miercuri, 17 ianuarie 2018

„Te văd!” (Urlet în tăcere, #2) de Marina Neagu

DESCRIEREA: Fără să știe, Sara, o adolescentă a zilelor noastre, suferă de pe urma unor legăminte făcute în urmă cu 2000 de ani, când cea din care avea să se deschidă linia familiei lor, marea preoteasă a dacilor, jură să-și reîntâlnească iubirea pierdută. Este atrasă în jocuri periculoase a căror inițiere nu-i aparține, dar ale căror consecințe zguduie cu totul micul ei univers. Când violența îmbracă țesuturi umane, viața Sarei este salvată în mod misterios. Dar supraviețuirea vine cu un preț mult prea mare. 

În cel de-al doilea volum, povestea Sarei continuă, răspunzând unor întrebări și născând altele. Dragoste ce dăinuiește peste vremuri, mister, personaje bine clădite, tensiune și un ritm ce nu-ți permite să lași cartea din mână, te vor transforma în fanul acestei serii. 

RECENZIA: Nu mai țin minte când am citit primul volum al seriei, Urlet în tăcere, așa că atunci când m-am apucat de acest volum, nu mai țineam minte nici măcar detaliile cele mai importante din carte, deci presupun că parcurgerea lui a fost acum destul de mult timp. Dar spre norocul meu, cu cât avansam tot mai mult în poveste, am reușit, cât de cât, să mai fac niște conexiuni cu volumul anterior, ceea ce a conferit mai multă ușurință pentru parcurgerea cărții de față. Chiar a fost o ușurare deoarece nici nu prea îmi doream să recitesc Urlet în tăcere, din cauza faptului că mai am puțin și intru în sesiune, așa că îmi doream ca până la pauză de câteva săptămâni, să pot să termin ceea ce aveam în #currentlyreading; nu îmi place ca atunci când știu că nu îmi va mai permite timpul să citesc, să am cărți începute. M-aș simți puțin presată de respectiva lectură, plus că, din acest motiv aș fi mai tot timpul distrasă, fără a-mi concentra toată atenția asupra învățatului. (Dar sunt bine, am terminat tot ce mi-am propus, deci pot să spun că întâmpin săptămânile de învățat pentru cele șapte examene, cu inima puțin mai liniștită. Nu că nu o să îmi doresc mai tot timpul să fac altceva decât să stau cu ochii în cărți, caiete și schițe, dar nu o să am ce face.)

Fiind deja veterană în ale cărților scrise de Marina Neagu – cu Frumuseți monstruoase și Urlet în tăcere în portofoliu –, nu a fost pentru mine o surpriză faptul că stilul autoarei este unui linear, cursiv și care te introduce cu ușurință în povestea oferită. Și cu toate acestea, m-am simțit puțin îngreunată în unele momente, deoarece au fost anumite scene care m-au lăsat puțin în ceață – neavând vreo legătură cu faptul că nu prea mi-am mai adus aminte de întâmplările din primul volum –, din cauza faptului că nu reușeam să îmi dau seama cum de se ajunsese în acel punct și care era motivul. De ce spun că nu consider că ar avea vreo legătură cu primul volum? Pentru că acele scene păreau a fi individuale, niște acțiuni pe care nu cred că le-aș fi înțeles mai bine dacă aș fi deținut vreo informație în plus; probabil pentru că trecerea a fost destul de bruscă, fără explicații detaliate. În orice caz, nu a fost un inconvenient foarte mare, așa că nu m-a deranjat într-o măsură supărătoare. 

