pus stăpânire pe mai toată planeta."


Am și un trailer la ea; este singura poveste la care i-am făcut așa ceva.



A urmat Cruciada fericirii, cu doi îndrăgostiți ce plecaseră din Franța pentru a-și lărgi orizonturile, și se stabiliseră în Glendale, Arizona. Nu am apucat să scriu mare lucru la ea, și regret că nu am salvat-o în calculator. Am scris și Pigmentul lebedei, care spunea povestea unei tinere din Iași, Dalia Larion, ce nu se înțelegea cu nici un chip cu părinții ei, și care fusese nevoită să plece pe parcursul verii cu Anastasiu Temeși la părinții lui la o pensiune din Sinaia. La fel ca și Cruciada fericirii, nu am scris mult la ea, și nici nu am salvat-o de pe Wattpad, dar îmi plăcuse mult povestea și ce ar fi trebuit să urmeze în ea.  

Iar ultima este Brândușa, denumită una dintre nimfe. Nu spun nimic despre ea, deoarece o puteți găsi pe blog. Momentan are doar prologul. 

Acum că stau bine să mă gândesc, nu știu cât de bine se poate observa evoluția mea, deoarece fără fragmentele poveștilor de la început, este cam greu să-și dea cineva seama. Cert este că, până să ajung acolo unde-mi doresc, mai este mult, mult de muncă. Dar nu mă descurajez, fiindcă îmi place mult prea mult ceea ce fac.   

joi, 19 iunie 2014

"Mathias" (Ultima vrăjitoare din Transilvania #2) de Anna Vary


DESCRIEREA: După întâmplările petrecute în V., Alexandra încearcă să redevină adolescenta normală de dinainte de a fi prinsă în povestea contesei-vrăjitoare. Însă Mathias apare surprinzător la ușa ei, arătând cu 10 ani mai tânăr și fiind perfect adaptat la decorul și viața de noapte din București. Mathias nu este însă singurul care revine... Alexandra se trezește într-un triunghi de forțe întunecate, iar răpirea Norei, fiica Lorenei, este doar începutul pentru o serie de întâmplări înfricoșătoare. Până să se dezmeticească, Alexandra ajunge din nou în satul V., pe care-l găsește schimbat, cu atmosfera lui tihnită complet evaporată, devenind un fundal pentru crime, iubiri regăsite, răzbunări. Noi figuri, întunecate și diabolice, își fac apariția în miezul poveștii. Vor reuși Mathias și Alexandra s-o împiedice pe Aneke să-și realizeze planurile diabolice?

RECENZIA: Pot spune că am avut niște mici conflicte cu această carte, și aici nu mă refer la faptul că nu mi-ar fi plăcut – din contra, chiar am adorat-o mai mult decât Contesa Aneke – ci pentru simplul fapt că am trecut printr-o multitudine de stări pe care nu credeam că le voi avea aici. Auzisem că ar fi mult mai bună decât primul volum, cu mai multă acțiune și mai interesantă, dar nu mă așteptam să găsesc ceea ce am descoperit. M-a surprins într-un mod foarte plăcut. 

Am reușit să dau peste personaje ciudate, pe care a ajuns să nu le suport cu niciun chip, dar am reușit să cunosc o contesă care ar fi în stare să facă orice pentru a ajunge acolo unde își dorește, iar Aneke nu a întârziat să-mi demonstreze acest lucru. Am admirat-o și încă îi admir puterea, viclenia și siguranța cu care face un lucru. Îmi place mult stilul ei de-a zâmbi, parcă ascunde ceva în orice surâs pe care și-l întipărește pe buze. Pur și simplu, într-un timp foarte scurt, a ajuns printre personajele mele preferate, cu care voi ține până la sfârșitul trilogiei. În schimb, nu mă așteptam la un anumit lucru din partea ei; nu credeam că va ajunge să se înțeleagă și să o agreeze pe Alexandra, deoarece chiar din paginile în care s-au întâlnit pentru prima dată, aveam impresia că o va urî cu toată ființa ei. Dar cum am spus mai sus, zâmbetul ei ar putea ascunde lucruri și chiar ar ucide dacă ar vrea. 
Așa că, vezi, atunci când ești cu adevărat îndrăgostit de cineva, ți se pare oribil să ți-l imaginezi alături de altă ființă. 
Acțiunea a fost mult mai des întâlnită, aceștia fiind mai tot timpul puși pe drum. Pe tot parcursul cărții mă simțeam ca într-un film de groază, deoarece apariția Anekei s-a lăsat cu multe imagini sângeroase și cu niște conflicte pe care aceasta dorea să le încheie. Aceasta a avut un scop pe care eu, una, încă nu l-am înțeles, și nu pricep de ce a făcut acel lucru, de ce s-a gândit să riște cu acea vrăjitoare. Cel puțin, rezultatul acțiunilor ei, nu prea mi-au plăcut.

