sâmbătă, 13 octombrie 2018

„Singura poveste” de Julian Barnes

Mulțumesc editurii Nemira pentru cartea oferită spre recenzie!

DESCRIEREA: O vară din anii '60, undeva la sud de Londra. Când se întoarce de la facultate, Paul îi face pe plac mamei și se duce la tenis. Acolo e Susan: caldă, încrezătoare, ironică, soție și mamă a doi copii. Evident, iubirea lor este unică și irepetabilă. 

Peste zeci de ani, el privește înapoi la povestea lor și la eșecul ei, știind că memoria ne joacă feste și ne surprinde. 

RECENZIA: Nu mi-am dorit să citesc atât de mult Singura poveste, cât am vrut foarte mult să citesc o carte scrisă de Julian Barnes. Am tot citit și auzit despre el – mai ales pe canalul de YouTube al Irinei de la Irina Citește – cum că ar fi un autor foarte bun, cu o scriitură foarte inteligentă, dar și cu subiecte interesante pe care alege să le abordeze în cărți. Și cum nu am mai citit, până la Singura poveste, niciun roman de-al lui, în momentul în care am văzut că la editura Nemira urma să se publice cartea de față, mi-am spus că ar fi ocazia să intru în clubul celor care au citit o carte scrisă de Julian Barnes. Și cu toate că da, la editură s-au mai publicat și alte cărți cu numele acestuia pe copertă, nu știu de ce, dar Singura poveste a fost singurul titlu și descriere care m-au atras în mod special. Plus că mi-am dorit o carte mai scurtă  și nu, nu știu dacă celelalte cărți ale lui sunt mai lungi sau mai scurte față de cea de prezentă –, dar din moment ce s-a nimerit să aibă și un număr destul de mic de pagini, am spus că este perfect. (Mai ales că, atunci când citesc pentru prima dată o carte a unui anume autor, prefer să încep fie cu una de proză scurtă  dacă este cazul și deține una –, sau cu una cât mai scurtă, în caz că nu voi fi foarte entuziasmată de conținut. Iar în situația de față, punctul cu numărul doi a funcționat la fix, deoarece Singura poveste nu a fost tocmai o carte care să îmi fi adus cine știe ce plăcere.)

Sunt atât de amețită în privința acestei cărți, încât nici nu știu cum să încep recenzia propriu-zisă, după ce am scris toată acea uriașă introducere de mai înainte. De ce? În primul rând, deoarece am ajuns să împart povestea în două părți total diferite și ciudate: cea dintâi mi s-a părut atât de clară, de ușor de înțeles și cu o fluiditate care se continua într-un mod care îmi plăcea foarte mult, în timp ce a doua jumătate a cărți mă debusolase cu totul, deoarece ajunsesem să nu mai înțeleg deloc firul poveștii, nu mai depistam povestea de la început dintre Paul și Susan. Nu mi se mai părea nimic natural, ba din contra, exista, într-un anumit punct, o plasticitate care mă plictisea și mă dezamăgea, în același timp. Iar în al doilea rând  deoarece mai la începutul paragrafului a existat și un primul rând –, nu am reușit, nici după aceste zile în care am încercat să analizez povestea celor doi, să îmi dau seama care a fost esența acestei povești. Să fi fost relația oarecum interzisă dintre Paul  un puști de nouăsprezece ani  și Susan  o femeie de patruzeci și ceva, căsătorită și cu doi copii –, toate acele obstacole prin care au trecut, sau o oarecare asemănare cu o Lolita masculină? Nu reușesc să îmi dau seama. Sau poate, pur și simplu, fiind la prima carte a lui Julian Barnes, îmi ia mai mult timp să înțeleg tot ceea ce vrea să construiască și să ofere cititorilor prin creațiile lui?

