duminică, 26 martie 2017

„Te voi găsi” (Nemuritor #2) de O. G. Arion

Păreri adunate: Personaje fascinante, dialoguri spumoase, mister și legende străvechi, romantism și adrenalină la cote maxime, totul într-o savuroasă poveste țesută cu măiestrie pe granița subțire dintre real și fantastic. (Delicatese Literare)

Seria „Nemuritor” este și va deveni odată cu următoarele volume un punct de referință în cadrul literaturii române contemporane având o tentă personală unică, de neegalat, bine conturată ca acțiune, grad ridicat de umor și un stil foarte atrăgător. (Recenzii cărți bune)

O. G. Arion reușește să ne încânte din nou! Într-o îmbinare de maestru într-o lume fantastică diversificată și legendele scandinave care ne-au cucerit încă de la primul volum pornim într-o călătorie contra cronometru pe viață și pe moarte, în care adrenalina este ingredientul de bază. (Just reading my books) 

În cărțile Oanei, misterul se simte ca la el acasă. Nici când ai ajuns aproape de final, acesta nu se lasă elucidat complet, provocându-te constant să-ți regândești scenariile imaginate pe mai departe. (Praf de stele) 

Recenzia: Da, am terminat de citit și volumul doi, și nu, nu mă simt mult mai bine după lecturarea lui. Nu știu dacă ar fi indicat să precizez acest aspect  nu vreau să spune ca un spoiler , dar voi încerca să formulez ideea în așa fel încât să nu dezvălui lucruri esențiale ale acestor două volume citite. Faptul că Ultimul viking și Te voi găsi au niște lucruri, oarecum, în comun la final, nu arată și că vei ști ce se va întâmpla în următoarea carte din serie. Și acum mă voi lega strict de volumul de față: pe parcursul a acestor câteva sute de pagini afli lucruri, ți se răspund la anumite întrebări rămase în enigmă după terminarea Ultimul-ui viking, dar ca o serie ce se respectă, nu te lasă să respiri liniștit, până la următorul volum. Pentru că intervin altele, și pentru că viața le poate rezerva un alt drum total neașteptat și greu de parcurs, plin de tot felul de hopuri. Am spus acest lucru deoarece cu asta am rămas după ce am pus finish acestui volum, nu sunt liniștită, nu trăiesc cu gândul că voi citi Dincolo de timp de parcă aș lua o carte de bucate și aș prepara ceva de acolo, știind că dacă urmez instrucțiunile, nu are ce să nu fie bine. Pentru că îmi este frică, atât pentru personaje, cât și pentru povestea în sine, pentru cursul ei, pentru cât de încâlcită va deveni, în așa fel încât să fie aproape imposibil să o mai readuci la acel punct în care simți că totul este în regulă.  

Dacă ar fi să fac o comparație între primul volum și acesta, probabil că mulți s-ar aștepta dintre cei care sunteți la zi cu seria sau ați citit, până acum, doar primele două cărți  să afirm că Te voi găsi mi-a plăcut mult mai mult. Și da, este adevărat, dar nu pentru că primul ar fi mai prost, ci pentru întregul amalgam de trăiri și sentimente pe care mi le-a adus în suflet Oana Arion. A fost un volum mai tensionat, mai alert  ce ți-a oferit puțin momente în care să îți tragi răsuflarea , un volum în care deja știam câte ceva despre personajele principale, dar care m-a amețit prin întrebările care nu conteneau să stea departe de capul meu. Aveam impresia că știam destul de multe lucruri despre un anume personaj, ca mai târziu această siguranță să-mi fie spulberată, prin prisma unor evenimente din volum. 