Volumul, fiind intitulat Mathias, am avut prilejul să aflu mult mai multe lucruri despre el care în primul mi-au fost în ceață. Chiar este genul de om care a iubit și încă mai iubește cu înflăcărare o persoană ce poate nu merită atâta atenție din partea lui. Mi-au plăcut mult momentele în care apărea acesta; ca personaj mi se pare unul încă foarte secretos dar nespus de săritor și care e dispus să discute cu tine și să te asculte oricând. Chiar mi-aș fi dorit și eu un Mathias.
Unii oameni nu înțeleg niciodată nimic. Sunt lucruri pe care nu le poți schimba, trebuie doar să le accepți. 
Am început să iubesc din ce în ce mai mult stilul autoarei, deoarece mi se pare a fi unul puțin mai diferit de ceea ce-am întâlnit până acum; în afară de o excepție, dar e puțin mai diferit. Îmi place modul cum se joacă aceasta cu vorbele, cuvintele pe care le îmbină între ele, iar faptul că a ei carte este povestită la persoana I, parcă îmi dă și mai multă plăcere. Gândurile Alexandrei, o persoană ce habar nu are ce se întâmplă cu noile ei cunoștințe, sunt puse mai mult în valoare de acest lucru. Îmi place să citesc cărți în care modul de povestire se face la persoana I, știind că personajul care povestește habar nu are în ce e băgat. Parcă ar căuta aceleași răspunsuri ca mine. Așa cum s-a întâmplat și în cazul Alexandrei.
Când accepți pe cineva lângă tine și începi să te atașezi de el, trebuie să îmbrățișezi tot ce a fost vreodată ființa respectivă și tot ce va fi de acum înainte. Dacă n-o faci, atât el, cât și tu veți suferi.  
Și venind vorba de ea, citind primul volum al trilogiei, am observat că, cu toate că este din perspectiva ei, aceasta nu pare a avea un rol principal în poveste. Sperând că voi găsi acest lucru în al doilea volum, acum, terminându-l, am realizat că nici în acesta nu a avut un rol mai important. Asta este tare interesant, deoarece, printre rândurile pe care le-am parcurs, mereu mă gândeam: păi și Alexandra, ea ce mai caută pe aici dacă nu prea e băgată în seamă? Da, am observat ceea ce s-a întâmplat între ea și Mathias – care, apropo, mă bucură că nu a fost cu Răzvan, chiar nu-l pot suferi, iar prezența tot mai rară a acestuia mă bucură foarte tare – și ceea ce a obținut Aneke de la Alexandra, dar până aici, nu am găsit un alt potențial care ar putea-o face personaj principal. Încă o văd pe Aneke pe primul loc. Dar acum am observat niște mici chestii care au legătură cu Alexandra, tind să cred că al treilea volum intitulat la fel, Alexandra, îmi va confirma bănuielile.
Ioana spunea că, tocmai atunci când nu poți defini forța de atracție a unui om, este semnul decisiv că acea forță este teribil de puternică. 
Legat de celelalte personaje, Mathias a început să prindă tot mai multă dragoste din partea mea, deoarece îmi place mult de tot de el, iar faptul că e pe copertă – chiar și fără ochii pe care nu-i văd – m-a bucurat tare mult; Lorena a rămas pentru mine aceeași, o persoană care este mai mult în preajma acestora doar pentru proprietățile tămăduitoare pe care le aer; iar Nori a început să prindă mai bine contur în ochii mei, acum începând să-i dau mai multă atenție acesteia. În schimb, la fel ca pe Răzvan, pe mama Alexandrei – Dora – nu o prea pot înghiți. Cred că am ceva cu familia ei, deoarece nu-mi pot explica de ce nu-mi place nici un membru; excepția făcând Alexandra.
Când trăiești atât de mult, probabil ai timp să distilezi în minte toate nuanțele lumii. Ești nevoit să analizezi fiecare lucru, fiecare sentiment, poate și ca să nu te plictisești.  
Mi-au plăcut toate lucrurile pline de mister cu care am avut ocazia să mă întâlnesc în acest volum, faptul că a fost foarte diferită de prima carte – eu chiar nu mă așteptam să-mi placă atât de mult aceasta –, dar am urât cu toată ființa mea sfârșitul. Nu acea parte în care i se adresa Alexandrei, ci cea de dinainte, care o să mă bântuie câteva zile de acum încolo. Dar consider că, acest lucru, a reușit să o mai întărească pe Alexandra și să o facă mai puternică, deoarece s-a văzut o schimbare între cea din primul volum și cea de acum.
Să trăim ani întregi de minciuni, ani în care să ne ascundem, ani pe care să-i pierdem, așa cum îi pierduseră pe ei. Nemurire sau nu, trebuie să cauți ceea ce-ți dorești, să-l privești în față și să încerci să-l apuci, să fie doar al tău. Nu trebuie să renunți niciodată. 
Și cum nu am putut rezista, am descoperit două melodii ale celor de la Cargo care am considerat că s-au potrivit cu aceste două volume, pe prima punând-o la Contesa Aneke, "Ielele" m-am gândit să o pun aici.
Mathias o iubea și, atunci când iubești cu adevărat pe cineva, fără să vrei să îl și înțelegi. Îl descoperi. Trăiești pentru el. Îi accepți defectele. Îl aperi, îl ajuți, te trezești cu el și reziști încă o zi, apoi alta, numai și numai pentru el.
Cum am spus, nu prea sunt pasionată în mod special de cărți cu vrăjitoare, dar aceste două volume deja m-au făcut să-mi găsesc favoritele. Chiar dacă activitatea vrăjitorească nu prea a apărut foarte mult. Oricum, acest final m-a făcut atât de curioasă de ultimul volum, încât sunt tare nerăbdătoare să-l citesc, și cred că este printre singurele motive pentru care aștept toamna. Sunt tare nerăbdătoare să văd care va fi finalul.   

miercuri, 18 iunie 2014

#4 Leapșă: Happy Bookaholic

A fi Bookaholic înseamnă a fi dependent de ceva ce e legal și perfect anormal într-o lume/țară în care cititul și mirositul cărților, provoacă instantaneu replici date de persoane ce nu știu ce e aia bucurie adevărată: nu înțeleg, îți pierzi timpul citind, în loc să-ți trăiești viața! Nu ai o viață! Ar fi imposibil să fiu singura persoană care să i se fi spus măcar o singură dată aceste cuvinte fără argumente solide. Și chiar dacă le-ar avea, persoana respectivă tot nu m-ar convinge că viața mea e pierdută. Nu mi-o pierd, ci îmi câștig alte zeci, o sută, o mie de vieți. Da, nu am o viață, dar am atâtea câte și mai câte; amuzante, fantastice, romantice și misterioasă. Și sunt mândră că sunt dependentă de cărți, sunt fericită când simt că nu pot trăi o zi fără să citesc măcar o pagină dintr-o carte; acea singură filă care își mărește numărul fără să-ți dai seama. Și cum se spune: Dependența de cărți, se tratează cu cărți! 
Această leapșă am primit-o de la Ghanda. Îți mulțumesc din nou!


1. Ce iubești cel mai mult atunci când cumperi cărți noi? 
În general, iubesc sentimentul ăla când știu că voi intra într-o altă lume, în marea majoritate a cazurilor, una total diferită de cum am mai întâlnit până la momentul respectiv. Cea mai interesantă chestie e atunci când – nu știu dacă se aplică la mulți – termin de citit o carte în care acțiunea se petrece într-o lume reală, ceva romance, și dau drept exemplu Pe strada Dublin de Samantha Young – preferata mea la momentul actual când vine vorba de dragoste –, și intru într-o lume total paralelă, și aici dau exemplu – evident! – seria Cântec de gheață și foc de George R.R. Martin. Cu mintea încă la cartea precedentă, în timp ce o citesc pe cea prezentă, îmi imaginez personajele din prima în a doua. E ceva foarte fain, vă spun! 
Dar am ieșit total din întrebare, și îmi cer scuze. La cărțile noi, cele pe care de-abia le-am achiziționat, îmi place când știu că le am, în sfârșit, în posesie. Că ori de câte ori le-aș vedea pe blog-uri, pe facebook, sau în altă parte, eu știu că le am. Sunt în posesia mea. A mea. Nu mi le poate lua nimeni. Da, cred că asta iubesc cel mai mult. Am mai bifat niște plăceri.

2. Cât de des îți cumperi cărți noi?
În general, cam o dată pe lună. Dar cum a fost Bookfest acum câteva săptămâni și mi-am achiziționat foarte multe cărți, în vara asta nu cred că-mi voi mai cumpăra altele Cu toate că tânjesc la unele de mor. În afară de una, pe care trebuie urgent să mi-o achiziționez, mă voi lăsa pe mâna celor pe care le am în momentul ăsta. Și ca să ies puțin de la subiect, am învățat să nu-mi mai cumpăr doar cărți ce sunt foarte mediatizate, ci să mă pliez și pe celelalte la care multă lume nu prea mai ajunge. Și mă bucur că nu mai aștept doar bestseller-uri, deoarece – înaintând în vârstă și maturizându-mă în acești doi ani foarte mult – cărțile ce sunt acum în vogă, cele de adolescenți, mai ales, nu prea mă mai pasionează. Cu mici excepții.  