Susan și Paul nu pot spune că sunt două personaje care mi-au displăcut, ba din contra, au fost cam singurele aspecte pozitive din carte. Personalitatea lor, replicile pe care le aveau, tot ceea ce făceau nu mă deranja, dar luate separat, nicidecum precum un cuplu. Pentru mine, Paul și Susan au fost două personaje independente unul de celălalt, pentru că, luate ca și două persoane într-o relație, nu m-au prea impresionat. Nu au fost deloc credibile, fiind de fapt grăbiți în acțiunile pe care le întreprindeau împreună. Paul tot pretindea cum că ținea foarte mult la Susan  și invers –, dar acele dovezi de afecțiune nu prea au reușit să mă convingă. Poate că totul a fost doar un miraj, poate că Susan, plictisită de viața monotonă pe care o avea, de un soț cu care împărțise casa de atâția ani, își dorise ceva mai multă aventură. Iar Paul, naivi și tânăr, i-a căzut în mreje. Poate că iubirea pentru ea, de fapt, mi se pare credibilă, în privința lui Paul, dar nu știu ce să spun despre acea dragoste pe care i-o împărtășea Susan. Eu o consider doar o purtare rebelă ei, dintr-un act de plictiseală și poate mai mult din dorința de a-l folosi pe tânăr. Nu am nimic și nu desființez dragostea dintre un tânăr/tânără și o persoană mai în vârstă – până la un anumit punct, deoarece, după acel prag, clar se vede folosirea materială și deloc iubirea  –, dar ceea ce se întâmpla între Paul și Susan poate că ar fi putut să fie credibil, dacă acea a doua jumătate despre care am discutat mai sus, ar fi fost creată altfel. 

Julian Barnes, într-adevăr, scrie foarte bine! În această privința nu am nimic de comentat. Cât despre Singura poveste, plăcerea lecturării ei nu a fost așa cum mi-aș fi dorit, deoarece ea nu prea a existat dintr-un anumit punct. Cine știe, poate că s-a nimerit să citesc nu cea mai bună dintre cărțile scriitorului  și categoric că voi dori să mai citesc și altceva ca să mă conving de acest lucru –, sau poate că nu am înțeles-o așa cum ar fi trebuit. Dar un lucru pe care îl știu sigur este că Singura poveste nu a fost pentru mine, așa că, cine știe, poate va fi pentru voi povestea lui Susan și a lui Paul. 

vineri, 12 octombrie 2018

Leapșă spontană

De când am terminat de citit ultima carte, și anume Singura poveste, de Julian Barnes, mă tot chinui să îi scriu o recenzie. Și nu pentru că nu îmi vin neapărat cuvintele, ci din cauză că nu am deloc tragere să mă apuc să o scriu. Cu atât mai mult cu cât mă aflu în situația în care cartea să nu fi fost tocmai pe gustul meu, reușind să mă dezamăgească destul de mult. Dar veți afla și de ce? în momentul în care recenzia va apărea pe blog; atunci când voi reuși să mă dezmeticesc. Și sper să fie în acest weekend, cel mai târziu.

Pe de cealaltă parte, cum tot voiam să postez pe blog, doar că nu prea am avut imaginația necesară, s-a ivit ocazia ca tot un blogger de carte să mă scoată din mica problemă. Așa că Georgiana [Jurnalul unei cititoare] a reușit să fie salvatoarea mea, deoarece m-a etichetat într-o leapșă. Și cum știți cât de mult iubesc clipele în care se ivește o astfel de ocazia, nu am putut să refuz. Mai ales nu acum; niciodată, de fapt.

Să purcedem atunci în a răspunde celor șapte itemi prezenți în leapșa pasată. Și că tot am adus aminte de weekend mai sus, să aveți parte de unul cât mai frumos literar, și de cafele sau ceaiuri cât mai aromate și pe gustul vostru.

1. Scrie primul personaj care îți trece prin minte și din ce carte vine.
Pentru cei care mi-ați citit ultima recenzie, veți înțelege de ce m-am dus imediat cu gândul la acel personaj, dar și de ce îmi este atât de greu să îl uit. Iar aici mă refer la minunatul și scumpul de Jack, din Al nostru este cerul. Un băiețel extraordinar, care reușise să aducă atât bucurie și alinare părinților lui, ca la o vârstă fragedă să primească un diagnostic necruțător și nemilos. Cartea a fost foarte marcantă, din punct de vedere emoțional, și cu toate că am terminat-o de citit acum aproximativ o săptămână, subiectul în sine, finalul și personajele m-au determinat să nu le pot uita atât de ușor, ca în alte cărți citite. 

