sâmbătă, 8 decembrie 2018

„În cel mai întunecat colț” de Elizabeth Haynes

DESCRIEREA: Atunci când tânăra și adorabila Catherine Bailey îl întâlnește pe Lee Brightman, parcă nu-i vine să creadă ce noroc a lovit-o. Splendid, carismatic și un pic misterios, Lee pare mult prea perfect pentru a fi adevărat.

Dar ceea ce începe ca un șir de atenții copleșitoare și cu partide de sex spontane și pasionale se transformă în gelozie și furie, iar Catherine descoperă în curând că ochii albaștri fermecători ai lui Lee și trăsăturile lui angelice ascund o natură violentă. Tulburată de comportamentul lui din ce în ce mai haotic și obsesiv, ea încearcă să rupă relația. Apelând la prieteni pentru ajutor, e șocată să afle că aceștia nu o cred. Aproape complet izolată și împinsă în cel mai întunecat colț al propriului univers, Catherine planifică disperată o cale de ieșire.

Patru ani mai târziu, Lee a ajuns în spatele gratiilor, iar Catherine – care acum își spune Cathy – încearcă să-și reconstruiască viața într-un nou oraș. Deși trupul i s-a vindecat, trauma din trecut încă o mai bântuie. Până ce Stuart Richardson, noul și atractivul ei vecin, se mută alături. Încurajând-o să își înfrunte temerile, el aprinde scânteia speranței pentru a iubi din nou și a avea o viață normală. Până în ziua în care sună telefonul…

RECENZIA: Inițial nu mi-am dorit să scriu o recenzie acestei cărți, și nu pentru că i-aș fi oferit o notă mică sau pentru că aș fi considerat că nu aș avea ce să scriu despre conținutul ei, ci pentru că, atunci când vine vorba despre un subiect sensibil  și care nu neapărat m-ar fi privit pe mine , îmi este foarte greu să îmi găsesc cuvintele pentru a scrie despre cu ce am rămas în urma lecturării unei astfel de cărți. Este foarte greu să vorbești despre abuzurile prin care au trecut unele persoane, despre traumele pe care le-au avut după tot chinul pe care l-au suferit, când tu nu ai trecut prin așa ceva. Și nu spun că doar persoanele care au suferit în urma acestor nenorociri ar avea voie să discute despre ele, ci doar spun că – și aici vorbesc despre ce simt eu – ajungi să ai o anumită reținere în legătură cu faptul că ceea ce scoți pe gură sau scrii să nu fie numai niște tâmpenii. Să nu folosești cuvinte nepotrivite, să nu jignești sau pur și simplu să nu începi să dai sfaturi de mare om, care le știe pe toate și care știe cum se simte acea persoană; când – și mă repet – nu ai trecut prin așa ceva. Dar ce știu sigur despre aceste persoane care au suferit, ce știu despre povestea lui Catherine – o ficțiune, dar care a fost/este realitatea unei fete/femei –, este că cele mai puternice sentimente pe care le pot simți ar fi compasiune pentru faptul că un om nu merită să treacă prin așa ceva; admirație pentru toată puterea pe care a avut-o pentru a nu se da bătută și a continua să trăiască; și furie pentru un animal, un monstru care a fost în stare să facă așa ceva, dar și o furie îndreptată spre cei care construiesc legile ce le permit unor astfel de nulități să trăiască și să respire același aer cu victimele lor.  