3. Librării sau magazine online?
Mereu am fost adepta librăriilor, să mă plimb printre cărți, să le ating, să fiu înconjurată de ele, dar niciodată nu am spus și nu voi spune nu, magazinelor online. Recunosc, am dat doar o singură comandă de când citesc, și a fost la Editura Tritonic, deoarece nu găseam două cărți în magazine. Nu am fost deloc dezamăgită de curier, ci puțin de taxa pe care mi-a luat-o. Dar cum știu că anul viitor nu prea voi mai avea timp să mă plimb așa cum îmi doresc eu prin librării – intru și eu în febra bacalaureatului –, probabil că voi apela la magazinele online. Plus că dacă le comanzi online, beneficiezi și de promoții, ceea ce în cele offline, nu prea.

4. Ai o librărie preferată?
Îmi e greu să aleg între Diverta și Cărturești. Cu ambele m-am înțeles foarte bine, și încă o mai fac. Îmi e foarte greu să aleg între cele două deoarece la Diverta am un card care-mi aduncă bani în el ori de câte ori cumpăr ceva de la ei, și la o anumită sumă sunt anunțată că-mi pot cumpăra ceva de acolo cu ajutorul lor. În schimb, la Cărturești e o altă atmosferă, mai intimă, mă simt mai relaxată atunci când pășesc acolo, plus că au tot felul de chestiuțe drăguțe și frumoase; ceainice cu diferite modele, tot felul de ceaiuri, carnețele mai speciale. Și în Diverta sunt, dar în Cărturești sunt mai frumoase. Oricum, nu pot alege între ele, îmi e cam imposibil.

5. Faci precomenzi?
Până acum nu am făcut niciodată, și nu știu dacă voi face de acum înainte la vreo carte. Prefer să nu-mi cumpăr o carte de dinainte să apară în librării, deoarece îmi place să mai aștept să treacă puțin, pentru a afla și părerile altora.  

6. Ai o limită lunară când vine vorba de cumpărat cărți?
De-ar fi după mine, mi-aș cumpăra munți și munți de cărți, dar banii sunt principala sursă, și oricât de dependentă aș fi de ele, mă simt, oarecum, ciudat atunci când părinții îmi dau bani, și-mi cumpăr de toți cărți. Uneori mai investesc și în câte un accesoriu sau ceva haine care-mi plac mult. O mai văd câteodată pe mama cum se uită la mine și-mi zice să-mi mai cumpăr și câte altceva în afară de lecturi. Dar, în general, două-trei cărți, cam așa. Am multe și în format pdf, care trebuie citite și alea.

7. Ai interdicții la cumpărat cărți?
Nu, no way! De ce aș avea? Investesc în mine, ce naiba!? Oricât de serioși sunt părinții mei când îmi mai spun să-mi mai cumpăr și câte altceva – mama, tata nu prea se bagă –, niciodată nu mi-au interzis să-mi cumpăr cărți. În schimb, uneori îmi mai pun eu interdicții, deoarece sunt unele cărți care, pe moment, consider că se merită cu toate că știu că peste câteva zile sau săptămâni voi regreta că le-am cumpărat. Am învățat pe propria-mi piele cu "ajutorul" unor cărți care regret enorm de mult că le am în bibliotecă. 

8. Cât de lung este wishlist-ul tău?
E destul de lung, și îmi e că nu voi reuși să mi le cumpăr pe toate. Faza nașpa e că, de când cu Bookfest-ul și cu atâtea cărți achiziționate, cum am spus și mai sus, mi-am propus să nu-mi mai cumpăr nimic în astea trei luni. Și acum: pe bune, sunt trei luni oameni buni! Scriitorii nu stau degeaba! Eu stagnez cu achiziționarea, în timp ce el înaintează cu publicarea. Uite că am făcut și o rimă. 

9. 3 cărți din wishlist pe care vrei să le cumperi în momentul ăsta. 
Nu știu dacă se pun și cele care încă nu au fost publicate, dar eu tot o să le adaug. Prima ar fi vorba de al treilea volum din seria Dincolo de moarte – încă nu-i știu numele, dar va apărea în toamnă –, de Adina Speteanu, Infernul lui Gabriel de Sylvain Reynard – chiar o vreau, neapărat – și Circul nopții de Erin Morgenstern.

10. Cine dorești să mai facă acest tag?
Păi, cei care mă urmăresc, bineînțeles. Dar sunt bine-veniți și cei care mi-au descoperit din întâmplare blog-ul de-abia acum. Sunt curioasă și de răspunsurile altora. 

marți, 17 iunie 2014

"Contesa Aneke" (Ultima vrăjitoare din Transilvania #1) de Anna Vary


DESCRIEREA: Alexandra, o adolescentă rebelă este trimisă de părinți să își petreacă vacanța de vară într-un sat din Transilvania, pentru a fi îndepărtată de o iubire considerată imorală. Odată ajunsă în V., ea este atrasă de poveștile localnicilor legate de o crimă săvârșită în urmă cu mai mult de un veac: contesa Aneke fusese acuzată de incest și vrăjitorie și ucisă în pădure. Alexandra pornește pe urmele contesei, hotărâtă să afle ce s-a întâmplat cu adevărat. Castelul ascunde mistere la fiecare colț... Pe măsură ce fapte și personaje stranii ies la iveală, Alexandra își dă seama că are în comun cu frumoasa vrăjitoare mai mult decât și-ar fi imaginat, inclusiv iubirea ei secretă și interzisă. Va reuși Alexandra să salveze această iubire și în final propria viață, sau va avea soarta tragică a Anekei?

Două lumi distincte se întrepătrund: lumea adolescenților de azi, cu Facebook, concerte rock, tatuaje și pierce-uri, și lumea contesei dispărute, cu intrigi de curte și povești uitate. 