Te văd a fost un volum plin de acțiune, cu răsturnări de situație și cu dezvăluiri neașteptate din partea anumitor personaje. Toate înconjurate de istoria și de profeția care a dat naștere tuturor nenorocirilor din viața Sarei, care – cu siguranță – a fost pusă greu la încercare de către ideile Marinei Neagu. Un volum palpitant, care te ține pe jar și care este încărcat cu fel și fel de măști de care îți este foarte dificil să observi ceva din cauza lor. Nu știi cine se află în spatele acestora, nu ești sigur că informațiile pe care le-ai primit sunt adevărate sau doar încearcă să te inducă în eroare – ca un fel de constrângere –, nu mai poți avea încredere în nimeni, în așa fel încât să nu mai poți face diferența dintre cine îți este prieten și cine este dușman. Iar toate aceste nesiguranțe și dezamăgiri pe care Sara le-a primit din partea anumitor personaje, au reușit să o determine pe aceasta să înceapă să privească totul cu mai multă suspiciune. Iar acest aspect mi-a plăcut, că a fost capabilă să gândească de una singură, să discearnă între adevăr și minciună, și să realizeze că dacă vrea ca cei dragi de lângă ea să trăiască, să se lupte până în pânzele albe pentru ca tot ce este rău să dispară. Cu toate că Sara, aparent pare un personaj naiv, cu o personalitate nu foarte independentă, aparențele pot fi mereu înșelătoare. Și cred că prin volumul Te văd, Sara a reușit să își arate și mai mult puterea și curajul pe care le deține. 

Jocuri murdare ce doresc să învrăjbească personajele între ele, lupte pentru supraviețuire și iubiri care nu contenesc să se oprească din a spera că vor ajunge să își vadă adevăratele intenții. Pentru că am ajuns să te văd cum ești cu adevărat, nu cum de fapt te arăți pentru a păstra niște aparențe și pentru a-ți îndeplini misiunea mai mult sau mai puțin onorabilă, te văd destul de bine pentru a-mi da seama că tot ceea ce știam despre tine a fost numai o minciună îngrozitoare, dar te văd și cum o să fii lângă mine  sau nu , în bătălia ce va urma să vină. Iar modul cum s-a terminat volumul, cu acea răsturnare de situație pe care nu mă așteptam ca Marina Neagu să ne-o ofere, mi-a dat destul de mult de gândit pentru următorul volum și pentru cum se va continua povestea Sarei și a celorlalte personaje, acum introduse într-o lume cu mult mai complicată și mai imprevizibilă față de cum era cea cu care se obișnuiseră. O lume a misterelor, a pericolelor și, de ce nu, a morții. 

sâmbătă, 6 ianuarie 2018

„Trădarea câștigătorului” (Trilogia Câștigătorului, #2) de Marie Rutkoski

DESCRIEREA: O căsătorie regală este ceea ce visează cele mai multe fete. Dar pentru Kestrel înseamnă o viață trăită într-o colivie pe care ea însăși a creat-o. Pe măsură ce nunta se apropie, ea tânjește să-i spună lui Arin adevărul despre logodna ei: că a acceptat să se mărite cu prințul în schimbul libertății lui Arin. Dar poate Kestrel să aibă încredere în Arin? Poate să se încreadă în ea însăși? Căci Kestrel se pricepe de minune la arta decepției. Ea acționează ca spion la curte, dar dacă va fi prinsă, va fi demascată ca trădătoare a țării sale. Și totuși nu se poate opri din căutarea unei căi de a schimba lumea sa nemiloasă... apropiindu-se, astfel, de descoperirea unui secret îngrozitor.

Uluitoarea continuare a bestseller-ului Blestemul câștigătorului dezvăluie prețul imens al minciunilor periculoase și al alianțelor necinstite. Adevărul va ieși la lumină și atunci Kestrel și Arin vor afla cât de mult îi vor costa faptele lor.  

RECENZIA: După ce am terminat de citit Blestemul câștigătorului, am rămas cu un gol în suflet atât de mare încât, am stat și m-am gândit la cât de crudă fusese autoarea cu personajele, dar și la cât de greu avea să îmi fie în perioada până la apariția volumului doi. Mereu am avut o mare slăbiciune pentru cărțile fantasy – dar și de alt gen –, în care acțiunea să se petreacă în vreun regat misterios, cu secrete ce țineau de capul încoronat sau de cei din jurul lui, încât așteptarea ajunsese să fie cu atât mai dificilă și mai agonizantă. Așa că m-am bucurat precum un copil care primise cea mai prețioasă jucărie pe care și-o dorise, în momentul în care am văzut coperta din limba română, deoarece știam că totul era bătut în cuie, în puțin timp urmând să țin în mâini cartea. (Mă rog ca cei de la editura Corint să fie rapizi cu publicarea volumului final, deoarece, la cum s-a încheiat Trădarea câștigătorului, o să fie și mai grea așteptarea, decât la volumul doi!)

