vineri, 17 august 2018

„Trezirea unui Coșmar” (Ephialte, #2) de Cristinne C.C.

Mulțumesc editurii Quantum Publishers pentru cartea oferită spre recenzie.

DESCRIEREA: Lumea, așa cum o știa Alisia, s-a schimbat peste noapte. Oamenii, speriați și încă sub șocul descoperirii adevăraților vinovați și așa-zisei boli a lui Malak, încearcă să se recupereze și să dea de urma lui Victor și a Umbrelor sale. Ephialtele sunt nevoite să ia măsuri pentru a menține pacea cu oamenii, dezvăluirea alianței dintre cel mai puternic reprezentant al omenirii, Theon Novac și Victor, prințul Umbrelor, creând tensiune în ambele comunități. 

În mijlocul tuturor acestor evenimente, țintă a amenințărilor din toate direcțiile, Alisia încearcă să își găsească consolarea în compania noului său prieten, Andreas, în încercarea de a păstra măcar o urmă de normalitate în viața sa.

Nimic nu poate fi însă, atât de simplu când ai de a face cu cele mai puternice creaturi. Amenințările o pândesc la tot pasul, dezastrul și distrugerea par a se ține scai de tânăra Ephialt oriunde merge, punând în pericol nu doar viața ei, ci și a persoanelor dragi. Alianțe vechi se destramă, altele cândva imposibile, prin contur.

Va reuși Alisia să îi păstreze pe toți dragi în viață? Sunt prietenia și dragostea suficiente pentru a supraviețui? Cel căruia i-a încredințat inima va alege să lupte alături de ea sau să o trădeze?

RECENZIA: Și Trezirea unui Coșmar a venit și s-a dus, deoarece aproape am devorat cartea. Am terminat de citit cel de-al doilea volum al seriei în urmă cu doar câteva zile și pot spune că, dacă în privința primei părți Începutul unui Coșmar – am fost întâmpinată cu o surpriză – deoarece nu mă așteptam să mă prindă povestea atât de mult –, când a fost vorba despre volumul de față, doar am așteptat să descopăr ce mi-a pregătit Cristinne C. C. pentru continuarea poveștii Alisiei și a celorlalte personaje. Știam că avea să îmi placă – așa cum am precizat, având experiența primului volum –, dar m-am bucurat și mai mult când mi-am dat seama, pe parcurs, că îmi plăcea la o scară mai sus față de primul volum. Dacă în Întoarcerea unui Coșmar am fost introdusă în lumea celor ce poartă denumirea de ephialte, a Umbrelor și a altor personaje importante în serie, în Trezirea unui Coșmar, am așteptat să văd doar ce urma să se întâmple, cu ce mă vor mai surprinde unele personaje și cum avea să decurgă acțiunea din punctul în care fusese pusă pe pauză, la finalul primei părți. Recunosc că am fost puțin îngrijorată de început – nu că ar fi fost ceva rău cu modul cum a fost deschis volumul –, ci pentru că, după un anumit punct acțiunea se asemăna puțin cu cea din primul volum, mai precis cu ceea ce se întâmplase cu Alisia. Dar am fost foarte fericită când am văzut că nu avea să se repete acea scenă – dacă s-ar fi întâmplat, Alisia ar fi căzut puțin în ochii mei –, și cu toate că nu mai existau elemente care să poată să facă să fie posibilă acea scenă din primul volum, nu am putut să nu mă gândesc la ea imediat. 