RECENZIA: De mult voiam să citesc trilogia Annei Vary, așa că am fost nespus de încântată când am pus mâna pe primele două volume, chiar dacă nu mă prea dau eu în vânt după vrăjitoare. Singurele pe care le-am citit au fost Jurnalele vampirilor, în care apărea Bonnie făcând vrăji pe ici pe colo. În rest, nu m-am gândit niciodată să abordez acest subiect, dar făcând-o acum, nu am regretat alegerea aceasta care-mi deschide drumul către cărțile vrăjitorești. Cu prilejul ăsta, am pus ochii și pe Circul nopții de Erin Morgenstern; am citit și auzit recenzii frumoase despre ea.
În grădină mirosea plăcut. Avea flori, tufe de trandafiri sălbatici, niște albăstrele frumoase, dar și găini. Bestial, mi-am zis, am să mă joc cu ele! 
Revenind pe plaiuri mai mioritice, Contesa Aneke m-a surprins într-un mod foarte plăcut. am admirat mult faptul că acțiunea s-a petrecut într-un sat, departe de gălăgia marilor orașe. a fost o îmbinare foarte interesantă între trecutul rafinat și elegant al contesei și prezentul rebel și independent al Alexandrei. De cum citeam descrierile făcute de autoare în legătură cu acel castel în care a locuit contesa, mă imaginam în acei ani de demult și priveam cu fascinație tot ce mi se arăta în față. Nici nu pot explica cât de fericită am fost să descopăr că acțiunea se petrecea în România, și mai exact în Transilvania, locul misterios și întotdeauna plin de lucruri noi de explorat.
Cât de trist, m-am gândit, cum ucid oamenii lucruri frumoase doar pentru că îi înspăimântă. Doar pentru că nu le pot înțelege. În curând, îmi spuneam, oamenii vor rămâne înconjurați numai de chestii mediocre, pentru că pe astea le pot înțelege. Pentru că lucrurile mediocre nu-i amenință cu nimic.
Îmi place mult caracterul Alexandrei și faptul că a povestit din perspectiva ei, ne-a putut introduce cu mai multă ușurință în gândurile acesteia. Stilul autoarei a fost unul plăcut, dinamic, ca pentru adolescenți. Nu are cum să nu-ți placă să citești o astfel de carte știind cât de amuzantă și reală poate fi uneori – și aici mă refer la limbajul folosit – și cât de încărcată de adrenalină este, din cauza faptului că ascunde tot felul de întrebări fără răspuns. 
Regulile sociale mi se păreau o prostie, în comparație cu sentimentele reale și durabile. Societatea e modelată în funcție de ideile oamenilor îndrăzneți, dar ele variază în timp. Sentimentele însă nu se schimbă. Iubirile de acum șapte veacuri pot fi trăite și azi... cel puțin așa cred.
Pe de altă parte, l-am urât și încă îl mai urăsc pe Răzvan. Simpla lui prezență în preajma Alexandrei îmi provoca repulsie, dar în același timp și o ușoară admirație. Felul cum reușea să o facă pe Alexandra să devină dependentă de el, ea topindu-se mai mereu când îl vedea, uitând practic de toate neînțelegerile dintre ei, m-a făcut să ridic puțin din colțurile gurii. În schimb, pe Mathias l-am adorat din prima clipă în care a apărut în peisaj, și sunt nespus de încântată și entuziasmată să citesc al doilea volum ce-i poartă numele. Presimt că acolo voi mai afla din răspunsuri în legătură cu viața acestuia pe care nu prea am regăsit-o în primul.
Dora, însă, spunea uneori că libertatea lumii moderne e doar o iluzie și că, atunci când iluzia e spulberată și vedem lanțurile care ne îngrădesc, plătim scump acest vis printr-o depresie puternică și prin pierderea (temporară sau definitivă) a bucuriei de a trăi.
Per total mi-a făcut o mare plăcere să citesc cartea. E un lucru interesant să îmbini obiceiurile de atunci și de acum –  sexul de astăzi și dependența de tehnologie –, reușind să construiești o poveste ce merită citită.

Îmi place să caut melodii cărților pe care le citesc, și din câte s-a observat nu e prima dată când o fac (Specimenul), așa că nici cartea asta nu a scăpat de alegerile mele care consider că se potrivesc. Cargo mi-a fluturat cu bagheta chiar de la începutul trilogiei, și mi-a făcut să-mi apară în fața ochilor dintr-un nor de fum gros fix "Ziua vrăjitoarelor". Zău de nu am luat-o razna!
Ideea e că, pentru a trăi ceva diferit, nebunesc și dezaprobat de oricine, ceva așa cum aveam noi, îți trebuia un foarte mult curaj. Nu doar curajul ăla de care ai nevoie pentru a face un gest îndrăzneț. Îți trebuia acel curaj de care ai nevoie pentru a face zi de zi gestul îndrăzneț, îți trebuia curajul repetării, al trăirii intense care nu apărea o singură dată, ci constant.
Mă voi apuca chiar astăzi și de al doilea volum al trilogiei, sunt foarte încântată de ceea ce-am găsit până acum printre pagini, și sper să mă surprindă și în continuare. Cel puțin eu am fost impresionată de cum s-a terminat acest prim volum, și mai că nu-mi venea să mă reped la ce de-al doilea. Oricum, citiți, că e frumos ce descoperiți!

duminică, 15 iunie 2014

"Specimenul" (Invadatorii #1) de Andrei Trifănescu

DESCRIEREA: Nu aveam amintiri. O lume a fost construită special pentru noi. Aici, noi suntem pioni într-un joc fatal, pe care trebuie să-l câștigăm dacă vrem să rămânem în viață. Împotrivindu-se regulilor coordonatorilor, unul dintre noi a fost ucis cu brutalitate... dar s-a întors. Și nimic nu a mai fost la fel. 

Extrași și aduși în lumea reală, îi întâlnim pe cei care au pus la cale totul. Suntem pregătiți însă pentru a privi noua realitate? Pământul nu mai este nimic altceva decât o planetă stearpă, otrăvită și invadată. Ești gata pentru confruntare? Ne vei fi alături în războiul ce ne va elibera? Specimenele te așteaptă! Grăbește-te, înainte ca invadatorii să se trezească!

Prea târziu... Sunt deja printre noi.

RECENZIA: Sincer, nu prea știu cu ce se încep, deoarece este o învălmășeală de cuvinte, întrebări care încă nu le-am aflat răspunsul, și chestii care mi-au plăcut la cartea asta, încât îmi e să nu omit vreun lucru pe parcursul recenziei. Îmi doresc mult să nu uit nimic, așa că – Doamne ajută! Pot spune că singurul inconvenient pe care l-am avut – pe lângă că-mi doream să citesc mai mult – a fost faptul că am zăbovit mult la ea, din cauza timpului. Chiar credeam că o să o citesc imediat, dar se pare că nu am reușit, și chiar dacă am citit-o, luând pauze destul de dese și lungi, tot îmi doream să fie mult mai lungă. *râd* Ce să-i faci, așa e când îți place o carte foarte mult!

Specimenul a avut, după părerea mea, un iz ușor distopic. O altfel de distopie. Nu știu, eu așa am văzut cartea, și încă o mai văd. Cât timp am parcurs-o, îmi imaginam că mă aflam, oarecum, în Jocurile foamei, Laguna albastră, Pacific Rim și Războiul lumilor; această asemănare pe care am dedus-o eu, a făcut ca această carte să-mi ajungă cu ușurință la inimă, deoarece toate patru filme îmi plac la nebunie.


Ceea ce mi-a plăcut în mod special la acest prim volum din seria Invadatorii a fost că autorul nu a dezvăluit locația exactă în care se aflau oamenii, ci a lăsat ca imaginația mea să zburde de colo-colo, în căutarea răspunsului. Nici măcar anul nu l-am aflat, ci doar știu că e vorba de întâmplări din viitor. Și cu toate că, la început, aveam impresia că-mi va fi ușor să deduc unele lucruri, autorul a reușit să mă surprindă de multe ori cu ceea ce credeam că se va întâmpla.