În cel mai întunecat colț poate să fie – în acest moment – povestea unei femei din orice parte a globului. Cineva poate că trece printr-o situație asemănătoare cu cea a lui Cathy și are nevoie disperată de ajutor. Cineva, în acest moment, poate să ceară acel ajutor din partea prietenilor, iar ei să nu îi recepționeze semnalul, urletul, din cauza acelui perete plin de lucruri frumoase pe care agresorul și l-a construit între ei și persoana care are nevoie de ajutor. Iar Catherine, din cauza faptului că nu a fost crezută de prietenii ei, a ajuns în acel punct în care să se ascundă în cel mai întunecat colț al unei camere, al sufletului ei, a tot ce înainte a fost scăldat în lumină. Eu studiez la facultatea de psihologie – nu specializarea psihologie, dar un domeniu în care se studiază și psihologia, pe lângă altele –, iar în perioada trecută am avut de lucrat pentru un seminar despre tulburările de personalitate. Iar Cathy – din cauza traumelor suferite și a fricii că Lee ar putea să apară în orice moment în fața ei – a ajuns să sufere, cu timpul, de tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă, sau mai pe scurt, de TOC, așa cum o să întâlniți cel mai des în carte. Nu o să vă povestesc despre ce reprezintă această tulburare, dar ce vă pot spune este că – precum toate celelalte tulburări – îți afectează foarte mult viața, atât cea profesională, cât și pe cea din particular. Și o să vedeți când veți citi În cel mai întunecat colț prin „ochii” lui Cathy ce înseamnă această tulburare și cât de mult a ajuns să însemne pentru ea. Pe de o parte – în general nu cred că poți găsi și părți pozitive când vine vorba despre o tulburare de personalitate, dar aici am reușit să observ această mică pozitivitate –, consider că în cazul lui Cathy, faptul că suferea de TOC nu doar că a ajuns să o determine să fie mai vigilentă cu tot ce se întâmpla în jurul ei, dar consider că toată acea obsesie pe care o avea a ajutat-o într-un fel să își găsească un echilibru. Să își focalizeze întreaga atenție pe acel lucru, și nu să își lase mintea să se ducă într-un loc mult mai întunecat. Dar da, până la urmă o tulburare de personalitate este o tulburare – o problemă medicală care trebuie să fie tratată – și nu trebuie să fie privită ca pe un lucru bun. Deoarece, de la un anumit punct, pentru Cathy TOC nu a mai fost o ancoră. 

Cred că în momentul în care ajungi să iubești o persoană cu toată ființa ta, când vezi că acea persoană te completează, într-un fel, și îți oferă o anumită stabilitate, ești destul de orb în privința anumitor aspecte care nu trebuie să existe. Și mai ales atunci când îți cunoaște slăbiciunile și știe foarte bine cum să te manipuleze cu ele. Pentru că Lee a fost genul acela de cameleon care avea habar cum să întoarcă totul în favoarea lui, cum să prostească lumea din jur, dar și cum să te facă să te simți vinovat pentru anumite lucruri pe care nu le-ai făcut. A fost un personaj puternic, un jucător inteligent, drăguț, sensibil și plin de viață, și aș minții dacă aș spune că – până într-un anumit punct – nu am fost și eu vrăjită de șarmul lui; sincer, dacă aș fi fost una dintre prietenele lui Catherine și mie mi-ar fi fost destul de greu să cred ceea ce aceasta spunea. Dar m-aș fi gândit și la cuvintele ei, totuși, nu le-aș fi aruncat, fără ca măcar să le ascult înainte. Nu aș fi râs și i-aș fi trântit acesteia în față replica: ai nevoie de un psihiatru. Ce fel de prieten aș fi, cât de mult m-aș lăuda că o cunosc, dacă i-aș spune așa ceva? Cum poți să fii atât de sigur că îl cunoști pe Lee – după ce l-ai văzut doar de câteva ori –, când tu de fapt nu îți cunoști prietena deloc, după câta timp petrecut împreună? Uneori am impresia că ipocrizia, gelozia, tristețea și singurătatea formează o ceață în fața ochilor oamenilor, o pâclă atât de densă încât nu mai dă voie rațiunii să ia cuvântul. E trist și supărător, deoarece în realitate chiar se întâmplă astfel de lucruri! Am citit despre cazuri în care până și propria familie ajunge să îi ia apărarea așa-zisului tău iubit, pe tine presându-te și privindu-te cu atâta deznădejde încât ești în punctul în care poți să fii – sau chiar te afli de ceva timp –  în cel mai întunecat colț din sufletul tău.