Am spus cum că am considerat Trezirea unui Coșmar ca fiind un volum mult mai bun, mult mai închegat, cu întâmplări mai complexe, cu un suspans mai ridicat și cu o atmosferă de o sută de ori mai tensionată. Și chiar așa a fost, de fapt. Am simțit personajele cu o încărcătură emoțională mai ridicată, situațiile în care se aflau – de cele mai multe ori – amplificau tensiunea care se formase în jurul lor, totul crescând și datorită anumitor secrete care ieșeau la iveală fix în momentele cele mai nepotrivite sau de la persoane la care nu te-ai fi gândit că ar fi capabile să facă așa ceva. Așa cum am văzut personajele ca fiind mai bine dezvoltate, atât și acțiunea, întâmplările aducând totul al un alt nivel de adrenalină și nebunie. De la simple interacțiuni dintre două personaje care nu prea se aveau la inimă, până la ciocniri cu cei mai mari dușmani, scânteile fiind de mult timp înlocuite cu flăcările ce ardeau totul în cale. Personaje noi care apar în poveste – unele plăcute, altele față de care cu greu reușeai să simți simpatie –, altele vechi, dar care te surprind în anumite privințe, determinându-te pe tine, ca cititor, să reevaluezi anumite aspecte ce țin de ele. 

Dacă în Începutul unui Coșmar aflam anumite lucruri, dar care nu reușeau să iasă din acea ceață densă care se formase în fața ochilor noștri, în cel de-al doilea volum ni se clarifică unele nelămuriri, ieșind la iveală informații importante și de mare preț în poveste. Pentru că atunci când deții anumite abilități pe care, în mod normal nu le-ai fi luat niciodată în considerare, atunci când afli despre tine lucruri noi – scormonind în trecut sau aflând de la alții –, toată viața, tot ceea ce știai despre persoana ta și corpul tău, se duc pe apa sâmbetei. Așa cum o o creangă este dusă în jos, în aval, dispărând apoi în valurile spumoase ale unui râu violent și necruțător cu lucrurile mai fragile din el, așa și viața ți se poate nărui în orice clipă. Ești nevoit să lași totul în spate, să renunți la unele persoane dragi, pentru a-ți înfrunta destinul și cei mai îngrozitori monștri. Sau poate poți face ceva pentru a schimba acel curs nebun, luând totul în mâinile tale. Dar deznodământul nu îl vei putea afla niciodată, decât dacă vei citi. Pentru că Trezirea unui Coșmar este un carusel al nebuniilor, un nor furios, care aduce vijelie și prevestește o mare furtună la orizont, sub el dându-se alte lupte crâncene între Umbre, oameni și Ephialte, iar prin prisma învingătorului vei afla cum urmează să arate viitorul. Bun, liniștit și sigur, sau plin de haos, moarte și durere? 

Nu am considerat o secundă această serie ca fiind un triunghi amoros! În primul rând, nu pentru că nu îmi plac deloc acestea, ci pentru că indiciile nu îmi arătau o astfel de formă geometrică, și în al doilea rând, nu am putut și nu voi putea niciodată să mi-o imaginez pe Alisia ca fiind împreună cu Andreas. Fără a fi înțeleasă greșit, nu am nimic cu cel din urmă – din contra, îl consider un personaj absolut minunat, un prieten de nădejde și o persoană în fața căreia ți-ai putea destăinui cele mai mari griji și cele mai întunecate secrete –, ci pentru că nu pot să văd chimia dintre ei ca fiind posibilă. Iar anumite scene – indicii foarte puternice pentru mine – mi-au confirmat și mai bine ceea ce îmi formasem, de la început, în cap. Da, ăl consider și voi rămâne mereu la ideea cum că Maximilian este un pretendent mult mai potrivit pentru Alisia, și nu neapărat pentru că mi-ar plăcea mai mult de el. Nu. Îl consider ca fiind așa tot prin prisma întâmplărilor din carte. I-am citit ca fiind mult mai conectați, mult mai receptivi la nebunia fiecăruia, reușind – unul pentru celălalt – să facă față mult mai bine la toanele, puterea și tăcerea celuilalt. Ca atunci când lângă tine se află persoana pe care o iubești, vă aflați în mijlocul familiei, tu ești tăcut(ă) dintr-un anumit motiv – fie ești supărat, te doare ceva sau ai aflat nu știu ce veste tristă –, iar partenerul tău își dă seama imediat că s-a întâmplat ceva cu tine. Nu spun că oricum ar fi evidentă tăcerea, dar cel pe care îl/o iubești, știe și de ce ai nevoie. Aceeași conexiune am simțit-o între Alisia și Maximilian, ca și cum s-ar completa unul pe celălalt, precum două bucăți de puzzle. Pentru mine, orice s-ar întâmpla pe mai departe, Andreas nu va putea să fie partenerul Alisiei, și va rămâne doar un foarte bun prieten.