2. Scrie primul titlu de carte care îți trece prin minte.
Cum de curând am început să citesc o nouă carte, evident să titlul ei mi-a venit primul în minte, și anume Magia fetelor Belles, de Dhonielle Clayton. Nu am reușit să parcurg mult din ea, ci aproximativ treizeci de pagini, și cu toate că, până în punctul unde am ajuns, a avut destul de multe clișee, stilul autoarei este unul ușor de citit, iar subiectul mi se pare destul de lejer, nefiind nimic extraordinar, dar nici rău. Momentan.

3. Scrie primul autor care îți vine în minte.
Culmea! Cu toate că citesc cartea menționată la punctul anterior, nu autoarea respectivă a fost prima la care m-a dus gândul, ci la A.S.A Harrison, și cartea acesteia având-o la currently reading. Prima pe care am început-o a fost Soția tăcută, un thriller psihologic destul de interesant, doar că stilul autoarei, dorința de a introduce destul de multe detalii în descriere, m-au cam încetinit. Așa că nu prea am reușit să mă acomodez cu povestea, preferând să îi ofer o mică pauză. 

4. Scrie titlul ultimei cărți citite.
Așa cum am menționat la începutul acestei postări, ultima carte pe care am terminat-o de citit a fost Singura poveste, de Julian Barnes.

5. Scrie personajul favorit din cartea de la numărul 4 și caracterizează-l într-un cuvânt.
Având în vedere că povestea pe care am citit-o și menționat-o la numărul patru nu a fost una tocmai pe gustul meu, din păcate tocmai personajele au fost unul din motivele acestei neplăceri cauzate. Deci îmi este cam imposibil să aleg unul, deoarece nu m-a atras niciunul din punct de vedere al personalității lui sau al altor factori. Bine, mi-a plăcut puțin Paul, dar nu într-atât încât să îl consider favorit. Departe de mine acest gând.

6. Scrie titlul unei cărți pe care ai vrea să o citești.
La editura Corint, în colecția Leda Edge va apărea în această toamnă (cred) un prim volum al unei noi serii. Și cu toate că, acum ceva timp mi-am făcut o promisiune în care mi-am spus că o să o las mai moale cu seriile noi, așteptând să mai finalizez câteva dintre ele (nu de alta, dar am ajuns să confund acțiunea destul de des, și nu mi se pare deloc ok). Daaar, seria de față are un subiect atât de fain și o copertă superbă, încât nu știu dacă o să reușesc să îmi onorez acea promisiune făcută. Și să nu o mai lungesc mult, este vorba despre Cerul din adâncuri, de Adrienne Young. Vikingi, lupte sângeroase, neînțelegeri între clanuri, alianțe neașteptate, un personaj feminin care îmi dă așa impresia că fată super mișto! Toate ingredientele pentru o abținere cam dificilă. 

7. Scrie unul din lucrurile pe care ai vrea să le realizezi în toamna asta. 
De această dată nu va mai fi nimic legat de literatură. Și dacă, până acum, poate aș fi spus că îmi doresc să strâng destul de mulți bani pentru Gaudeamus, în acest an o să spun pas la această dorință. (Nici măcar nu cred că voi ajunge anul acest la târg.) Până la finalul acestei toamne îmi doresc, de fapt, îndeplinite două lucruri: unu, să reușesc să scriu măcar jumătate din partea teoretică pentru licență, și doi, să ajung să aplic toate testele pentru partea practică a licenței. Pentru că, da, lucrul cel mai important (în afară de a termina cu bine anul trei, și ultimul, al facultății) este să finalizez lucrarea de licență. 

duminică, 7 octombrie 2018

„Al nostru este cerul” de Luke Allnutt

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru cartea oferită spre recenzie.

DESCRIEREA: Rob Coates are o viață de invidiat. O are alături pe Anna, soția lui incredibilă, și mai ales pe cea mai prețioasă ființă, fiul lor, Jack, care transformă fiecare zi într-o aventură extraordinară. Rob simte că a câștigat potul cel mare la loteria vieții. Până într-o zi în care totul se schimbă – Anna e convinsă că se întâmplă ceva cu Jack. 

Atunci când familia ajunge să se confrunte cu o boală devastatoare, lumea lui Rob începe să se destrame. Rămânând brusc singur, caută consolare în fotografierea zgârie-norilor și stâncile pe care el și Jack obișnuiau să se plimbe. Acum, trece ca un somnambul prin toate zilele sale, incapabil să sară prăpastia care-l desparte de soția lui, de fiul său și de viața în sine. Dar e hotărât să se împace cu ce s-a întâmplat și să găsească drumul spre iertare. 