Și totuși, mergând și la părțile frumoase, ce mi-a plăcut foarte mult a fost maniera în care a fost scrisă cartea. Alternările între trecut și prezent consider că au fost mult mai bune și au format o imagine mult mai clară cititorului, decât dacă povestea ar fi fost scrisă în ordinea în care s-ar fi petrecut întâmplările. Iar aceasta este o altă bilă albă pe care i-o acord scriitoarei Elizabeth Haynes. La fel și relația dintre Cathy și Stuart, felul minunat și vindecător prin care a evoluat cu timpul, faptul că nimic nu a fost presant, forțat, calmitatea și răbdarea pe care le deținea Sturat m-au determinat să îl apreciez foarte mult atât ca și personaj, cât și ca un om din realitate. Deoarece mă îndoiesc că nu există oameni precum Stuart Richardson care nu și-ar pune toate calitățile și cunoștințele pe tavă, pentru a scoate un suflet rănit, temător și care așteaptă să fie salvat din acel întuneric în care s-a închis de atâta timp. Poate nu același Sturat ca cel din cartea lui Elizabeth Haynes, ci unul mult mai bun. Iar ceaiul – de câteva săptămâni bune am început să beau din ce în ce mai des – cred că va ajunge să fie băutura mea preferată, deoarece consider că mi-a oferit dependență, de câte ori am citit despre el în carte. Și da, ceaiul este un bun calmant împotriva stresului! Și nu doar momentele în care își ofereau unul celuilalt câte o cană aburindă cu ceai au fost minunate și au reușit să mă scoată din acea stare tensionată și încordată pe care le simțeam de la un timp în carte, ci și acele clipe în care erau singuri – fiecare în apartamentul lui –, când te fapt îi simțeam atât de aproape unul de celălalt. Cum atât Cathy, cât și Stuart aveau nevoie de compania  persoanei celelalte.

Aș vrea să mai scriu câteva cuvinte despre Lee Bringhtman, dar nu prea știu ce aș mai putea scrie, în afară de cele spuse mai sus. Sau despre prietenii lui Cathy care s-au dovedit atât de orbi în privința ajutorului pe care îl ceruse aceasta, sau despre cât de ipocriți pot fi unii oameni, sau despre prostia pe care o dețin unii, sau despre cum În cel mai întunecat colț a reușit să fie un exemplu a faptului că ființa umană este atât de imprevizibilă. Stai și te întrebi uneori dacă persoana de lângă tine este aceeași cu cea pe care pretinzi că o cunoști. Stai și te întrebi dacă nu cumva prostiile din capul tău, acele secunde în care îți spui că ceva nu este în regulă, nu sunt de fapt adevăruri. Dacă nu cumva nu tu ești cea nebună, ci aceia care refuză să ia în considerare și această posibilitate: că ceva nu este cum trebuie să fie și că există secrete care nu trebuie să stea ascunse. Sau că, pur și simplu, nu ar trebui să existe! Că nu cumva relația în care te afli nu a fost o greșeală, că atunci când se ajunge la restricții din partea persoanei iubite, nu este ceva putred la mijloc. Pentru că, în momentul în care ajungi să ai aceste îndoieli – fie că este vorba despre o relație sau o prietenie –, acestea poate s-au format chiar pe un fond real, nu imaginar. 

Pentru mine – în afară de un alt titlu tradus la editura Herg Benet –, În cel mai întunecat colț a fosta una dintre cele mai bune alegeri ale editurii în materii de traduceri. Și nu spun că restul cărților pe care le-am citit, traduse – până acum , nu și-au meritat toată munca depusă de traducători și de restul oamenilor, dar aceste două cărți – celălalt titlu îl veți descoperi în lista de final de an – au fost atât de reale, de actuale și de înfricoșător de triste și neputincioase, încât m-au impresionat cel mai mult. Pentru că În cel mai întunecat colț a avut nu doar un subiect cu un impact foarte puternic pentru cititori, cu scene explicite – destul de dure –, cu o poveste pe care îți este cam greu să nu o privești ca fiind adevărată și pe care nu prea ai acum să o desființezi. Cartea lui Elizabeth Haynes – combinată cu modul atât de bun în care a fost scrisă – a fost despre tot ceea ce îți poate oferi viața – fericire, singurătate, traume, durere și atât de multe alte lucruri –, a fost despre cum un om nu ar trebui să se dea bătut niciodată, să nu renunțe la a-și continua viața, să continue să spere că ceva cu adevărat bun o să se întâmple, dar și despre răzbunarea pe care are tot dreptul să o primească. A fost atât psihologică, cât și thriller, a fost romantică, dramă, a fost exact așa cum este viața, nespus de imprevizibilă, din toate punctele de vedere. Și cu toate acestea, nu o pot recomanda tuturor cititorilor – cu toate că ar trebui să o citească toți oamenii –, deoarece, așa cum am scris mai sus, conține anumite scene pe care o persoană de paisprezece ani, spre exemplu, nu cred că ar trebui să și le imagineze. Sau poate că da, pentru a fi la curent cu faptul că viața poate fi absolut groaznică și nedreaptă uneori, că nu trăim într-o lume blândă, în care suntem toți sănătoși mental, și în care acel om care îți dă impresia a fi bun, blând și iubitor, se poate transforma în orice clipă într-un psihopat, care ar fi în stare de orice. Pentru că mintea omului ascunde atâtea lucruri care ne-ar putea șoca.  

joi, 6 decembrie 2018

„Înainte de ploi” de Dinah Jefferies

DESCRIEREA: 1930, Rajputana, India. De la moartea soțului ei, tânăra ziaristă Eliza s-a refugiat doar în pasiunea pentru fotografie. Când guvernul britanic o trimite să fotografieze familia regală la palatul de pe marginea unui lac, îl cunoaște pe Jay, fratele extrem de atrăgător al prințului.