Cu stilul fluid, care efectiv curge prin fața cititorului, făcându-l pe acesta să parcurgă povestea ușor și fără să se împiedice în detalii mult prea somptuoase, care să îl piardă și să îl scoată din lumea autoarei, Cristinne C. C. vine – așa cum sper că am menționat și în primul volum – cu o serie pe care nu cred că cititorul a mai descoperit-o la vreun autor român contemporan. Și nu doar prin simpla menționare a cuvântului ephialt – ceva total nou și pe care nu l-am mai întâlnit atât în cărțile românești, cât și în cele traduse, din afară –, cât mai mult prin toate imaginile din lumea creată de autoare. Fie că vorbesc despre Capri Seconda sau despre barul lui Al, totul îmi oferă un iz nou, dar foarte bine-venit de către mine, un cititor înfocat al genului fantasy. Dar mă pot referi cu foarte multă siguranță și la coperți  atât cea de la Începutul unui Coșmar, cât și pe cea de la Trezirea unui Coșmar –, care sunt absolut superbe, ce pot să ofere vizual cititorului o mică părticică din lumea ascunsă printre pagini și cuvinte. Și cu toate că seria Ephialte nu se încheie aici, deja sunt foarte curioasă să mai citesc și alte cărți scrise de autoare. 

După cele întâmplate în Trezirea unui Coșmar, după realizările pe care le-au săvârșit anumite personaje, dar și după modul cum au evoluat toate de la începutul poveștii și până în punctul în care s-a terminat cel de-al doilea volum, s-a dat startul – de fapt – unui război care ar putea să ducă oriunde. Nu îmi imaginez în niciun fel cam ce ar putea să se întâmple în volumul trei – din câte am înțeles, ar fi și ultima parte a seriei –, fiind sigură doar de un singur lucru, și anume de faptul că nu urmează să fie o luptă deloc ușoară, care ar putea să aducă, pe de o parte multe pierderi, și pe de cealaltă parte un deznodământ nu foarte frumos. Trezirea unui Coșmar – și implicit întreaga serie Ephialte, deoarece cred că îmi pot face o părere, per ansamblu, din două volume citite – a fost o carte întunecată, cu multă durere, dar și cu un strop de fericire și amuzament, un volum ce a putut să ofere din toate cititorului, atât tristețe, furie și deznădejde, cât și bucurie, dragoste și un strop de speranță. Mi-a plăcut mult, așa cum tot am spus de-a lungul recenziei, și acum când am ajuns la zi cu întreaga poveste, nu pot spune decât că aștept cu foarte multă nerăbdare și cu o uriașă curiozitate volumul trei, și deznodământul acestei serii; dacă Ephialte este, până la urmă, o trilogie. Vă recomand să citiți seria lui Cristinne C. C., atât dacă sunteți fani ai genului fantasy, cât și dacă sunteți în căutarea unei povești cu mult suspans, imprevizibilitate, conversații spumoase, dar și dacă preferați să descoperiți noi creaturi supranaturale. 

luni, 13 august 2018

„Duetul nostru întunecat” (Monștrii din Verity, #2) de Victoria Schwab

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit spre recenzie.

DESCRIEREA: Lumea se află în pragul distrugerii. Iar ei la fel.
Lui Kate Harker nu îi este teamă de monștri. Îi vânează. Și se pricepe al naibii de bine la asta.
August Flynn și-a dorit cândva să fie uman. Dar are un rol de jucat. Și îl va juca, indiferent de circumstanțe.
Lupta a început.
Monștrii câștigă.
Kate va trebui să se reîntoarcă în Verity. August va trebui să îi permită să intre.
Și un monstru așteaptă ‒ unul care se hrănește din haos și aduce la suprafață demonii interiori ai victimelor sale.
Ce va fi mai greu de supus: monstrul pe care îl înfruntă sau propriii lor monștri?