Cum cam întreaga acțiune din Blestemul câștigătorului s-a petrecut în Herran, faptul că în Trădarea câștigătorului s-a desfășurat – în mare parte – în Valoria, acolo unde am descoperit un împărat extraordinar de ingenios și de viclean, parcurgerea volumului a fost cu atât mai interesantă și mai captivantă. Iar împăratul, de la primul capitol în care avusese o discuție cu Kestrel, îmi dădusem seama cât de înflăcărat o să fie volumul doi, și câte scântei o să iasă de pe urma acțiunilor lui, dar și cât de mult o să ajungă să îmi placă de el. Și am avut dreptate în ambele privințe. În primul rând, felul cum se juca cu personajele, cu supușii sau cu cei care veneau din afară, modul cum învârtea anumite situații, pe mine una m-a lăsat aproape fără cuvinte. Și în al doilea rând, categoric împăratul este un personaj pe care merită să îl ții sub supraveghere, să fii atent la fiecare mișcare și replică pe care o dă, deoarece nu știi câte semnificații ar putea să aibă niște simple cuvinte scoase din gura lui.  Unul dintre cele mai fascinante personaje ale acestei trilogii.    
— Decapitarea ar fi spectaculoasă, zise Roshar pe când Arin vâslea, îndreptând barca în sus pe canal.  Era o zi senină. — Nu crezi? Ești prea greu ca să te spânzurăm cum se cuvine. Gâtul ți s-ar rupe în momentul în care ai cădea. — Decapitarea e și mai rapidă. — Nu dacă toporul e tocit.
Pe lângă el – dintre personajele noi –, mi-a atras atenția foarte mult și Roshar, și nu doar prin felul pe care îl avusese în a conversa cu alte caractere, cât mai mult pentru tăria pe care o avea. Deținea în el o forță și o încăpățânare pe care, cu toate că le vedeam justificate din trecutul pe care îl avusese, în unele momente uitam, efectiv, cât de mult suferise. Poate pentru că avea un comportament care mi se părea natural, ca și cum ar fi făcut parte din el din totdeauna și așa fusese născut și învățat, nicidecum dobândit prin împrejurări nu tocmai fericite. Dar nici Verex nu a fost un personaj peste care să treci cu ochii, fără a nu-ți rămâne întipărit ceva la el. La prima vedere mi s-a părut a fi destul de slab în gândire – a existat o scenă în care îmi tot spuneam că era doar un papă-lapte, un băiat răsfățat și nimic mai mult –, dar pe parcursul volumului, cel puțin pentru mine, a dat dovadă de multă istețime, încât să îmi schimb părerea destul de mult despre el. Chiar a fost o surpriză plăcută! Cât despre restul personajelor, relația dintre Kestrel și tatăl ei, generalul Trajan, mi-a dat impresia a fi puțin mai strânsă – mai ales din amintirile celor doi –, ca și cum unul ar fi realizat că avea totuși un copil,  iar celălalt că tatăl nu trebuia să stea mereu pe câmpul de luptă pentru a-i demonstra că putea să o țină în siguranță. Că mai exista și familia pe care era necesar să o întrețină cu timp petrecut împreună, pentru ca ea să mai poată exista. Au fost unele scene foarte emoționante și pe care – sincer! – nu m-aș fi așteptat să le citesc. 