Am spus în recenzia Ultimul-ui viking că mă aflu în tabăra cititoarelor  nu, nu, sunt și cititori!  care ar întoarce mereu privirea în direcția lui Arrio, dacă ar fi posibil să existe în realitate, dar și că nu știu ce îmi vor rezerva celelalte volume, așa că exista riscul ca numele lui Arrio să fie înlocuit cu cel al lui Ian. Deocamdată sunt acolo unde am fost de la început, încă îl prefer la vampirul amuzant, misterios și pasional, dar nu pot spune nici că sentimentele mele pentru Ian nu au suferit niște schimbări; ce se află în partea binelui. (Și acum, sincer, nu cred că aș ajunge vreodată să îl urăsc pe Ian, orice ar face împotriva dreptății!) L-am descoperit în primul volum ca fiind mai distant, ușor rece și poate prea formal, dar am fost surprinsă să îmi dau seama că în spatele acelor imagini de fațadă  pentru a impune niște limite și pentru a-și menține un anumit statut  se găsea un bărbat sensibil, blând și foarte grijuliu. Și poate că, nu știu, nu va ajunge niciodată să îl întreacă pe Arrio, dar cu siguranță că respectul pentru Ian  pentru acest viking trecut prin atâtea –, va rămâne tot timpul în această serie. 

Creaturi străvechi, monștri aduși la realitate, fiecare cu câte un trecut de care nu știi dacă să te întristezi pentru soarta ce i-a fost hărăzită sau să fii de acord cu Oana pentru ceea ce i-a oferit. De unele dintre ele nici nu auzisem înainte, sau dacă am făcut-o, s-a întâmplat într-un mod foarte vag, trecător, din care nu am aflat foarte multe aspecte importante. Și cred că cel mai uimitor a fost când am citit despre Fomori, despre istoria lor, dar cel și cel mai mult despre Elatha, ce mi-a adus puțin aminte de regele elfilor, Thranduil, din Hobbitul. Ușoara lui aroganță, felul cum nu se implica foarte mult dacă nu primea ceva de pe urma acelui rezultat, eleganța, superioritatea cu care privea totul în jurul său, toate aceste aspecte m-au făcut să îl îndrăgesc din prima clipă în care Oana ne-a dezvăluit puțin din înfățișarea lui. Cred că va ajunge, ușor-ușor, să devină unul dintre personajele mele preferate, și chiar sper ca autoarea să îl țină cât mai mult în poveste  de ce nu? , chiar până în volumul cinci.   

Cât despre Victoria, a reușit și reușește să mă uimească de fiecare dată. Cred că puține au fost paginile în care nu am fost surprinsă de atitudinea ei, de duritatea, de curajul și de ambiția pe care le avea pentru a ajunge acolo unde își dorea. A evoluat considerabil de la primul volum și până acum, într-un timp foarte scurt, dar care nu a dat deloc impresia că ar fi fost ceva forțat, ci natural, plin de umanitate. Pentru că în situația în care a fost pusă pe tot parcursul volumului, numai o persoană ignorantă, nepăsătoare, ar fi fost în stare să nu acționeze precum a făcut ea. Și cu toate că, de câteva ori, a fost nesăbuită luând acele decizii, nu am putut să fiu împotriva ei, deoarece ori de câte ori îmi venea să țip prin casă pentru tâmpenia pe care urma să o facă, ceva îmi răsărea în fața ochilor. Ceva care mă pleoștea, făcându-mă să strâng din buze, aprobând-o. Pentru că și aici se încadrează curajul: puterea de a realiza lucruri noi, ce ar putea chiar să te coste viața, fără a te gândi la tine, înaintea altora. Curajul este nebunesc, dar este curaj, și asta face ca el să fie atât de minunat.

Cred că voi spune până mă voi sătura  și mă îndoiesc că o voi face vreodată la ceva scris de ea , dar Oana Arion, prin stilul ei atât de aerisit, de bine primit în zilele unui cititor zăpăcit și stresat, reușește să te vrăjească prin doar câteva cuvinte plasate acolo unde trebuie. Prin carisma ei, prin amuzamentul cu care a fost înzestrată Victoria, și printr-o poveste mitologică, încărcată cu o istorie îngropată  dar care, prin prisma ajutorului ei, reușesc, încetul cu încetul, să o dezgrop , a reușit să creezi o serie ce ar trebui să existe în biblioteca oricărui cititor, împătimit de fantasy. Și mă întristez când îmi dau seama că am descoperit-o mult prea târziu, și că nu m-am bucurat de fiecare volum, de la începutul începuturilor.   