Nu voi începe să povestesc cam ce se întâmplă prin carte, nici măcar un firicel, așa că voi încerca să vă demonstrez că merită citită prin arătarea aprecierii mele în alte moduri. Cert este că lumea în care se află personajele acestea nu este nicidecum așa cum credeam eu că va fi. Aceste specimene ce au fost puse la încercări grele, m-au surprins cu capacitatea lor de-a se stăpâni și a nu înnebuni; cu toate că au fost mici excepții. De-ar fi fost după mine, nu aș fi rezistat nici măcar zece secunde în atmosfera aceea apocaliptică în care au fost băgați. Probabil că, în cel mai bun caz, mă puneam în fund, strângeam puternic din ochi în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji, și așteptam inevitabilul. Spun acest lucru, deoarece au fost momente în carte care m-au făcut să simt o anumită emoție. E vorba de adrenalina aia nebună pe care o ai în situațiile alea critice în care se află un personaj, iar tu simți că faci parte din acea poveste.
— Ce-i asta? îl întreb și mai iau o gură, mai mare.— Ceva ce nu se mai găsește atât de ușor, dar, slavă Domnului, avem oameni geniali care se ocupă de întreținerea acestor plante. Este suc de portocale. Ține-i minte gustul, în orice zi putem rămâne fără el și... asta a fost. 
Pe lângă faptul că am apreciat tăria unor personaje, atât de mult am urât prostia altora. Nu știu cum a încercat autorul să creeze acest personaj, pe 8310, dar eu l-am urât din primul moment în care a apărut, și-mi doream de fiecare dată să-l văd omorât cât mai repede, în cele mai nasoale moduri. Da, pare o gândire destul de sadică, dar când urăsc un anumit personaj, îl detest chiar și atunci când face un lucru bun.

Pe de altă parte, 0039 și 0198 mi-au plăcut în moduri diferite. Au fost două personaje ce le-am îndrăgit și îmi doream ca finalul volumului să aducă ceva fericit între ei doi. Am apreciat în unele cazuri sensibilitatea pe care o avea 0198, dar și dorința nebună a lui 0039 pe Insulă, atunci când încerca să treacă peste cea mai mare problemă care stătea între aceștia. Am regretat amarnic unele întâmplări care se petreceau întrei ei , iar cei ce au citit cartea își voi da seama la ce mă refer. Pot spune au fost momente în care l-am și urât pe 0039, într-o perioadă delicată, și încă nu-i pot suporta inima pe care o are în interiorul lui.

Autorul a avut un mod de-a povesti foarte plăcut, multă narațiune – ceea ce ador eu cel mai mult la o carte, în afara subiectului –, iar parcurgerea se putea face ușor. Stilul a fost unul antrenant. Faza este că eu mă așteptam să găsesc cu totul altceva în carte, cel puțin coperta și descrierea îmi transmiteau altceva, iar începutul încerca să-mi confirme bănuiala. Dar până într-un final am descoperit ce semnificau cele două. Imaginația pe care o are scriitorul și-a putut face simțită prezența cel mai mult, după părerea mea, în tehnologiile care au apărut pe parcursul volumului, dar și în modul cum erau legate între ele. Ceea ce a mai fost de apreciat a fost faptul că a povestit din perspectiva mai multor personaje, ceea ce, din nou, după părerea mea, e o muncă în plus. În felul ăsta intri în mintea mai multor persoane și uneori riști să încurci gândurile între ele, dar am observat că la el totul a mers bine, așa că nu am fost zăpăcită de unele nelămuriri pe care le-am primit.

Prin toată această învălmășeală, mi-am găsit și un personaj preferat, iar acela este Steve, coordonatorul lui 0039. Ceea ce m-a făcut cel mai mult să-l consider astfel a fost faptul că a fost în stare să-și sacrifice multe din viața lui pentru siguranța celui pe care-l avea în grijă, și nu se sfia să încalce reguli pentru a-l ști în siguranță. Ținând cont că viața pe care o va trăi în continuare acesta depindea de ceea ce se întâmpla cu specimenul, plus că nu mulți erau în stare să facă astfel de lucruri. A dat dovadă de multă umanitate, ceea ce am apreciat mult.
— De acum vei fi Specimenul 0013! spun și o ciupesc ușor de obraz.— Îmi alegi un nume cu ghinion? mă întreabă surprinsă și dezamăgită.— Nu, îți aleg un număr ce le aduce noroc persoanelor ghinioniste!
Am multe întrebări la care încă nu le-am găsit răspunsul și sunt tare curioasă cum va evolua seria, deoarece finalul a fost surprinzător. Oricum, subiectul seriei este unul foarte interesant, iar faptul că sunt o adeptă a stilului S.F., cu roboți și tot felul de arătări, a făcut ca această carte să fie pe placul meu. Și cum sunt și o mare fană a trupei Two steps from hell, nu puteam să nu mă gândesc la faptul că multe melodii ale lor parcă ar fi fost compuse pentru această serie. Adică, să nu-mi spună mie cineva că "Proctectors of the Earth" de la ei nu merge mănușă cu toată acțiunea din carte! Eu nu am citit în timp ce o ascultam, dar am făcut-o imediat după ce am terminat-o și în timp ce scriam recenzia, și parcă toate acele faze în care oamenii se luptau cu acele arătări din pământ, îmi apăreau în cap precum niște scene ce făceau parte din totdeauna din acea melodie. Deja mă imaginam într-un film.

Consider că a fost una dintre cele mai bune — în afara acelor mici greșeli de redactare care au apărut, și care, în mod normal nu ar avea ce căuta acolo —, dar și interesante cărți pe care le-am citit în ultima vreme, și mă simt mândră că am dat singură peste ea, fără să o descopăr de la altcineva.

miercuri, 11 iunie 2014

Creștem flori


”Dormi lângă un mugur, îmbată-te, simte parfumul pământului și scaldă-te în apă, ca mai târziu să te trezești o floare!” de Andreea 


duminică, 8 iunie 2014

"nu pleca..." de Douglas Kennedy


DESCRIEREA: În noaptea celei de-a treisprezecea aniversări a sa, Jane Howard a făcut un jurământ în fața părinților ei severi: nu se va mărita niciodată și nu va avea copii. Însă viața, după cum va descoperi Jane, este profund întâmplătoare. Mulți ani mai târziu, e profesoară în Boston și îndrăgostită de un bărbat strălucitor și excentric pe nume Theo. Apoi Jane rămâne însărcinată. Maternitatea se dovedește a fi o surpriză extrem de bine-venită, însă când o răsturnare devastatoare de situație îi dă peste cap existența, nu are de ales decât să fugă de tot ce știe și să părăsească lumea. Tocmai când s-a hotărât să renunțe la viață, dispariția unei tinere fete o scoate din inerție și o face să pornească într-o căutare obsesivă a unui soi de izbăvire personală. Convinsă că știe mai multe despre caz despre poliție, este obligată să ia o decizie: să stea ascunsă sau să scoată la iveală un adevăr cumplit?