Kestrel o să rămână mereu genul acela de personaj feminin – pentru că în literatura de orice fel se găsesc, mai des din câte am observat, numai fete pline de curaj, care nu au nicio slăbiciune și care sunt numai tărie – pe care l-am considerat ca fiind cel mai potrivit într-o carte. Care se emoționa, care plângea atunci când simțea nevoia, și nu considera acest lucru ca fiind un act de slăbiciune. Dar care avea în ea și acea putere pentru a merge mai departe, care își găsea un motiv pentru a o face și care nu se eschiva din a renunța uneori. Nu spun că nu îmi plac fetele puternice, genul acela de badass, doar că trebuie să mai fii și surprins, nu doar să rămâi pe aceeași linie, știind că este puternică, dură și nu o sperie nimic. Kestrel avusese o scânteie care m-a atras din prima clipe, pentru că reușise mai mereu să mă facă să îmi schimb ideile și modul cum aș fi crezut că avea să reacționeze. Dacă mi-aș fi spus – după o scenă cu ea pe care aș fi citit-o – că o să fie puternică și că o să-i spună vreo două vorbe acelui personaj, reușise să mă uimească pentru că nu o făcuse. Fie plânsese, fie tăcuse din gură, deoarece nu toți sunt atât de curajoși încât să țipe în stânga și în dreapta. Cu toate că ar fi putut să o facă în unele cazuri, fiind viitoarea soție a prințului, totuși nu o făcuse. A ales să stea în umbră, acționând într-un al mod. Arin în schimb, cu toate că îmi place ca personaj, m-a enervat puțin în acest volum, deoarece avea uneori niște reacții puțin cam prost alese. Rămânea fidel unei idei pe care și-o făcuse, ca apoi să și-o schimbe drastic, fără să aibă un motiv – sau niște probe – foarte clare. Modul cum se comporta uneori cu Kestrel, nu fusese deloc pe înțelesul meu, de parcă toate cuvintele de bine pe care i le spunea, nu aveau nicio legătură cu modul în care acționa. Mă zăpăcise de câteva ori fâțâiala lui!
[...] Era altceva să renunți de bunăvoie la ceva decât să știi că ți-a fost răpit. Diferența, spuse Kestrel, era alegerea pe care o făceai. O libertate limitată, dar mai bună decât nimic. [...] 
Ce îmi place foarte mult la Marie Rutkoski – aspect pe care l-am apreciat, în special, în Trădarea câștigătorului – a fost imaginația pe care o avea pentru a crea niște situații. De a transmite anumite informații, dar și de a creiona legături între anumite personaje. Felul cum a jucat pe degete unele momente nu foarte spectaculoase, în așa fel încât să pară a fi așa. Aparent îți dă impresia că povestea nu este una complicată, că Trilogia Câștigătorului nu are un plot nespus de diferit de altele, dar nu este chiar așa. Dacă în Blestemul câștigătorului privisem toată această lume ca fiind una nu foarte complexă, pe care o considerasem mai mult o lectură lejeră, de relaxare, în Trădarea câștigătorului lucrurile au reușit să stea puțin diferit. Am avut parte de comploturi neașteptate, ajutor de la personaje care – la prima vedere – nu păreau a fi foarte implicate, decizii care au dat toate planurile peste cap celorlalți, un vârtej de evenimente care nu știu de unde au venit și cum au ajuns acolo, dar și un final de-a dreptul scos din ecuație, al început. Eu nu m-aș fi așteptat absolut deloc ca acel lucru să se întâmple; poate ceva de o intensitate mai mică, dar categoric nu atât de brutal. Așa că mintea mea de cititor nu știe ce alegere să facă: să rămână surprinsă de cum a procedat autoarea sau să îmi pun mâinile în cap și să mă rog ca în volumul final să nu se întâmple la ce mă tot gândesc, de când am terminat cartea. Pentru că dacă ar fi să se întâmple lucrurile pe care le am în cap – nu în procent maxim, pentru că este imposibil –, o să fie foarte groaznic. 

La modul general – având în vedere că i-am acordat cărții cinci stele pe Goodreads –, Trădarea câștigătorului a fost un volum foarte bun, cu o evoluție a personajelor și a întâmplărilor cum nu se poate mai bine primită. Nu știu când au în plan ca cei de la editura Corint să publice și partea a treia, dar sper să se întâmple în decursul acestui an. Am o presimțire că Marie Rutkoski ne-a pregătit ceva foarte interesant în ultimul volum, ținând cont ce le-a oferit anumitor personaje destul de influente în poveste. Și cu toate că nu cred că sunt pregătită de ceva exploziv – nu neapărat în adevăratul sens al cuvântului , tot sunt curioasă de felul cum o să încheie autoarea această trilogie.