Te voi găsi a fost perfect, din toate punctele de vedere, și faptul că nu am suportat anumite personaje, se datorează numai măiestriei Oanei de a le creiona, de a le face în așa fel încât să te strofoci în timp ce citești, dându-ți tot sufletul din tine, sperând că vor păți ceva foarte urât. Am citit volumul pe nerăsuflate; l-am început seara și dacă nu ar fi intervenit facultatea, ziua următoare ar fi fost citit în totalitate. Nu ai ce face când un autor știe să scrie, știe ce să-ți ofere și ce să-ți transmită. Nu poți decât să te lași hipnotizat, plutind în mrejele poveștii creată de el. Nici nu vă puteți imagina cât de nerăbdătoare sunt să citesc și volumul trei, Dincolo de timp, și cât de mult mă bucur că îl am în bibliotecă! Iar pentru asta țin să-i mulțumesc și aici, foarte mult, Oanei! Să ne recitim cu bine  vezi să nu!  și la recenzia acelui volum.

marți, 21 martie 2017

Crux Publishing deschide oficial Târgul de Carte Final Frontier 2017!


Niciodată nu am fost la Final Frontier! Anul trecut mi-am pus în plan să merg măcar la un eveniment din cadrul târgului, dar s-a întâmplat să am ghinionul să ajung să nu pot merge nici măcar să mă plimb printre standuri. Dar anul acesta mi-am propus și promis să schimb ceva în această privință, să fac tot posibilul să nu mai rămân în afara acestui târg de carte care, după imaginile și video-urile pe care le-am văzut și urmărit, este cu totul și cu totul special. 

Nu cred că voi ajunge să merg la toate evenimentele dar, mai mult ca sigur, o să fiu prezentă la aceste două lansări. Despre cei doi autori știu că unul dintre ei este debutant  Mircea M. Țara, mai exact , iar celălalt un maestru în arta literaturii. Am tot auzit despre seria lui Ciprian Mitoceanu, despre Predestinare genetică, despre cât de prezentă va fi ideea, peste ceva timp, în viețile noastre, și despre cât de genială și de necesară este în biblioteca fiecăruia dintre noi. Așa că nefericită voi fi să spun că încă nu am reușit să o citesc, dar sper ca la Final Frontier să rezolv această problemă. Cât despre Amendamentul Dawson, trebuie, chiar trebuie să merg la acest eveniment! Și nu o fac numai pentru această carte; Inima Dragonului, cu a sa copertă, te vrăjește când o privești.  

* * *

Editura Crux Publishing are onoarea de a deschide oficial Târgul de Carte Final Frontier 2017 sâmbătă, 1 aprilie, de la ora 12.00 la Casa Artelor din București (Bulevardul Mircea Voda, Nr. 5), cu evenimentul Realism în lumi imaginare din Nlithia și până în America fascistă, moderat de scriitorul Șerban Andrei Mazilu. După o scurtă introducere în elementele de realism în literatura science-fiction și fantasy, editura are plăcerea de a lansa noutățile din această primăvară: 

12.15 – 12.30: Romanul high fantasy Inima Dragonului, de scriitorul Mircea M. Țara

Invitat special: Dragoș C. Butuzea (promotor cultural)

Vă urăm bun venit în Nisal, Cetatea Zăpezilor, paradis al artiștilor și al magicienilor, oraș zguduit din temelii în urma unui complot sinistru. Prinși la mijloc, Lied, un bard cu talente ce depășesc cu mult o ureche muzicală, alături de banda lui de hoți de buzunare, au de înfruntat demoni străvechi, armata Umbrelor și magia neagră abil mânuită de Magiștrii regatului. Dar dușmanul lor cel mai mare este timpul. Astfel că oameni, liandrini, zollany și dragoni legendari treziți din negura amintirilor trebuie să lupte împreună pentru a împiedica distrugerea iminentă a Nisalului. Miza? Inima Dragonului, un artefact ce îi oferă posesorului ei putere nelimitată și capacitatea de a distruge sau de a reface lumea.