RECENZIA: Ca să o iau cu începutul, vreau să-mi cer scuze că am întârziat cu această recenzie – îmi doream de foarte mult timp să o scriu și să împărtășesc cu voi impresiile pe care mi le-a lăsat mie această carte, dar până acum două zile, nu am avut timp să fac aproape mai nimic din ce-mi doream. Mai am o săptămână de școală; acele cinci zile de relaxare și două săptămâni de practică, și mă las în voia plăcerilor pentru câteva luni. 

Pot spune, în modul cel mai serios cu putință, că această carte efectiv mi-a întrecut așteptările în toate punctele de vedere. În primul rând, nu cred că voi da un spoiler dacă dezvălui faptul că, după părerea mea, descrierea te duce cu gândul total la altceva. Eu când am citit-o în magazin, îmi imaginam cam ce se va întâmpla în carte, dar am fost surprinsă să văd că desfășurarea acțiunii a fost altceva decât credeam eu. Bine, toți sunteți de acord când spun că un autor care știe să surprindă plăcut cititorul, ducându-l într-o altă lume decât cea pe care credea el că va păși, este un scriitor ce știe să te facă să citești cu mai mult entuziasm. Te surprinde.

Chiar dacă nu pleca... este prima carte citită a lui Douglas Kennedy, pot spune că m-am îndrăgostit iremediabil de stil lui de-a scrie. Eu când văd o carte cu multă descriere, multe detalii oferite, îmi dau seama că autorul respectiv chiar a pus mult suflet când a conceput acea poveste. Nu că ceilalți scriitori nu o fac din plăcere – majoritatea –, dar eu așa gândesc. Cum alți cititori sunt înnebuniți să aibă toate cărțile lui John Green în bibliotecă, așa eu am devenit complet maniacă după cărțile lui Douglas Kennedy. Și nu spun doar pentru că i-am citit o singură carte, dar cum s-a văzut în postarea "Bookfest 2014", mi-am achiziționat și Jocurile destinului, o carte mult mai groasă. E la fel de interesantă ca și aceasta – cel puțin din cele fix 100 de pagini pe care le-am citit – doar că, fiind atât de voluminoasă, necesită timp neîntrerupt pentru a o citit, așa că m-am gândit să o las mai spre sfârșitul lui Iunie, și să mă apuc de Specimenul.

Nu vreau să o mai lungesc mult fără să nu spun ceva strict despre subiectul romanului. Bineînțeles, în carte este vorba despre o tânără, Jane Howard, care într-o zi s-a gândit să-și înștiințeze părinții în legătură cu o decizie pe care a luat-o, și anume că nu se va căsătorii și nu va avea copii niciodată. Nu voi spune ce s-a întâmplat în ziua respectivă după dezvăluirea deciziei, dar cert este că, într-un fel, acest lucru chiar i-a schimbat viața ei, dar și familiei acesteia. 

În prezent, Jane, absolventă a facultății de la Harvard, duce o viață nu foarte neobișnuită, în afară de un anumit lucru. Avea o relație de patru ani cu profesorul care o ajuta să-și dea doctoratul în domeniul literaturii; mai exact profesorul David Henry. După încheierea relației într-un mod nu foarte plăcut, aceasta se gândește să-și schimbe total viața, și se angajează în domeniul financiar. Lucrurile nu merg deloc bine acolo, și acest lucru se datorează unor probleme din trecut, așa că este nevoită să plece. 

Mult mai târziu îl întâlnește pe Theo, un maniac al filmelor, și când spun maniac, vorbesc cât se poate de serios. Adică, omul a strâns 5.765 de fișe pentru fiecare film pe care l-a văzut, ținând cont că a vizionat în jur de 300 de filme în fiecare an. Tipul știa tot ce ținea de orice gen de film și toate câte se puteau cunoaște în domeniul cinematografiei. Acest lucru m-a cam înspăimântat puțin, deoarece dădea impresia în fiecare conversație pe care o avea cu Jane că ar fi drogat, mult prea entuziasmat despre cum povestea ceea ce-i plăcea și ce nu în filmul respectiv.

Jane, pe tot parcursul romanului, a dat dovadă de mult caracter, putere de sine și tărie să treacă peste toate necazurile în care a intrat. Mi-a plăcut mult de ea, mi s-a părut o persoană care ar putea face față în tot ce i s-ar năzări la orizont. A fost un personaj foarte fascinant, și cred că fiecare cititor ar descoperi în această tânără lucruri speciale, ce doar ei le-ar observa. 

Nu am vrut să spun foarte multe despre desfășurarea acțiunii, și de-asta descrierea făcută de mine este, oarecum, haotică. Ar fi păcat să dezvălui mai multe, în loc să vă las pe voi să descoperiți. Cert este că nu veți regreta deloc dacă o citiți. Cartea este una care te pune pe gânduri într-un mod cât se poate de serios, deoarece are ca obiectiv viața omului, și modul cum reușește acesta să treacă peste necazuri. Cum scrisese o tânără acum ceva timp pe blogul ei, ceva ce chiar mi-a plăcut și nu am putut să nu-l pun și aici: 

"Douglas Kennedy este unul dintre autorii mei preferaţi fiindcă „vorbeşte” în primul rând (serios) despre sentimente şi relaţii - de familie, femeie-bărbat. Consecinţe dintre cele mai neaşteptate.
Analizele lui psihologice sunt profunde, lovesc.
Devii una (unul) cu personajele principale, FEMININE de obicei.
Nu rămâi indiferent.
Douglas Kennedy te pune pe gânduri." (blogul ei este aici

Nu se sfiește să ascundă anumite aspecte ale vieții, și își modelează cărțile într-un mod cum nu la mulți autori găsești. Fiecare paragraf te făcea să citești cu și mai multă atenție, și te face să te îndrăgostești de cărțile lui. Mai jos am pus un fragment ce mie mi-a dat furnicături pe brațe atunci când l-am citit:
"E ciudat să ți se spună să împingi și să te forțezi, atunci când partea inferioară a bazinului e complet amorțită. E ciudat să privești în sus spre oglinda așezată strategic în fața picioarelor, acoperite în rest, și să te uiți la chestia aia plină de sânge care iese încet din tine. Dar cea mai ciudată dintre senzații este momentul ce urmează imediat ce te-ai eliberat de copil – și copilul de tine – când ți se dă în brațe pentru prima dată creatura aia micuță și fără păr... simți un fel de amestec de dragoste instantanee nemărginită și o teamă disperată. Dragostea te copleșește, pentru că, pe scurt, acesta e copilul tău. Dar și frica e la fel de imensă, nelimitată. Teama că n-o să-ți duci la bun sfârșit sarcina. Teama că n-o să fii în stare să-i oferi fericire. Teama să n-o dezamăgești. Teama că pur și simplu nu vei face lucrurile cum trebuie."
În concluzie, citiți-l pe Douglas Kennedy deoarece merită, și când îl terminați de citit, mai faceți-o încă o dată și încă o dată. Nu vă veți plictisi! Este un autor incredibil, care cu siguranță știe foarte bine cu ce se mănâncă literatura de calitate. 