Deși ea îi reproșează sărăcia în care trăiește poporul indian, iar el îi amintește de nedreptățile comise de britanici, cei doi descoperă că au surprinzător de multe în comun. Dar familiile și societatea dezaprobă relația care se înfiripă. Așa că trebuie să ia o hotărâre: își ascultă inima sau fac ce așteaptă ceilalți de la ei?

Un roman fascinant, care duce cititorii în vremea când Imperiul Britanic încă influența puternic India, cu amestecul ei de tradiții, obiceiuri, locuri seducătoare și festivaluri pline de culoare.

RECENZIA: Din momentul în care am terminat de citit Soția plantatorului de ceai, mi-am dorit destul de mult să mai am în bibliotecă și alte cărți scrise de această autoare. La momentul respectiv, singura carte care mai fusese tradusă la editura Nemira, de Dinah Jefferies, era Fiica negustorului de mătase. Inițial mi-am dorit să mi-o cumpăr pe aceea, doar că s-a întâmplat ca, la scurt timp după, editura să anunțe apariția romanului de față. Iar coperta și descrierea mi-au adus mai mult interes față de aceea (voi ajunge, cândva să o citesc și pe aceea), așa că am așteptat cuminte și mi-am achiziționat-o de la Gaudeamus. Și nu pot spune că am fost dezamăgită de ea, deoarece astfel de povești – oricât de clișeice și forțate ar fi uneori – reușesc să mă țină pe linia de plutire în unele momente în care simt că o să cad. Sunt genul acela de cărți care îți aduc fericire – după multă durere și suspans –, liniște și te duc în locuri din care nu-ți prea mai dorești să pleci. Așa că, oricât de răsuflate ar fi poveștile de dragoste, dacă sunt scrie într-un mod frumos, fără ca personajele și acțiunile să fie false și de carton, le primesc mereu cu brațele deschise. Și mai ales dacă aduc și un plus de prospețime și personalitate, dacă reușesc să mă și surprindă din când în când, eu sunt mulțumită și o să încerc să fiu pe cât de mult pot în acea poveste. Iar în Înainte de ploi am fost mai mult decât surprinsă de ceea ce autoarea mi-a oferit spre explorare. 

De la un timp se pare că am destul de des obiceiul să încep să scriu o recenzie într-un mod care mai mult s-ar potrivi pentru un final. Și cum a început să fie deja un obicei, nu am de gând să șterg nimic din ce am scris mai sus, ci voi continua cu ce am în gând în acest moment. Nu am avut o impresie tocmai rea despre Înainte de ploi – nici lipsită de amănunte care să mă fi încântat mai puțin, dar nici cea mai rea carte a genului romantic pe care să o fi citit. Da, dintre Soția plantatorului de ceai și Înainte de ploi, categoric mi-a plăcut mai mult primul titlu, dar având în vedere că întâmplările s-au petrecut în două țări atât de diferite, cu niște culturi foarte impresionante și uneori revoltătoare, fiecare carte a avut farmecul ei. Înainte de ploi a avut farmecul ei; am învățat lucruri noi despre India, aspecte pe care nu le cunoșteam înainte. Am mai citit o carte în care acțiunea să se petreacă în India, în care tradiția și cultura atât de stricte să îngrădească anumite dorințe ale oamenilor, dar toată acțiunea din acea carte s-a întâmplat în zilele noastre, când modernismul a dezlegat anumite sfori și dând astfel mai multă libertate. Dar în anii '30 totul a fost cu mult mai strict, anumite convingeri mi s-au părut absolut animalice, îngrozitoare și atât de primitive încât m-au speriat puțin. Dar mi-am dat seama că nu toate culturile au fost și sunt blânde cu oamenii din interiorul lor, că pedeapsa nu este mereu blândă și că unii oameni au o gândire pe care nu ți-o poți explica. Iar în cartea Înainte de ploi am avut parte de numeroase scene în care mi s-au arătat astfel de realități mai puțin plăcute. Pe de o parte am fost încântată de unele descoperiri – modul de guvernare, anumite tradiții care au adus atâta culoare, hainele, peisajele sălbatice dar pline de farmec –, dar pe de cealaltă parte am fost oripilată de celelalte. A fost un vârtej continuu de emoții și sentimente. 