Al nostru este cerul îi va distruge pe toți cei care au suferit o pierdere sau au trăit o iubire adevărată, imensă. Luke Allnutt ne spune că drumul de la speranță la disperare și înapoi nu e niciodată simplu, dar, chiar și așa, fiecare inimă sfărâmată poate învăța să bată din nou.

RECENZIA: Dacă până acum, la alte cărți, am spus că mi-a fost foarte greu să scriu despre ele, la Al nostru este cerul nu prea știu ce aș mai putea să spun. Tot ce pot să vă spun este că, în momentul de față, cât încerc să îmi găsesc cele mai potrivite cuvinte – și îmi este greu, deoarece simt că nici măcar unul nu se potrivește foarte bine cu povestea lui Jack și a părinților lui –, este că voi da pe repet melodia We had today, de pe coloana sonoră a filmului One Day, doar că varianta de pian. Nu am căutat-o în mod special, ci ieri, după ce am ajuns cu povestea pe la jumătate, am simțit brusc nevoia să mă descotorosesc de toate sunetele din jur, așa că mi-am pus căștile și am căutat pe YouTube melodia Saturn, a celor de la Sleeping At Last, pe care o ascult încontinuu în momentele în care vreau să fiu singură sufletește, chiar dacă lângă mine mai sunt și alte persoane. (Și ca să fac o mică paranteză, vă recomand mult melodiile lor, deoarece chiar sunt hrană pentru suflet, având niște versuri atât de profunde și de perfecte!) Și cum tot ascultam, melodiile s-au derulat și am ajuns la We had today. Și am văzut-o și simțit-o atât de potrivită cu toată atmosferă, atât de calmantă și totodată foarte dureroasă, încât mă consider incapabilă să scriu despre Al nostru este cerul, fără a o asculta. Și cu toate cele menționate mai sus, în adâncul sufletului meu, refuz să consider tot ce voi scrie despre această carte, va fi o recenzie. Nu știu cum aș putea să privesc totul, dar nu vreau să fie o recenzie, cu toate că, la exterior, exact asta va arăta. 


Am plâns mult pe parcursul cărții, încât simțeam că mă sufoc și abia mai reușeam să deslușesc literele prin perdeaua de lacrimi. Țin minte că am mai plâns așa doar atunci când am citit Cu ultima suflare, de Paul Kalanithi, și a ajuns să mă doară în piept de la cât am plâns și de la toate emoțiile pe care mi le-a transmis. Doar că în privința acelei cărți am refuzat, efectiv, să scriu despre ea pe blog, și sincer vă spun, dacă nu aș fi primit cartea de la editură, nici despre Al nostru este cerul nu aș fi scris ceva. Deoarece asemenea subiecte – ce țin de vreo boală, în ambele cazuri vorbind despre cancer – mă lasă incapabilă de a scrie despre ele, plus că, într-un fel, prefer să le păstrez pentru mine, să le las în bula mea de suferință și să nu știe nimeni despre cât de mult m-au afectat. Dar cum nu am avut ce să fac, am strâns din dinți – ca să mă exprim în felul acesta – și am mers mai departe. 

Povestea lui Jack și a părinților lui este una prin care au trecut și trec atâția copii – și adulți – din lumea asta atât de nemiloasă și crudă. Părinți care stau la căpătâiul copiilor lor, sperând, până în ultima clipă, la o minune și refuzând să se resemneze cu ideea că nu se va mai putea face nimic pentru puiul lor. Și poate că nu sunt părinte, cu atât mai mult nu unul care a trecut prin calvarul ăsta, dar am văzut disperarea din ochii părinților mei când au aflat despre boala pe care am avut-o eu – despre care doctorii oricum îi asiguraseră că aveam să fiu bine și nu era nimic grav –, așa că nu pot să mă gândesc la cât de prăbușiți și lipsiți de speranță se simt acei părinți care primesc diagnosticul de cancer, atunci când vine vorba despre copiii lor. Pot doar să îmi imaginez cum m-aș simți dacă vreun apropiat ar fi bolnav în modul ăsta, și știu că ar fi devastator, dar sunt conștientă că nu se compară cu a-ți imagina și cu a trece, cu adevărat, prin asta. Să știi că este real și că totul nu a fost doar un simplu coșmar. Dar citind Al nostru este cerul, am putut să citesc disperarea, durerea și neputința părinților lui Jack, un copil atât de minunat, de dulce și de inteligent, așa cum sunt toți copiii de vârsta lui. Să îți formezi în cap imaginea lui, bucuria care îi apărea pe chip în anumite momente, tot ceea ce făcea însuflețind casa lui Rob și a Annei, ca apoi, brusc, să primească un diagnostic care avea să schimbe drastic viețile tuturor din familie. Este ceva inimaginabil, venind precum un fulger și distrugând totul în cale, fără a exista pic de milă.