RECENZIA: Și uite cum astăzi scriu recenzia unui ultim volum al unei alte serii, astfel povestea pe care Victoria Schwab ne-a dăruit-o, își ia adio – doar prin două volume – de la un cititor care, poate, și-ar fi dorit să mai rămână puțin în acea lume care, cu toate că ascunde multe orori, multă moarte și coșmaruri aduse la realitate, acea beție pe care ți-o dă o carte captivantă, m-a ținut legată strâns de Duetul nostru întunecat. Spun Duetul nostru întunecat nu neapărat pentru faptul că despre acțiunea acestui volum voi scrie astăzi în recenzie, ci pentru că, făcând o comparație cu Acest cântec neîmblânzit – primul volum al acestei duologii –, partea a doua mi-a plăcut semnificativ mai mult față de cealaltă. Dar motivul – pentru că este doar unul, dar cu o semnificație destul de mare și importantă pentru mine – îl voi menționa și detalia mai jos în recenzie. Cert este că, făcând un rezumat la ceea ce am scris până acum, Duetul nostru întunecat mi-a oferit o surpriză și mi-a adus anumite scene care mi-au zguduit destul de mult mintea și sufletul.

Presupun că persoanele care se vor opri să citească recenzia, au la activ parcurs Acest cântec neîmblânzit, și cu toate că nu am de gând să dau mai departe vreun spoiler, trebuie să fi citit primul volum ca să știi cum s-a terminat și ce a lăsat deschis pentru partea a doua. Și voiam să ajung la faptul că, având în cap ideea că sunteți la curent cu finalul din prima parte, aveți habar și de imaginea cum că nu s-a încheiat într-un mod tocmai plăcut – dacă faci abstracție de ultima filă și te oprești la câteva pagini înainte –, astfel oferind cititorului niște ipoteze oarecum sumbre pentru ce avea să descopere în volumul final. Când am spus să se facă abstracție de la ultima pagină, nu m-am referit neapărat la faptul că ar fi fost ceva care să nu-mi fi plăcut – pe cât de mult se poate aprecia o astfel de încheiere –, ci pentru că, în urmă cu ceva pagini se petrecuseră anumite scene mult mai neașteptate, comparativ cu finalul. Dar continuând ideea pe care doresc să o dezvolt, voiam să precizez faptul că m-a luat puțin prin surprindere cum a început Duetul nostru întunecat, deoarece nu știam de unde să iau locul în care se afla personajul respectiv și nu reușeam să îmi formez în minte un scenariu despre cum ajunsese să se afle în acea ipostază, plus că se mai găseau și alte personaje – pe care nu le mai întâlnisem în primul volum – ce mă băgau și mai mult în ceață. Dar după ce totul a ajuns să mi se clarifice în minte, după ce mi s-a dezvăluit cum? și de ce? se afla acolo, ideea a început să mă încânte din ce în ce mai mult și chiar am devenit curioasă să văd cum avea să evolueze totul, din acel punct.
Pentru că știa un secret: existau două tipuri de monștri, cei care vânau pe străzi și cei care trăiau în mintea ta. Putea să se lupte cu primii, dar al doilea tip era mai periculos. Erau întotdeauna, întotdeauna, întotdeauna cu un pas înainte.
Ce mi-a plăcut foarte mult la Duelul nostru întunecat – pe lângă altele – a fost gradul unei anumite maturizări a poveștii, o maturizare ce nu pot spune că ține de stilul autoarei, ci de o senzație pe care mi-a dat-o povestea, cu cât o parcurgeam mai mult. Nu insinuez cum că în Acest cântec neîmblânzit povestea nu a părut verosimilă, doar că acolo, în anumite puncte a fost puțin cam copilărească, să o spun așa. Anumite scene nu prea m-au făcut să cred foarte mult în poveste, și m-au determinat, ca în acele momente, să îmi încrețesc nasul. Dar în Duetul nostru întunecat, așa cum am mai spus, am primit o maturizare atât din partea acțiunii în sine, cât și din cea a majorității personajelor. Și când spun majorității, tind mai mult să mă îndrept spre August și Kate; și da, ei nu formează o majoritate, nu când au existat atâtea alte personaje în volum. Dar sunt cele principale, și pentru mine constituie acea majoritate, cu toate că pare ciudat ce spun. Dacă în Kate maturizarea pot spune că o găsisem și în primul volum – dar nu atât de accentuată ca acum –, cu August a fost o cu totul altă poveste. Da, în prima parte nu se comporta precum un țânc, nu era nicidecum un nesuferit, care făcea toane și nu îi convenea nimic, doar că fiind atât de închis în el, comunicând mai greu și oferind încredere altora cu dificultate, nu prea am putut să îl văd atât de bine în acțiune; dezlănțuindu-se, exprimându-și ideile și neplăcerile. Cu o coloană vertebrală mai solidă. (Da, sunt conștientă că atunci când un om este mai retras, nu are încredere atât de ușor în oameni, nu înseamnă că nu este și imatur, dar sper să ați prins ideea spre care am dorit să mă îndrept, de fapt.) Și mi-a plăcut mult ceea ce am descoperit în August, deoarece m-a determinat să îmi concentrez și mai mult atenția pe el, pe ceea ce avea să facă pe mai departe și pe cum urma să gestioneze anumite situații criză, din postura în care se afla atunci. Și pot spune că, în felul acesta, a ajuns personajul meu preferat din întreaga serie. 