luni, 2 iunie 2014

The Amazing Spider-Man (2012)

Notă: 4 din 5 stele
Descrierea: Peter Parker e un adolescent care, ca toți adolescenții din lume, încearcă să-ți dea seama cine e și ce l-a determinat să se formeze în felul în care s-a format. Rămas fără mamă și tată, Peter a crescut cu mătușa May și de unchiul Ben. Peter s-a dezvoltat într-un adolescent ciudat, care e sâcâit și agresat de colegi de clasă, nu își găsește cuvintele când interacționează cu fetele și preferă să fie singur. El găsește o servietă misterioasă de-a tatălui său, care îi dă indicii ce l-ar putea ajuta să înțeleagă de ce i-au dispărut părinții atunci când era mic. Cercetările sale îl duc într-un punct în care intră în conflict de interese cu Dr. Curt Connors, fostul partener al tatălui său. Connors lucrează în laboratorul Oscorp și are un alter-ego, The Lizard. Peter e mușcat accidental de un păianjen radioactiv și acest eveniment îi aduce super-puteri, dar și dorința de a continua munca tatălui, așa că începe să lucreze alături de Connors la Oscorp. Însă, The Lizard și tânărul Spider-Man ajung în confruntare directă. În același timp, Peter experientează prima dragoste de la liceu, cu Gwen Stacy, care e în stagiu de practică la Oscorp. Peter și Gwen trec prin provocările aduse de dragoste, angajament și secrete.

Recenzia: Am vrut să fac o recenzie neapărată acestui film deoarece nu mă așteptam absolut deloc să găsesc ceea ce-am văzut. Spun acest lucru, fiindcă sunt o mare fană a vechiului Spider-man, jucat de Tobey Macguire, și nu-mi imaginam un altul care să-i ia locul. Am tot amânat să văd filmul ăsta de multe ori, spunând că o voi face numai atunci când voi muri de plictiseală și numai el va mai fi speranța de-a mă scoate din moleșeală. De parcă un film pe care nu dorești să-l vezi, te face să te simți mai bine!

Dar cum s-a întâmplat, am văzut o recenzie a părții a doua din film, pe blogul Leontinei, unde tot spunea că a fost frumos, și am zis: fie ce-o fi, mă uit ca să scap și să nu-l mai am în cap. Faptul că nu doream să-l văd absolut deloc, s-a datorat minții mele prea eronate, care spunea în felul următor: nu, puștiulică care-l joacă pe Peter Parker merge mai mult pentru desene, și ce-i cu titlul? "The Amazing", sună ca și cum m-aș uita la o parodie ieftină a filmului original. Nu fraților, nu a fost deloc așa. Puștiulică de care tot ziceam, Andrew Garfield, mai exact, și-a jucat rolul atât de bine de la început până la sfârșit, încât mai aveam puțin și-l detronam pe Tobey de pe piedestal. Și "Uimitorul", ei bine, chiar e așa! Costumul a fost foarte bine lucrat, felul cum se mișca era mult mai dinamic, mai săltăreț decât celălalt, arăta întra-devăr cum se juca el cu răufăcătorii și cu șopârloiul ăla, ia replicile, să nu mai zic de ele. Avea Peter ăsta nou niște cuvinte când se bâțâia în stânga și în dreapta, de te făcea și mai mult să te uiți la el.

Și să vorbesc puțin și despre Mary-Jane Watson, iubita lui Peter, care nu se mai numește așa, ci Gwen Stacy, ce a fost jucată de Emma Stone. Pot spune că la început, când eram mai rezervată dacă să mă uit sau nu la film, ea era singura, dar singura persoană care m-a făcut să merg înainte, deoarece o iubesc ca actriță. În filmul ăsta a jucat mai mult decât perfect; nu aveam la ce să mă aștept decât la lucrul ăsta din partea ei.

În legătură cu modul cum a fost construită povestea, ei bine, începutul a fost mult mai diferit decât precedentul. Efectele au fost foarte bune, costumele la fel; chiar mi-a plăcut mult, și mă bucur că am fost dezamăgită în privința lui. A cam început să-mi placă și actorul care-l joacă pe Peter; poate mă voi gândi să mă mai uit și la alte filme cu el.

Acum câteva zile m-am pus să văd și partea a doua, dar încă era versiunea de la cinema, și nu mi-a plăcut cum se vedea și cum se auzea, așa că am zis să mai aștept puțin până apare cum trebuie. Și de pe Torrent nu-l iau deoarece am zis să văd până unde-mi merge răbdarea. De-abia aștept să-l văd!

duminică, 1 iunie 2014

Bookfest 2014: Invitat de onoare Polonia

Acum o săptămână a fost ziua mea de naștere, așa că rudele tot au venit pe la mine, și în loc să-mi dea cadouri materiale, mi-au dat bani. Mi se pare mult mai bine așa – și nu neapărat este vorba de mine –, deoarece decât să riști să-i iei ceva persoanei respective și să fii sigur dacă i-a plăcut sau nu. Bineînțeles că în față nu o să-i spun niciodată nimănui acest lucru. Dar revenind la subiectul principal. Am mai primit și de la părinți, așa că bugetul m-a ajutat mult să-mi măresc turnulețul de cărți pe care doream să mi-l clădesc. Cu toate că nu prea mă dau eu în vânt după zilele de naștere, adică nu mă entuziasmez în vreun fel când vine ziua mea, de data aceasta am așteptat-o cu multă nerăbdare. 

În sfârșit am ajuns și eu la Bookfest, și parcă aveam impresia că această ediție o voi pierde, ceea ce nu-mi doream absolut deloc. Cât de ocupată am fost zilele astea în care târgul a fost deschis, fiecare zi care trecea, mă enerva. Nu mi-am cumpărat în viața mea atâtea cărți într-o singură zi, mai exact paisprezece. Bine, trei nu sunt ale mele, deoarece: Matematică: exerciții, probleme și teste pentru clasele I-IV este a surorii mele, Gramatica limbii franceze este a tatei, iar Cronica păsării-arc de Haruki Murakami este cadoul meu pentru ziua unei prietene. Eu sper să-i placă, deoarece voiam neapărat să-i cumpăr ceva de citit – având în vedere că am observant că-i placă să citească –, și dintr-o sumedenie de frumuseți, m-am gândit să mă opresc la acest autor. Într-un fel mi se pare ciudat faptul că nu am citit nimic de acest autor, dar totuși eu îi dăruiesc ceva scris de acesta, cuiva. Sper sincer de tot să-i placă; deja sunt puțin emoționată să văd cum i se va părea, după ce o va primi și citi. 