Inima dragonului este un poem în proză și un roman de aventuri care ne cucerește fără să ne dăm seama. De la peisajele cu un farmec neobișnuit, la dialogurile antrenante, de la momente intense de acțiune și până la umorul fin al unor personaje, totul este impecabil executat pentru a-i oferi cititorului o cursă contra cronometru ce îl va ține cu sufletul la gură.

12.30 – 12.45: Romanul science-fiction Amendamentul Dawson, de Ciprian Mitoceanu

Invitat special: Oliviu Crâznic (scriitor, critic literar)

Pe măsură ce începem să cuprindem cu mintea motivațiile care stau la baza noului sistem politic imaginat de autor în America unui viitor nu chiar atât de îndepărtat pe cât ne-am dori, romanul Amendamentul Dawson  ne lovește cu forța unui șoc electric. Prin ochii personajului principal trăim în fiecare secundă absurdul unei lumi care, în numele meritocrației și a sacrificiului individual în sprijinul binelui general, capătă forma unui sistem totalitarist (vechi, dar totuși nou) ce i-ar face pe Stalin, Hitler sau Pol Pot să pară niște diletanți.

În stilul alert care l-a consacrat ca scriitor de thriller sci-fi, Ciprian Mitoceanu ne invită să luăm parte la o luptă pe viață și pe moarte între Om și Sistem, căci peste tot în America se vorbește numai despre cel de-al doilea Amendament Dawson. John Barton însă nu are prea mult timp să stea la discuții. Vânat zi și noapte ca un animal, el este hotărât totuși să nu cedeze fără luptă. În spatele cortinei, congresmanul Dawson controlează jocul, dar surprizele nu îl ocolesc nici pe el…

Vă așteptăm așadar la Târgul de Carte Final Frontier 2017 în zilele de 1 și 2 aprilie cu reduceri între 25% și 50% la toate titlurile, invitați de seamă, produse promoționale și multe alte surprize! Și nu uitați, ne întâlnim la ora 12.00 pentru a da startul celui mai așteptat festival dedicat iubitorilor de science fiction și fantasy!

Pentru informații suplimentare, știri și detalii cu privire la editura Crux Publishing, vă rugăm să accesați www.cruxed.ro.

duminică, 19 martie 2017

„Sfîrșitul nopții” de Petronela Rotar

Descrierea: Nu vreau să adorm, o să stau treaz ca să o pot iubi conștient. Cine iubește nu doarme. Nu trebuie să adorm. Trebuie să fac cumva să opresc timpul ăsta, să-l încetinesc puțin, cîteva minute în plus, cîteva secunde. Știu, știu că e copilăresc să îmi doresc asta, și totuși, de ce nu pot opri senzația că e ultima oară cînd o simt așa, abandonată în brațele mele, liniștită, moale, caldă, a mea? Ce e cu sentimentul ăsta straniu de pierdere, de ce simt că nefericirea, concretă și sîșietoare, e la doar o noapte distanță?

Recenzia: Sfîrșitul nopții a făcut parte din cele cinci cărți pe care le-am putut alege din colaborarea cu Herg Benet. Nu știu exact de ce m-am gândit fix la acest titlu, dar știu să spun, în schimb, cu exactitate, faptul că îmi doream să citesc și alți autori ai editurii, în afară de cei câțiva pe care îi testasem de când am descoperit această editură; de prin 2014, dacă mai țin bine minte. Printre acei scriitori care mă făcuseră curioasă, se afla și Petronela Rotar, prin simplul fapt că titlurile cărților scrise de aceasta, mă inspirau într-un anume fel, îmi creșteau curiozitatea foarte mult și mă făceau interesată de conținutul paginilor. De la început pot spune că nu am rămas indiferentă la ceea ce am descoperit, și mă bucur că am luat decizia de a începe acest drum al imaginației ei cu Sfîrșitul nopții. De ce, poate v-ați întreba? Pentru că nu aveam niciun habar despre ea, și pentru că nu știam că nu este o poveste în sine, ci sunt mult mai mult de atât, pentru că aveam impresia că voi întâlni doar câteva personaje cu care voi parcurge acest drum, până la final, când de fapt a fost vorba despre cu totul altceva. Nu știam că Sfîrșitul nopții era de fapt un volum de proză scurtă, de abia la finele primei povești și la începutul celei de a două am realizat că pășisem într-un alt loc, cu alte personaje și că tot ceea ce întâlnisem în prima, acolo rămânea. Că plecam singură, explorând  tot singură  mai multe povești despre și din viață. Și mi-a plăcut și am fost fericită că alesesem Sfîrșitul nopții ca primă carte, în detrimentul celorlalte cărți scrise de ea, apărute la editură. (Nu știu ce e și cu celelalte, dacă tot proză scurtă sunt, dar având în vedere că am fost plăcut surprinsă de ce am citit în aceasta, cu siguranță că le voi încerca și pe celelalte.) Pentru că asta îmi place să cred  și o spun de fiecare dată , că atunci când „dai” peste un scriitor pe care nu l-ai mai citit și care are câteva cărți în palmares, să cauți să vezi dacă are un volum de proză scurtă. Așa te pregătești să-l descoperi pe mai departe, când o poveste se continuă ca o singură poveste. Dar fiecare are dreptul să aleagă cum dorește. 