Dar asta nu înseamnă că nu au mai existat și alte caractere care să nu îmi fi atras destul de mult atenția – în afara lui Kate, pe care oricum o simpatizam din primul volum –, cum ar fi: Sloan, pe care am pus ochii, ca să o spun așa, încă din Acest cântec neîmblânzit, doar că aici a avut prilejul să își pună ideile mai bine în practică și să se dezlănțuie mult mai răvășitor, datorită lipsei unui anume personaj; pe superba Ilsa, pe care nu ai cum să nu o placi, oricât te-ai strădui să îi găsești un motiv pentru care să o urăști, iar pentru ce a făcut pe tot parcursul acestui volum, admirația și respectul pentru ea au crescut și mai mult; pe Alice, vicleana, malefica și nebuna de Alice, cu replicile ei atât de veninoase și acide; și nu în ultimul rând, o descoperire absolut remarcabilă și de netrecut cu vederea, Soro. După August, acest personaj a fost incredibil de delicios, la modul cum că nu ai cum să îi reziști. Cu acea înfățișare care mă ducea, de multe ori cu gândul la Draco Malfoy – și totuși, să nu credeți că seamănă atât de mult cu el, doar că anumite trăsături le-am putut lua de la acesta –, cu o întunecime și cu un aspect de nepătruns, încastrat într-o cochilie din fier și cu un chip care ți-ar putea provoca fâstâceli și disconfort, Soro a fost un personaj primit mai mult decât cu brațele deschise. 
[...] Violența naște violență, iar actele monstruoase creează monștri. 
Duetul nostru întunecat, împletit cu scriitura lejeră a Victoriei Schwab și cu un conținut mult mai antrenant și mai captivant față de Acest cânte neîmblânzit, mi-a oferit o lectură și un deznodământ surprinzător. Malchai, Corsai și Sunai, monștrii cu o foame nestăpânită, sânge, oase și mușchi, ce le hrănesc nebunia pentru un timp, totul într-o atmosferă sumbră, macabră, demnă de un film apocaliptic, cu personaje care fac tot posibilul să ducă spre victorie ceea ce își propun. Lupte greu de dus la final, sunete monstruoase ce parcă vin din adâncul pământului, sunete de vioară, flaut și de respirații întretăiate, teamă, groază și moarte peste tot. În Duetul nostru întunecat veți avea parte de toate cele menționate mai sus și de încă ceva; ceva ce poate vă va fi transmis doar vouă. Am spus mai la începutul recenziei că voi detalia motivul pentru care mi-a plăcut mai mult acest volum, față de Acest cântec neîmblânzit. Nu a fost neapărat acțiunea, cât acea maturizare pe care am menționat-o mai sus, și încă un lucru: inima mi-a bătut mai repede. Și nu pentru că aș simți vreun monstru ascuns în vreun cotlon întunecat – aducându-mi toate coșmarurile la suprafață și înecându-mă în disperare și moarte –, ci pentru că aproape m-a făcut să plâng. A existat ceva în volum, anumite scene, de fapt, în care inima aproape mi-a luat-o la galop  nu se aștepta să primească așa ceva – tristă și supărată pentru anumite personaje, pentru ceea ce le-a fost răpit, după ce au dat ceva în schimb. Dar nu te poți aștepta la flori, la câte un curcubeu la fiecare oră și la zâmbete și bucurie, nu când au fost atâtea pierderi omenești, nu când totul se desfășoară într-un ansamblu de putreziciune, în care monștrii mișună în toate colțurile întunecate, pentru a te devora până la ultima picătură de sânge, os, mușchi și suflet. Fericirea cu foarte multă greutate își poate găsi locul într-un astfel de peisaj. Chiar dacă este o ficțiune, realitatea este uneori aievea ei, și dacă nu în totalitate – uneori, în anumite aspecte, ne-am dori să fie așa –, dobândește scene din ea. Iar ceea ce am scris mai sus în paragraf, se află și în viața noastră. Și parcă uneori prefer un final mai verosimil, în detrimentul unei fericirii false, de carton. 