Eliza și Jay nu au fost două personaje pe care să le fi plăcut de la început drept un cuplu. Și nu neapărat pentru că nu aș fi văzut vreo chimie din partea lor, cât m-a deranjat faptul că uneori am privit toată interacțiunea dintre ei puțin forțată. Nu au reușit să mă convingă în primă instanță, dar cu timpul – în momentele în care totul a fost pus pe repede înainte, acel tip de acțiune care vine fără ca măcar să o preconizezi, care doar vine, își face treaba și te lasă mut – au reușit să mă convingă amândoi destul de mult. În afara unui moment care s-a desfășurat la finalul cărții și care mi-aș fi dorit să se fi petrecut într-un mod diferit. (Acela a fost și unul din motivele pentru care i-am dat trei stele cărții.) M-a supărat deoarece a venit din neant, nu prea m-a convins, ci doar mi-a dat impresia că autoarea se grăbea atât de tare să facă finalul poveștii, încât a trântit totul atât de brusc. M-a uimit puțin, dar, din păcate, nu într-un mod tocmai bun. Dar revenind la imagini mai pozitive, aș dori să scriu câte ceva despre Eliza și Jay independent. Pentru că, până la urmă, au fost două personaje foarte diferite, din culturi ce se aflau la poli opuși – un indian inteligent, cu o viziune modernă și deschis la noutate, școlit într-un mediu britanic, și o englezoaică dedicată muncii și pasiunii pe care o avea, legată atât de mult de Rajputana, printr-un trecut nu tocmai blând și ușor de acceptat. Da, din cele spuse, nu par două personaje chiar atât de diferite, dar cu cât avansam în poveste, cu atât mi-am dat seama că Eliza și Jay – în ciuda faptului că împărtășeau multe lucruri în comun – aveau între ei bariere și hopuri destul de greu de trecut peste. Iar faptul că Marea Britanie se afla la conducerea acelei corăbii atât de mare, cu o influență nespus de vitală pentru locuitorii acelei țări, nu a prea ajutat relația dintre cei doi. Iar acesta a fost un motiv pentru care am apreciat Înainte de ploi, faptul că cei doi au fost puși la grea încercare de-a lungul cărții, având mai la tot pasul obstacole de înfruntat. 

Dinah Jefferies este genul acela de autor care, la prima vedere îți dă impresia că ți-ar oferi o poveste nu foarte complicată. Spun asta după lecturarea a două dintre cărțile ei, și la ambele am avut același gând, așa că asta am și ajuns să consider despre această scriitoare. Stai și te gândești că, atunci când te-ai apucat să citești una dintre cărțile ei, ai făcut-o pentru că ai vrut ceva relaxant, care să te poarte într-un loc minunat, cu peisaje de poveste, pe care autoarea ți le-a arătat în fața ochilor printr-o scriitură care se citește foarte ușor, fără detalii amănunțite. O carte pe care o poți citi într-o zi – dacă te străduiești și nu ai nimic de făcut în acele douăzeci și patru de ore – și care te va scoate din acel reading slump cu care te confrunți de nu știu câte săptămâni. Ei bine, cărțile lui Jefferies sigur te vor scoate din acel reading slump – dacă ești iubitor de povești romantice –, dar nu îți vor oferi doar atât. Și așa cum s-a întâmplat și în Soția plantatorului de ceai, așa a fost și cu Înainte de ploi. Nu am primit doar o poveste ușor de digerat, cu un subiect simplu. Am avut parte de o lume complicată, având credințele ei bine înrădăcinate, cu bogăție dar și multă sărăcie, cu secrete, comploturi, moarte și compromisuri. Cu personaje având personalități greu de înțeles uneori, care puteau să fie făcute să înțeleagă unele aspecte cu destul de multă greutate, dar și cu altele având o minte deschisă, care știau că civilizația evolua, nu stătea pe loc, fără a accepta tot felul de atrocități barbare. 