Petronela Rotar are un stil aparte de a povesti, are povești care curg și care îți dau impresia că se povestesc singure. Făurește povești pe care le-am putea întâlni în viața reală, dar dacă adaugi și puțin fantasy pe alocuri, ai putea crea ceva desprins din alte timpuri. Sincer, îmi e foarte greu să scriu despre Sfîrșitul nopții, nu pentru că nu aș fi înțeles majoritatea povestioarelor  recunosc, au fost câteva care m-au lăsat puțin în ceață, dar cred că așa au fost ele să fie, nu pentru că nu le-aș fi priceput esența , ci din simplul motiv că te vrăjesc și îți transmit anumite stări pe care cu greu reușești să ți le explici ție, darămite altor persoane. 

Ca în fiecare carte de genul – sau poate că nu e neapărat să fie această regulă de fiecare dată – se găsesc câteva povești care să te fi atins într-un alt mod. Să te fi mângâiat, zgâriat sau ciupit cu o altă intensitate, oferind corpului tău niște impulsuri electrice de o altă natură. Așa cum s-a întâmplat în Camera 418, când Amanta a luat o Cină pentru doi singură, dar totuși în compania Orașul-ui fără soare. Dacă aș spune „magic”, probabil că aș greși, dacă aș descrie totul ca fiind „obișnuit”, m-aș face de râs, dar învățându-mă minte, m-am hotărât că merge a fi catalogat ca fiind „aparte” și totuși „cunoscut”. Dacă aș spune că mi-a plăcut Sfîrșitul nopții, ar fi mult prea banal pentru tot ce mi-a oferit și aș cădea în grațiile penibilului  cu ușurință, așa că mă voi rezuma la a ajunge la concluzia că mi-a făcut un dor teribil de mare, de apa sărată a acesteia, și de toată atmosfera descoperită în multe dintre povești. 

Aș mai fi scris despre carte, mult mai mult decât ceea ce am povestit mai sus, dar fiind proză scurtă, nu am cum să le aduc pe toate laolaltă, vorbind, turuind neîncetat despre un întreg, când știu că vă voi induce în eroare. Fiecare este altceva, nou și personal, și ar fi rușinos să le cataloghez ca fiind toate aceeași lume! Vreau să le descoperiți singuri, vreau ca Petronela Rotar să vă impresioneze așa cum a făcut-o în cazul meu, pentru că ar fi mare păcat să vă dau totul de-a gata. Nu? Bucurați-vă singuri de carte, cumpărați-o, răsfoiți-o și adânciți-vă în conținutul poveștilor, fără a fi influențați de ceilalți! Sfîrșitul nopții cred că aduce cu el un răsărit spectaculos, cu un soare puternic și o zi nemaipomenită. N-ați citit nimic de Petronela Rotar? Foarte rău, dar niciodată nu este prea târziu pentru nimic! Dacă nu cu Sfârșitul nopții, cu celelalte trei cărți apărute la Herg Benet.


Mulțumesc foarte mult editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit spre recenzie!