vineri, 5 ianuarie 2018

„Din negura timpului” (Neamul Corbilor, #3) de Lavinia Călina

DESCRIEREA: După dispariția lui Nicol, Roxana încearcă să se apere de pericolele care pândesc la tot pasul, alături de noul ei grup de aliați și într-un cămin în care sentimentele de dragoste capătă noi și surprinzătoare sensuri. Însă viziunile sale devin din ce în ce mai puternice și mai greu de descifrat, iar o confruntare finală între Neamul Corbilor și celelalte Neamuri pare iminentă. Poate Roxana să readucă în tabăra sa speranța supraviețuirii, dejucând planurile finale ale Corbilor?

Magie și acțiune, răsturnări de situație, intrigi țesute de veacuri, iubiri blestemate; un creuzet al coșmarurilor devenite realitate, în care moartea pândește din colțul oricărei străzi, în ochii oricărui trecător și chiar din adâncul propriului suflet. Lupta pare să nu se termine, iar Neamul Corbilor este mai decis ca niciodată să fie cel care va câștiga supremația asupra întregii lumi.

RECENZIA: Este o coincidență foarte interesantă și frumoasă ca înainte să ai drept personaje într-o carte niște ciori  Răzbunarea ciorilor, de Leigh Bardugo –, și apoi să te delectezi cu rudele lor, corbii, aflați în Din negura timpului. Metaforic, dar nu chiar în totalitate metaforic, deoarece atât în Răzbunarea ciorilor, cât și în Din negura timpului, m-am „întâlnim” atât cu ciorile, cât și cu stoluri de corbi. Dar vă recomand, dacă nu ați citit încă niciuna dintre aceste două cărți, să încercați să o faceți, una după alta. Este un sentiment atât ciudat, cât și frumos. 

Zona Zero este singura carte stand-alone pe care a publicat-o, până acum, Lavinia Călina. (Am ales să nu introduc și Proiectul Zero, deoarece am înțeles că face parte dintr-o serie.) Doar după ce am terminat-o de citit, mi-am dat seama că acela fusese singurul sfârșit – cu obișnuitul cuvânt scris pe ultima pagină – pe care ni-l oferise autoarea, până în acel moment. Pe atunci, în afară de Zona Zero, existau pe piață doar câteva volume din Ultimul avanpost și Neamul Corbilor, pe niciuna dintre cele două fiind pus acest lacăt sfârșit. În afara faptului că fusesem surprinsă de finalul pe care ni-l oferise Zona Zero, realizasem, totodată, că nu voi mai avea cum să aștept o continuare, deoarece nu avea să mai vină una. Și a fost așa, cam ca un mic trăsnet care m-a trezit la realitate, deoarece, învățată de la cele două serii, cum că terminam un volum, ca apoi să am de așteptat continuarea, mă simțeam puțin ciudat din cauza situației în care mă aflam. Sunt convinsă că v-ați dat seama de ce am adus în discuție Zona Zero tocmai aici – care nu are nicio legătură cu Neamul Corbilor, în afară de plasarea în România. Pentru că și această poveste s-a sfârșit. Și poate că îmi pare rău și mai mult, deoarece nu a fost o carte pe care să o fi așteptat jumătate de an – sau cât i-a luat Laviniei să scrie Zona Zero –, ci povestea s-a întins pe trei ani de zile.  (Din acest punct de vedere, urăsc seriile!) Corbii, și celelalte Neamuri, se pare că au plecat pentru totdeauna. (Lavinia! Nu ne dai o veste frumoasă prin care să ne anunți să o să faci încă o serie, un spin-off la Neamul Corbilor? Nu de alta, dar există niște ramuri acolo, în ultimul volum, care au mult potențial.)