Și totuși, dacă mi-a plăcut atât de mult Duetul nostru întunecat, de ce m-am hotărât să îi acord doar patru stele din cinci pe Goodreads? O părea ciudat ceea ce voi urma să scriu – după toate laudele pe care i le-am adus mai sus –, dar cu toate că am vorbit de acel început și despre cum mi s-a părut interesant, pe de o parte m-a prins, pe de o parte nu m-a prins. În sensul că îmi doream destul de mult să citesc și să văd cum avea să se continuie totul, dar pe de cealaltă puteam să mă opresc oricând din citit, deoarece nu mă atrăsese într-atât de mult încât să nu mai fiu în stare să mă mai ocup cu altceva, fiind mai mereu cu gândul la lumea din carte. Nu. Am fost mereu capabilă să spun stop! și să îmi văd și de alte treburi. Iar dacă – și bineînțeles că sunt pur subiectivă – o carte îmi dă voie, prin conținutul ei, să mă pot detașa cu ușurință de ea, înseamnă că este ceva ce nu este bine și că nu este de cinci stele. Și cu toate că, după un anumit punct – să zicem, după ce am ajuns puțin mai departe de jumătatea cărții –, totul a fost mult mai concentrat, mai alert, provocându-mă să dau paginile cât mai repede, nu am putut să îi ofer maximul de stele. Ceva din mine parcă îmi spunea încontinuu: nu este de cinci stele. Dă-i patru, că nu este chiar de cinci. Și așa a fost. Și cu toate acestea, a fost un volum bun, de fapt, per total, duologia a fost una captivantă, interesantă și – destul de mult – originală. Cu o poveste independentă, destul de bine primită de cititorul din mine, care a ajuns să își dorească să mai citească și alte cărți scrise de Victoria Schwab. (Da, Culorile magiei se află pe listă!) Și încă un lucru: citiți Monștrii din Verity! 

vineri, 10 august 2018

„Treimea” (Războiul celor Două Roze, #2) de Conn Iggulden

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul oferit spre recenzie.

DESCRIEREA: 1454: Bolnav de peste un an, cu mințile rătăcite, regele Henric al VI-lea rămâne exilat la Castelul Windsor. Soția lui, Margaret de Anjou, îi protejează interesele cu loialitate, în speranța că într-o zi fiul ei, Eduard, va înțelege ce înseamnă dragostea tatălui său.