Îmi amintesc că Lola, unul dintre personaje, a spus într-o scenă faptul că noi toți suntem responsabili pentru toate nenorocirile care se petrec în lumea asta, și că bolile acestea – cancerul, de această dată – sunt datorate unei pedepse pe care am primit-o de la Dumnezeu. Și nu pot să nu îi dau dreptate, deoarece, pe de o parte, chiar cred că este adevărat. Ajungem să ne ispășim această pedeapsă cruntă și oribilă fie că suntem rudele unei persoane care trece sau a trecut printr-un astfel de chin, fie ni se întâmplă chiar nouă. Și cu toate că cel care trece direct printr-o astfel de boală care macină, suferă cel mai mult, dacă pe tine, cel care îl iubești și îl prețuiești, nu te doare și fizic, în sufletul tău numai tu știi ce război se dă. Fie încerci să fii cât mai puternic, să fii tare și să arăți că nu ești distrus – așa cum s-a întâmplat în cazul anumitor personaje din carte –, fie te prăbușești într-un hău din care îți este foarte greu să te ridici și să ieși – cazul altor personaje. Iar disperarea aceea de a găsi o soluție să îți scapi copilul de boală, încât ai fi în stare să faci absolut orice, să apelezi la oricine și să renunți la tot ce ai, numai să îl ții lângă tine cât mai mulți ani, te poate transforma într-un om în care nu credeai că ai ajunge vreodată. Iar în Al nostru este cerul am avut parte de atât de multe exemple de a nu te da bătut, de a lupta chiar și în ultimul moment, încât mi-am dat seama – din nou – cât de puternică este iubirea și cât de multe poate schimba ea lumea asta, dacă lăsăm la o parte orgoliul, fuga după bani și tot ceea ce nu faci bine. 

Sunt româncă, sunt om, în primul rând, și nu pot să nu mă gândesc la cât de mult se distruge țara asta fără iubire, fără dorința de a face bine. Pentru că (și știu că poate subiectul ăsta nu are ce căuta când vorbesc despre cancer și suferința unor părinți, sau poate că da... nu știu cum să o mai iau.), de ce am avea nevoie de un astfel de referendum – pentru familie, vezi doamne! –, când situația din țară, când adevăratele familii trec prin foamete și prin boli care poate ar fi avut scăpare, dacă familiile ar fi ajutate cu banii cheltuiți pentru un referendum inutil? De ce am avea nevoie de un astfel de referendum, când copiii mor în spitale din cauza infecțiilor intra-spitalicești, din cauza bolilor, când sunt luați de lângă familii mult prea repede și nu apucă să se bucure de toată viața asta minunată? Al nostru este cerul a fost o poveste, Rob și Anna au fost niște părinți fictivi, Jack doar un copil minunat și fragil, fictiv, dar cât de fictivi suntem noi ceilalți? Cancerul nu este fictiv! Copiii și adulții care suferă de o astfel de boală, sunt reali! Moartea este reală, și ia vieți fără încetare, dacă noi, oamenii, nu vom face ceva în privința asta. 