Da, Înainte de ploi nu mi-a plăcut mai mult decât Soția plantatorului de ceai, din cauza anumitor aspecte, dar, în schimb, am apreciat-o mai mult datorită faptului că am văzut ceva ce în cea de-a doua carte menționată nu am observat. Și totuși, sunt două povești diferite, cu lumi diferite, cu moduri de a gândi personale. Înainte de ploi a fost genul acela de carte care te înșeală la prima vedere, deoarece crezi că vei citi ceva, când de fapt dai peste cu totul altceva atunci când ajungi să îi sapi conținutul. Dacă îți plac poveștile romantice – dar totuși nu genul acela siropos și enervant –, în care două culturi se bat pentru cea care are mai multă dreptate, în care suflul pustietății, frumusețea simplității, culorile și noutatea sunt de interes pentru tine, dacă ești fan al Indiei și al culturii pe care o arată  mătăsuri, bijuterii de tot felul, arome picante și dulci , atât de frumoasă și plină de tradiții mai mult sau mai puțin ușor de acceptat, atunci Înainte de ploi este cartea voastră.  

sâmbătă, 1 decembrie 2018

„Rogue” (Gemini, #2) de Monica Ramirez

Mulțumesc scriitoarei Monica Ramirez pentru cartea oferită spre recenzie. 

DESCRIEREA: O scurgere de informații în mediul cibernetic avertizează Casa Albă în legătură cu un plan devastator aflat pe agenda expansionistă a Kremlinului. Președintele american pune în scenă o operațiune ultra secretă de anihilare a agresiunii rusești. Un operator NOC e trimis la Moscova cu o misiune imposibilă. Un agent SVR lucrează contra cronometru în Seattle pentru a îndeplini ordinele Kremlinului. O actriță celebră e implicată în planurile a două puteri mondiale, riscând să fie strivită între doi coloși angajați într-o cursă nebună al cărui rezultat final nu poate fi decât o iminentă coliziune. Orbiți de răzbunare, adversarii caută paritatea, astfel încât escaladarea situației devine inevitabilă chiar și cu riscul anihilării reciproce. Doi spioni rivali sub acoperire își unesc forțele pentru a preveni o catastrofă mondială cu repercursiuni inimaginabile, în timp ce încearcă să jongleze cu o iubire extrem de riscantă.

O incursiune șocantă în culisele diplomatice ale politicii internaționale, dincolo de operațiunile militare convenționale, în epicentrul afacerilor clandestine unde politicienii, spionii și mercenarii se ciocnesc în războaie secrete ce nu intră niciodată sub incidența reflectoarelor presei internaționale.

Nu privi peste umăr. Nu ești niciodată singur. Moscova joacă după regulile ei.

RECENZIA: Nu știu dacă am mai scris în recenziile anterioare ale cărților Monicăi Ramirez – și cum nu-mi mai aduc aminte, voi spune acum –, dar de fiecare dată când mă apuc să citesc fie vreun roman stand-alone, fie vreun început sau o continuare a vreunei serii, am o ușoară teamă și reticență în a pătrunde în lumea creată de aceasta. Pentru cei care sunteți la curent cu subiectele pe care le abordează, de cele mai multe ori scriitoarea – sau aflați abia acum –, cunoașteți faptul că nu este tocmai ușor să vă acomodați cu acțiunea cărților. Și nu pentru că ar avea vreun stil de a scrie dificil, cu detalii care să vă îngreuneze înțelegerea sau cu termeni din cei mai ciudați – fără a lua în calcul denumirile armelor care, oricum, nu consider că trebuie să știi decât că este o armă mortală –, ci pentru că subiectul în sine aduce cu el o greutate care îți apasă pieptul. Meseriile pe care le au marea majoritate a personajelor nu sunt tocmai dintre cele mai sigure, în care să îți permiți să îți faci planuri personale pe un termen îndelungat și în care să fii ferm convins că vei mai vedea ziua următoare. Iar pentru mine acesta este un factor destul de greu de suportat, deoarece îmi permit să mă atașez foarte mult de vreun anume personaj secundar, din cauza faptului că există posibilitatea să ajung să sufăr după un anumit timp. Am ținut foarte mult să fac această introducere – scriind la modul general, nu raportându-mă strict la volumul Rogue –, deoarece vreau să continui prin a spune următoarele: indiferent de câtă tristețe îmi va aduce vreo carte scrisă de Monica Ramirez – și chiar am suferit de pe urma morții anumitor personaje! –, când mă gândesc la emoțiile de natură mult mai plăcută pe care le simt atunci când citesc ceva scris de aceasta, compensează cu mult tot răul. 