Richard, ducele de York și protectorul regatului, are din ce în ce mai multă putere. Alături de conții de Salisbury și Warwick, formează o treime formidabilă și încearcă să-i întoarcă de partea lor pe susținătorii lui Henric și ai reginei. Dar când monarhul își revine pe neașteptate și se întoarce la Londra să-și recapete tronul, balanța puterii se dezechilibrează iar. Anglia e din nou în prag de război civil.

Fanii serialelor Urzeala tronurilor și Tudorii vor citi pe nerăsuflate noua carte a lui Conn Iggulden.

RECENZIA: Una dintre plăcerile mele de câțiva ani buni – exceptând cititul și tot ce ține de sfera literaturii – este istoria. Probabil că cei care mă urmăriți de ceva mai mult timp sau care ați trecut cu privirea peste lista cu titlurile cărora le-am scris recenzii, știți și ați observat că am o anumită slăbiciune pentru cărțile de ficțiune istorică sau bibliografice. Și ca să micșorez puțin acest cuvânt uriaș  istorie , care ascunde atâtea și atâtea lucruri șocante, interesante, dar captivante, astăzi o să mă refer strict la istoria Marii Britanii, mai cu precădere la Războiul celor Două Roze; roza roșie a Casei de Lancaster și cea albă a Casei de York. Și cum niciodată nu voi refuza o ocazie în care să citesc o carte care vorbește despre acest mare război ce a schimbat foarte multe în cursul istoriei Marii Britanii, un conflict ce a ținut captiv generații întregi și care a adus cu el consecințe uriașe, nu am putut să trec cu vederea peste seria scriitorului Conn Iggulden. Și cum sunt deja la al doilea volum al seriei Războiul celor Două Roze – ce poartă denumirea de Treimea –, voi trece direct la a discuta ce s-a întâmplat pe parcursul acestei părți, fără a mai aduce în discuție anumite aspecte de introducere în această parte a istoriei Marii Britanii. Oricum se găsesc foarte multe referiri pe internet, cu privire la Războiul celor Două Roze.

Având în vedere că seria este în proporție de 90% istorie – așa cum am observat – și 10% ficțiune, nu consider că dacă voi discuta anumite aspecte din volum, detaliindu-le, se poate lua în calcul ca fiind un spoiler. Și cu toate astea, voi încerca să nu divulg anumite idei propriii ale autorului – și nici anumite părți din istoria reală –, deoarece sunt sigură că există persoane care nu cunosc atât de multe lucruri despre acest conflict dintre cele două case, York și Lancaster. Voi încerca, pe cât pot de mult, să povestesc cu detalii, dar fără a arăta unele aspecte esențiale din carte. Și voi începe cu finalul primului volum Pasărea furtunii – care, așa cum ni se arată din descrierea cărții a doua, ducele Richard de York, după căderea bruscă a regelui Henric al VI-lea într-un somn ce aducea mai mult a comă, preia frâiele conducerii regatului, fiind numit Apărător și Protector al regatului, sau un titlu pe aproape. Nu mai știu exact ce denumire și-a luat. Ideea este că, având în vedere starea imposibilă a regelui de a mai putea să conducă și a faptului că moștenitorul acestuia, prințul Edward, era mult prea mic pentru a prelua frâiele, și cum regina Margaret nu avea dreptul să conducă în locul soțului ei, trebuia ca cineva să se ocupe de acest statut. 