Aș putea spune că Al nostru este cerul a fost despre speranță, despre lupta continuă și despre refuzarea de a te da bătut. Dar nu a fost doar despre asta. A fost despre un copil extraordinar, care a ținut locul – într-o carte, aparent doar carte – atâtor și atâtor copii care trec prin astfel de momente groaznice, care macină; a fost despre doi părinți care au ajuns să se schime atât de mult pe parcurs, să nu se mai recunoască, doi străini absenți, într-o mulțime de oameni, ca apoi să se regăsească. Despre viața atât de imprevizibilă, care îți poate fura bucuria în orice moment, trântindu-ți o suferință pe care nu o poți descrie, luându-ți toată pofta de a mai trăi. Pentru că așa este ea, viața, enervant de crudă, care te face să te întrebi, încontinuu: de ce eu?, de ce el?, de ce ea?, cu ce a greșit de a meritat asta? Ce rele ar putea să facă un copil de șase-șapte ani, încât să primească așa ceva? Sunt întrebări pe care nu ai cum să nu ți le pui, deoarece sunt singurele de care te poți agăța, și nu. Și alte și alte întrebări pe care le gândesc doar oamenii care au trecut și trec prin așa ceva.  Când te vezi atât de neputincios la suferința persoanei iubite, îți dai seama că nu ești atât de greu de dărâmat, precum ai crezut la început. 

UN MIC SPOILER!
Al nostru este cerul a fost o carte atât de fragilă emoțional, și credeți-mă când spun că m-am agățat, până la ultima pagină, de gândul că totul avea să fie bine, până la urmă! Chiar și de momentele cu acel doctor, am sperat că avea să facă o minune și că reușise să inventeze nu știu ce medicament. Pentru că toate acea disperare și speranță a tuturor părinților care treceau printr-o astfel de suferință, precum cea a lui Rob și Anne, îmi oferise și mie speranță. Iar atunci când Anne a refuzat să mai continue tratamentul lui Jack – cu toate că se vedea o îmbunătățire –, am ajuns să aproape o urăsc și să fiu de acord cu tot ceea ce spunea Rob despre decizia ei. Dar când totul a ieșit la lumină și toți au realizat șarlatania acelui doctor, așa cum Rob începuse să gândească rațional și să spună totul cap la cap, mi-am dat seama și eu de faptul că atunci când un doctor acreditat îți spune că nu mai este nimic de făcut pentru puiul tău, când s-a făcut tot ce s-a putut face, iar recomandarea lui fiind de a-i face restul vieții lui Jack cât mai frumoasă, acei doctori nu spun prostii. Știința, vaccinurile, leacurile, nu se descoperă peste noapte, și categoric dacă acel om îngrozitor și profitor ar fi fost cu adevărat doctor, toate acele lucruri pe care le făcea, chiar dând roade, nu mai ajungea nimeni să îl considere un impostor, totul ar fi fost la lumină și copiii nu ar mai fi murit. Dar acea disperare despre care am menționat mai sus, te împinge să apelezi la toate mijloacele pentru a nu-ți lăsa copilul să plece de lângă tine. 

FĂRĂ SPOILER!
I-am dat cinci stele – pentru că nu am ce să-i reproșez acestei cărți și aș fi aberantă să spun ceva de rău despre ea, chiar dacă unele lucruri pe care le-au făcut Rob și Anna nu le aprob; dar suferința, suferința te împinge la orice –, și cu toate acestea, nu aș putea să o recomand nimănui. Pentru că nu vreau să plângă nimeni așa cum am plâns eu, și pentru că este nevoie de cărți fără suferință în jurul nostru, dar aș fi o ipocrită să nu vă spun, totuși, să o citiți. Pentru că Al nostru este cerul este unul dintre exemplele cele mai bune care ne arată ce înseamnă boala, suferința, disperarea, neputința și durerea. Pentru a ne arăta cât de scurtă poate fi viața pentru unii oameni – pentru noi toți, de fapt – și cât de mult ar trebui să o prețuim pe ea și pe cei de lângă noi. Deoarece niciodată nu vom ști când vor fi furați cu atâta brutalitate de lângă noi. Când azi îl vezi lângă tine, sănătos și fericit, iar mâine într-un pat de spital, înconjurat de aparate și cu un diagnostic oribil, în fază terminală și care nu îi mai dă de trăit decât câteva luni sau chiar săptămâni. Viața este atât de fragilă și de prețioasă! Noi spunem că aurul este prețios, diamantele, casele scumpe, banii și mașinile. Ce sunt astea comparativ cu viața? Nimic. Absolut nimic. Faceți-vă viața cât mai frumoasă și fiți înconjurați doar de oameni care vă aduc fericire și liniște!