Fiind obișnuită cu seria Alina Marinescu, în care fiecare volum se continua de la finalul anteriorului, având cam aceleași personaje – cu cele câteva noi prezente în fiecare carte –, așa mă așteptam să se întâmple și în seria de față. Dar nu, deoarece am rămas surprinsă să constat că Owen și Jadyn au fost inexistenți în Rogue, locurile lor – ca personaje principale – fiind ocupate, de această dată, de Vaughn și de o anumită domnișoară; dacă îi menționez numele, sunt sigură că voi da un spoiler enorm, așa că nu. Veți descoperi singuri despre cine este vorba și ce legătură există în aceasta și cel menționat mai devreme. Și că tot l-am adus în discuție pe Vaughn – personaj care a apărut și în Gemini, împreună cu alte câteva –, am fost chiar foarte fericită când am descoperit că Rogue îl avea ca pion principal pe acesta, deoarece țin minte că mi-a plăcut de el foarte mult în volumul anterior. Chiar foarte mult! Și cum în Gemini nu a fost un personaj care să fi apărut chiar de fiecare dată când mi-aș fi dorit, în Rogue am avut parte de prezența lui din plin. Nu mai știu exact toate motivele pentru care l-am admirat atât de mult în volumul anterior, dar sunt convinsă că au fost cam aceleași din acesta, în cartea de față adăugându-se și unele aspecte pe care nu am avut cum să le observ, despre el, în Gemini. Și ca să mă fac mai bine înțeleasă, este un personaj enigmatic, foarte cameleonic și cu o minte ascuțită, care refuză să piardă chiar și cea mai mică greșeală vizibilă unui ochi experimentat și antrenat. Pentru că – ținând cont de ce s-a întâmplat cu el într-un loc anume, atât de brusc și de încețoșat –, pentru un personaj cu o inimă mai moale, cu un simț de observație nu atât de fin și cu o încredere în ceilalți atât de mare și de oarbă, tot prin ce a trecut Vaughn ar fi fost foarte greu de privit dintr-un alt unghi; unul mai puțin prietenos și mai frumos feeric.  

Contrar aparențelor, relația dintre Konstantin și Lana a fost una care pe mine oarecum m-a atins destul de mult. Nu a fost una dintre cele mai pasionale, mai vizibile și mai fericite, dar atât cât s-a arătat la suprafață, a fost de ajuns ca, pentru mine, să însemne ceva și să mă atingă acolo, în locul acela special din inimă. Iar faptul că au fost nevoiți să treacă prin atât de multe, fiecare cu un trecut atât de dificil și de tulburător – cel mai mult mi-a plăcut modul cum Monica Ramirez a construit lumea din spatele vieții Lanei –, au oferit o și mai mare savoare volumului. Și cu toate acestea, mi-a fost destul de greu să ajung să plac și personaj, în același timp în care îmi venea să îl strâng de gât de furie. Pentru că Lana, în afară de toată acea compasiune, apreciere și laudă pe care i-am adus-o pe parcursul lecturării, mi-a oferit și o sumedenie de sentimente, dintre cele mai urâte. Când am ajuns într-un anumit punct cu volumul, îmi venea să o strâng atât de mult de gât, să îi dau un șut zdravăn în fund sau să o păruiesc puțin, încât stăteam să mă gândesc dacă tot ceea ce am spus despre ea, de bine, mai are vreo relevanță în fața tuturor sentimentelor de ură. Și cu toate că știu finalul lui Rogue, nu pot să îmi scot din suflet și acea dezamăgire pe care am simțit-o pentru ea; chiar și ajungând să cunosc toate motivele din spatele acțiunilor ei mai puțin pe placul meu.