După ce mi s-a oprit firul la finalul volumului doi Blestemul zorilor –, a trebuit să fiu răbdătoare și să aștept ceva timp pentru ca această ruptură să fie reparată. Pentru că a fost un final destul de brutal, din punctul meu de vedere, așa că nu știam dacă să mă aștept la un început, pentru Din negura timpului, liniștit sau cel puțin pe jumătate la fel de agitat. Nu știu cum s-a întâmplat – poate valul de cărți pe care l-am citit după terminarea celei de-a doua părți –, dar după ce am parcurs ca jumătate din primul capitol, nu știam de unde să iau ce se întâmpla acolo și unde să îl plasez. Mă simțeam puțin în ceață, încât îmi trecuse prin minte că poate ar trebui să mă opresc și să recitesc Blestemul zorilor, sau măcar să recurg la câteva recenzii de pe Goodreads; cu toate că finalul nu îmi rămăsese la fel de străin. Dar m-am încăpățânat și am continuat în acel fel, ca peste câteva zece de pagini să ajung singură să îmi limpezesc mintea. A fost puțin ciudat, deoarece nu mi s-a întâmplat cu nicio altă carte – ce ține de vreo serie – de-a Laviniei Călina, așa că nu prea știam cum să reacționez.

Neamul Corbilor se pare că a fost din ce în ce mai sigur pe puterile pe care le avea – și pe vicleșugurile conducătorului –, pentru a face tot posibilul ca ceea ce își dorea Radu să devină realitate. Pe tot parcursul volumului s-a dat o călătorie nebună, vijelioasă și foarte periculoasă între Corbi și aliații lor, și celelalte Neamuri care nu erau de acord, sub nicio formă, cu ceea ce își dorea atât de mult Radu. Cu toate că, de cele mai mult ar fi trebuit să mi se pară crud și nemilos ceea ce conducătorul Corbilor făcea, m-am simțit puțin prost că mila pentru anumite personaje care intrau în vizorul lui, nu prea exista. Înțelegeam că uneori devenea exagerat sau poate se comporta puțin cam copilăresc prin modul cum vorbea cu așa-zișii lui dușmani sau cum reacționa, dar nu într-atât de mult încât să ajung să îl urăsc și îi doresc moartea. Poate pentru că, de la început, încă din Copiii întunericului, simțisem o afinitate, o atracție pentru el ca personaj, așa că mi-a fost cam dificil să-l privesc într-un alt mod, decât în celelalte două volume. Recunosc, am fost puțin în contradictoriu cu el, în anumite situații, și poate că a scăzut puțin în ochii mei – astfel că Alex din Ultimul avanpost a ajuns din nou pe primul loc în preferința mea, când vine vorba de personajele Laviniei Călina –, dar nu am cum să fiu de acord cu ceilalți cititori care își manifestă supărarea pentru faptul că autoarea s-a comportat mult prea blând cu el în acest volum. Încă îmi place de el foarte mult, așa că sufletul nu îmi permite să fiu în aceeași tabără cu alți cititori.

Surprinzător a fost, în acest volum, modul cum autoarea ne-a jucat puțin pe degete în unele situații. (Magie de vrăjitoare! Ce pot să spun? Personajele i-au dat puțin din puterea lor.) Cu toate că, în unele momente am putut să îmi dau seama de dinainte ca vreun personaj să dezvăluie acel lucru, ideea în sine a fost neașteptată, așa că am apreciat foarte mult. Pe de altă parte, aspectul care m-a determinat să îi scad acestui volum o stea – astfel că pe Goodreads are doar patru –, a fost faptul că l-am simțit puțin grăbit, în unele momente. Mi-aș fi dorit ca în acele clipe, autoarea să mai zăbovească acolo unde se afla cu acțiunea, deoarece consider că s-ar mai fi putut adăuga scene, elemente. Cum ar fi bătălia pe care au dat-o. A fost interesant cum s-a desfășurat acțiunea, dar până la final mi-a dat impresia că totul s-a desfășurat precum o pocnitură din degete; nu prea am avut timp la dispoziție să îmi dau seama ce se întâmpla. Lavinia Călina având un stil de-a scrie care se citește rapid – și este foarte de apreciat că se gândește să nu plictisească cititorul –, reușești să termini cartea într-un timp foarte scurt. Nici nu cred că mi-a luat mai mult de jumătate de zi să parcurg Din negura timpului. Per total acțiunea a fost la o cotă mult mai ridicată, față de celelalte volume, secretele nu au dorit să stea la distanță de personaje, trădările nici atât, iar moartea putea să vină de oriunde.