Printre aceste unsprezece cărți care-mi aparțin strict mie, se numără două care m-au făcut nespus de fericită când le-am văzut pe rafturile editurilor. Acestea sunt Anotimpul fructelor de mango de Amulya Maladi și Eve din propria-i ruină de Ananda Devi. Spun că m-au făcut fericită – cu toate că și celelalte pe care mi le-am achiziționat m-au bucurat când le-am văzut plătite și în sfârșit ale mele –, deoarece cu acestea am o poveste a mea. Prima, cea a autoarei indiene, nu mă așteptam absolut deloc să o găsesc la târg, deoarece aceasta a fost publicată în 2010, deci acum patru ani, iar la târguri nu prea aduc cărți apărute în anii trecuți; cel puțin eu nu prea am văzut. Iar dacă se întâmplă să fie, nu sunt cele pe care mi le doresc eu. Cel puțin așa mi s-a întâmplat mie. Dar cu aceasta a fost cu totul și cu totul diferit. Plus că am găsit-o și la un preț foarte bun, doar 15 lei. Iar a doua, o cumpărasem prin clasa a noua, dar – proasta de mine! – am uitat-o în bancă la școală, și am avut ce plânge după ea și a mă blestema pentru neglijența mea. E printre cărțile pe care le-aș ține lângă mine multă vreme, este minunată, magnifică, și-mi place la nebunie. Poate-i voi face și o recenzie, acum că pot scoate mici citate din ea.  

Ca atât am avut de spus ca introducere, plus că vreau îmi cer scuze din cauza imaginii puse; cărțile sunt așezate invers, așa că nu se pot citi cu ușurință titlurile. De-abia acum am văzut, iar cărțile au fost deja aranjate pe rafturi. Oricum, le voi enumera eu mai jos, în ordinea în care apar în poză, de jos în sus, așa că nu va fi o problemă. 
                                                             * * *
1. Urzeala tronurilor: Încleștarea regilor (vol. I-II) de George R.R.Martin. Sincer, credeam că o avea vreo recenzie, ceva, dar a avut același preț ca și cel din librării. Chiar mă așteptam la această ieftinire, și am fost destul de dezamăgită să aflu că m-am înșelat. Și cu toate acestea, ultimul meu gând a fost să mi-o achiziționez, și acest lucru am și făcut. Și cu toate că nu știu când mă voi apuca de ele - deoarece necesită niște timp pentru a fi digerate, iar primul volum încă nu a fost făcut complet de creierul meu - am vrut să le am pe acestea două în biblioteca personală. Pot spune că deja știu în principu ce se va întâmplă în Încleștarea regilor, deoarece sunt printre acele persoane care urmăresc serialul Game of Thrones. 

2. Eve din propria-i ruină de Ananda Devi. De-abia aștept să o recitesc, și sunt foarte curioasă să văd ce sentimente îmi va produce, față de cele din clasa a noua. Dar până atunci, tot o recomand cu mare drag, în ciuda a ceea ce ascunde printre file. 

3. Jocurile destinului de Douglas Kennedy. Țin minte că spusese într-o leapșă acum ceva timp, faptul că mi-o doresc foarte mult, și chiar dacă este un monstru de carte - are în jur de 700 de pagini - nu consider că este un inconvenient. Eu ador cărțile uriașe, iar Editura Trei m-a ajutat, reducându-mi-o cu 25% din prețul inițial. 

4. Regatul Umbrelor, primul volum din trilogia "Grisha" de Leigh Bardugo. De când a fost publicată în România - și nu numai - am auzit tot felul de lucruri despre ea, marea majoritate dintre ele, fiind laude și aprecieri aduse acestei trilogii. Eu sper să-mi placă, deoarece ar fi păcat să nu fie așa, având în vedere că are o copertă atât de frumoasă. Și pe lângă părerile celorlalți cititori, îmi place să cred că descrierea de pe spate nu mă va dezamăgi.

5. Anotimpul fructelor de mango de Amulya Maladi. Nu prea am avut prilejul să citesc cărți citite de autori străini - în afară de americani și englezi -, și mai ales de cei indieni, dar aceasta chiar mi-a atras foarte mult atenția. Descrierea de pe spate mi-a adus puțin aminte de filmul "Prințesa și soldatul", în care protagoniștii principali au fost tot o indiancă și un american. A fost foarte emoționant acel film, și sper să fie la fel - dacă nu și mai mult - această carte, chiar dacă legătură atât de mare dintre acestea două, nu cred că este foarte mare. 

6. Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică de Kjersti Skomsvold. După numele scriitoarei, se poate observa faptul că nici aceasta nu este una foarte englezoaică sau pe aproape. Din câte am aflat este din Peninsula Scandinavă, și dacă nu mă înșel, din Norvegia. Sau era Finlanda? Eh, în Scandinavia. Cărticica - pentru merită un diminutiv - este una destul de scurtă, și nu are nici mai mult, nici mai puțin decât 119 pagini. Am citit și un mic fragment pe internet, și mi-a plăcut mult ceea ce-am găsit; mi s-a părut ceva mai diferit. 

7. Ani cu alcool și sex, al doilea volum din trilogia "Sânge satanic" de Cristina Nemerovschi. Aici mă pot considera norocoasă, deoarece am primit și autograf la ea. Am ajuns fix când autoarea voia să plece, așa că am înșfăcat cartea de pe măsuță și m-am dus ca un glonte la ea. E foarte drăguță scriitoarea, și mă bucur nespus de mult că m-am întâlnit cu ea.

8. Specimenul, primul volum din seria "Invadatorii" de Andrei Trifănescu. Este printre puținele cărți pe care încă nu le-am citit, și deja m-am îndrăgostit de ea. Este posibil așa ceva? Îmi place titlul la nebunie, coperta mi se pare super genială, iar descrierea e magnifică. Mi-aș fi dorit și un autograf de la autor, dar din păcate nu era la stand atunci când am ajuns eu.
9. Contesa Aneke, primul volum din trilogia "Ultima vrăjitoare din Transilvania" de Anna Vary.

10. Mathias, al doilea volum din trilofia "Ultima vrăjitoare din Transilvania" de Anna Vary. Aceste două volume m-au mângâiat dulce pe la urechi, deoarece au ceva al lor, mișto și foarte tare. Nu știu cum să mă exprim mai exact, dar sunt foarte tari, și de-abia aștept să le devorez. Știu că va apărea cât de curând și al treilea volum, Alexandra, dar nu știu exact când. Și am uitat să menționez, aceste două volume, împreună cu Specimenul și Ultimul avanpost de Lavinia Călina, fac parte din colecția Cărțile Arven de la editura Herg Bennet.


* * *
Sper ca zilelea astea, dacă nu cel târziu în weekend, să fac recenzia cărții nu pleca... de Douglas Kennedy, deoarece am terminat-o de curând; m-am lungit cu ea atât de mult din cauza școlii. Merită una cât mai lungă; a fost superbă, fenomenală și foarte bună.

P.S: La mulți ani de ziua copilului! Voi copii mici și mari, să vă bucurați toată viața de aceste momente frumoase.