Și cum tot am scris titlul volumului, am fost foarte surprinsă că constat semnificația acestui cuvânt – rogue. Deoarece mă așteptam să însemne cu totul altceva – și știu că pare ca nuca în perete, dar zău de nu m-am gândit de cel puțin zece ori la Rogue din X-Men atunci când se pronunța acest cuvânt în carte, ha-ha! –, îmi apăreau prin față tot felul de idei și de chestii care să mă ducă la acest rogue, când colo el referindu-se la cu totul și cu totul altceva. Și nu pot spune că am fost dezamăgită, deoarece chiar nu am fost. Pentru că a fost atât de scurt și la obiect, de atât de evident și totuși atât de ascuns, încât m-a bufnit puțin râsul atunci când am descoperit semnificația lui. Clar o să fiți surprinși atunci când o să ajungeți să citiți acest volum și veți afla la ce m-am referit! Încă un punct alb pentru acest volum, încă un motiv pentru care îmi place mult să descopăr cărțile Monicăi Ramirez

Cât despre stilul autoarei, pot spune că am scris de atâtea ori despre el, încât m-aș repeta de prea multe ori dacă l-aș aduce din nou în discuție. În schimb voi scrie despre faptul că Rogue mi-a plăcut mult mai mult față de Gemini. Poate pentru că m-am conectat mult mai bine cu personajele principale și cu toate cauzele lor, poate pentru că relația dintre Vaughn și acea anume domnișoară mi s-a părut a fi mult mai naturală și deloc forțată față de cea dintre Owen și Jadyn, dar și pentru că subiectul în jurul căruia s-a petrecut volumul m-a ținut mult mai în priză. Când vine vorba despre Rusia, despre senzațiile acelea pe care le simt pe șira spinării atunci când mă gândesc la conducătorii acestei țări – sau la țară în sine –, sunt mult mai atentă și mai prinsă în tot ce se întâmplă. Iar Rodin, ei bine, cred că acest personaj – pe care l-am considerat negativ și nu prea – a fost unul dintre cele mai fascinante și mai interesante pe care le-am descoperit în cărțile autoarei. Plus că, toate acele conversații pe care le începea cu diferite morale despre anumite lucruri pe care le făceau animalele de pradă – crocodili, vulturi, șerpi, ș.a.m.d. –, mi s-au părut dintre cele mai sadice și mai inteligente. Deoarece felul cum reușea să strecoare frică și teroare în oamenii care se înfățișau în biroul lui, pe de o parte mi-a provocat și mie aceleași trăiri de îmi făceau inima să bată mai tare – plus că mi-l imaginam exact în fața mea –, pe de cealaltă parte am simțit o admirație și un interes foarte mare pentru parcursul acestui personaj în volum. Și chiar nu am putut să nu mă gândesc la Putin în unele momente când se afla Rodin în scenă! A fost ceva pe atât de groaznic, pe cât de savurat. 

Rogue a fost un volum enigmatic, misterios, cu atât de multe secrete și cu o sumedenie de conspirații. L-am privit ca fiind un volum cameleonic, chiar dacă mai puțin violent față de Gemini – în privința sângelui și a tuturor acelor scene de teroare adusă odată cu moartea –, dar categoric mult mai inteligent. Pentru că au fost unele acțiuni făcute de anumite personaje, pe care le-am privit foarte apreciativ, și nu de puține ori mi-am spus: „eh, asta chiar a fost inteligent pusă în aplicare!” De la cea am spus despre felul de a aborda personajele a lui Rodin, până la unele mult mai sângeroase – poate – și care îți ofereau o paletă mult mai restrânsă de acțiune. Pentru că totul a părut atât de evident și de clar, încât cu greu – dacă nu cunoșteai detaliile în profunzime – puteai să nu te lași prins în capcană și să nu ajungi la concluziile pe care și le-au format unele personaje. Așa că, da, categoric pentru mine a fost un volum mult mai inteligent și pe care l-am citit cu și o mai mare plăcere. Iar deznodământul tuturor situațiilor limită în care au fost prinși Vaughn și celelalte personaje a fost exact așa cum ar trebui să existe într-o carte de genul – surprinzător de neașteptat, altfel față de ce mi-am format din ideile pe care le-am cules de pe parcursul volumului, dar și foarte logic. Așa că, după lecturarea primelor două volume ale trilogiei – ca de obicei –, sunt foarte curioasă și nerăbdătoare să mă „scufund” și în cel de-al treilea: Ops Files: Intelligenex. Dar și să descopăr semnificația pe care o are titlul. Până când voi ajunge să îl citesc – pentru că dețin și volumul final –, mă voi holba la el, ca de fiecare dată când mă uit în biblioteca personală, atunci când trec pe lângă ea. Pentru că – de ce nu? – ne place să ne facem rău holbându-ne cu jind la cărțile pe care încă nu am apucat să le citim.