De ar fi să recitesc Copiii întunericului – fără a ști ce se întâmplă în celelalte două volume –,  ca apoi cineva să mă întrebe cum aș reacționa dacă Nicol s-ar schimba destul de mult, încât să nu mai fie acea fată atât de vulcanică, devenind, în schimb, puțin mai docilă, mai înțelegătoare și un mai bun ascultător, nu prea aș ști ce să zic. Probabil că aș spune: nu o să se întâmple asta! Nicol a evoluat foarte mult din cum am descoperit-o în Copiii întunericului și din cum am (re)descoperit-o în Din negura timpului. A rămas aceeași fată independentă, care știe să iasă dintr-o situație limită, dar datorită anumitor circumstanțe, am reușit să o privesc și într-un alt mod. Țin minte că la Târgul de Carte Gaudeamus, Lavinia Călina a spus la lansare că evoluția Roxanei – dacă țin bine minte și pentru că nici ea nu a rămas aceeași – a fost oarecum oglindirea prietenilor pe care i-a avut autoarea de-a lungul vieții. În acel moment mi s-a părut ceva comic, dar apoi, după ce am stat puțin și m-am gândit – plus în timp ce citeam Din negura timpului –, mi-am dat seama că nu este chiar așa de amuzant, ci un mod de a te inspira foarte interesant. Dacă în primul volum, și chiar puțin și în al doilea, tindeam mai mult să mă îndrept spre Roxana, când venea vorba de care dintre cele două îmi plăcea cel mai mult, acum nu mai știu ce să mai cred. Alegerea a devenit foarte dificilă.

În celelalte cărți pe care le-am citit de-ale Laviniei Călina, exista un procent mult mai mare de violență fizică și verbală – nu sunt vreun vreun judecător care dă vreo sentință, dar toți cei care am citit măcar o carte de-a autoarei, știm că folosește un limbaj autohton –, și o doză mai mare de întuneric, ca să o spun așa, în Din negura timpului am primit mai mult din opusul acestora. Pentru că momentele de romantism, acele clipe de intimitate dintre anumite personaje, au existat într-o proporție mult mai mare. Nu vreau să o pun pe seama faptului că acesta a fost un ultim volum și că personajele știau că avea să vină o bătălie crâncenă și că nu erau siguri dacă vor supraviețuii la final, deoarece nu au dat impresia de așa ceva. M-am bucurat mult pentru acele momente și speram mereu ca finalul volumului să nu lase ca totul să fie doar o amintire tristă în memoria unuia dintre ei. Acum, ce s-a întâmplat cu adevărat, numai citind veți putea să aflați. 

Și uite cum încă o serie își dezvăluie sfârșitul, fără a ne mai da ocazia să mai așteptăm vreo continuare. Și cu toate că acele așteptări erau, uneori, foarte apăsătoare, parcă le-ai prefera pe ele de zeci de ori, în locul acestor momente atât de triste. Și când mă gândesc că și Ultimul avanpost o să își afle finalul anul acesta – prin intermediul volumului patru, ЯEvoluții –, tristețea devine mult mai copleșitoare. Dar cel puțin mă consolez cu gândul că se va întâmpla abia la Târgul de Carte Gaudeamus, ceea îmi mai știrbește puțin din dorința de a nu afla sfârșitul. Cu toate că nici nerăbdarea și curiozitatea nu prea sunt potolite, așa că toate ajung să se bată cap în cap. Dar revenind la Neamul Corbilor – pentru că de Ultimul avanpost voi mai avea ocazia să vorbesc –, a fost o trilogie pe care am primit-o cu brațele deschise, în ciuda incompatibilității mele cu vrăjitoarele pe care nici acum nu prea o simt mai prietenoasă. Dar parcă – datorită poveștii lui Nicol și a Roxanei – reticența mea nu mai este una atât de puternică; așa cum a reușit să se mai diminueze și când citeam Ultima vrăjitoare din Transilvania. Deci presupun că orice gen de carte poate fi citit chiar și de un morocănos, atâta timp cât o găsește pe cea potrivită. Acum să purced a aștepta și alte proiecte de-ale Laviniei Călina