Nu voi explica procesul prin care ducele Richard de York a ajuns în acea postură, ci doar faptul că am descoperit – în toată perioada cât a condus – o țară mult mai stabilă din foarte multe puncte de vedere și acea liniște pe care și-o dorește orice locuitor al unei țări, dorindu-și ca totul să decurgă pe un făgaș normal, pozitiv. Așa cum țin foarte bine minte că s-a întâmplat și în timpul domniei lui Edward al IV-lea, fiul lui Richard de York; nu Edward, fiul regelui Henric al VI-lea. Poate că aduc prea mult în slăvi Casa de York, dar mereu am spus – și niciodată nu pierd ocazia să menționez din nou – faptul că de fiecare dată am considerat și mi-a fost transmis acea nobilime și postură regală pe care am observat-o în toți cei care fac parte din Casa de York. Acea aură regală, mândrețe și eleganță pe care, de cele mai multe ori, nu am regăsit-o nici în regele Henric al VI-lea și nici în ceilalți care făceau parte din Casa de Lancaster. Poate și de aceea m-am bucurat atât de mult când ducele Richard de York a preluat conducerea Angliei – îl vedeam pe el fiind mult mai potrivit pentru a sta pe tron, o figură mult mai impunătoare și sigură, care transmitea putere și supunere din partea celorlalți. Parcă oamenii îl slujeau și îi urmau ordinele cu mai multă căldură și dorință, deoarece se simțeau în siguranță avându-l pe el drept rege, știau că ceea ce făcea pentru Anglia, deciziile pe care le lua erau de bun augur. La fel de fericită am fost și când fiul lui, Edward, a urcat pe tronul Angliei și exact aceleași sentimente le-am nutrit și pentru el. 

Și cum tot l-am adus în discuție pe Edward al IV-lea – în volum fiind abia la titlul de Edward de Plantagenet, conte de Hotar –, aș dori să povestesc puțin despre experiența pe care am avut-o în acest volum, cu privire la următorul aspect: a fi surprins de anumite dezvăluiri ce țin fie de personalitatea unui personaj sau de cum au decurs lucrurile de fapt. Și aici nu mă refer numai de Edward, cât și la tatăl său ducele Richard de York. Dar voi începe cu cel dintâi menționat. Nu am avut ocazia – până la această carte – să citesc despre cum a fost Edward înainte de acel moment în care a fost încoronat rege al Angliei și s-a îndrăgostit de frumoasa Elizabeth Woodville. Dar în Treimea mi s-a arătat un Edward încă nesufocat de apăsările conducerii regatului, cu o anumită nebunie pe care, cu toate că o poseda și în timpul domniei, înainte fusese mai puțin stăpânită. Acel Edward care era caracterizat ca fiind un uriaș de peste un metru optzeci și cinci, o matahală de om care mânca foarte mult, cu o energie uneori ireală și cu o forță greu de egalat, darămite de dărâmat. De ce m-a surprins atât de mult acest Edward înainte de perioada de domnie? În serialul The White Queen nu l-am privit ca fiind așa cum a fost portretizat în Treimea. Într-adevăr, era considerat înalt și puternic, cu o forță foarte mare și cu o minte foarte ageră, dar nicidecum o matahală, un uriaș ușor înspăimântător. Fie serialul i-a îmblânzit puțin înfățișarea reală din istorie, fie scriitorul l-a adus într-o ușoară extremă; dar tind să cred că s-a întâmplat mai degrabă prima variantă. Pe de cealaltă parte, cu Richard de York a fost o cu totul altă poveste, opusă experienței cu Edward de Plantagenet. 

Dacă despre Richard știam doar din cele povestite de anumite personaje, fie din alte cărți sau din seriale, descoperindu-l drept personaj direct abia în Pasărea furtunii, părerea despre el mi-o formasem din cele citite, spuse de alții. Am fost surprinsă – la modul cel mai plăcut, astfel crescând și mai mult în ochii mei – de faptul că acel duce Richard de York, nu era chiar așa cum îl portretizaseră alte personaje. Cu adevărat era un foarte bun luptător, cu o minte ageră și cu o statură foarte impunătoare și nobilă, dar duritatea aceea cu care fusesem învățată din vorbele altora, nu prea exista. Acea răutate ușor malefică, acel om cu un caracter rece, care își dorea cu tot dinadinsul tronul Angliei, urându-l din suflet pe Henric al VI-lea. Acel Richard nu a existat în carte! Bine, poate că informațiile oferite de alte personaje despre el nu erau menite neapărat pentru a-l portretiza astfel și poate că nu am știut eu foarte bine să îmi formez acea imagine despre el, sau poate că – într-adevăr , așa a fost caracterizat. Nu  pot să spun nimic cu exactitate! Ideea este că ducele Richard de York și-a iubit foarte mult regele și își dorea enorm de mult ca suveranul să își revină, luând din nou frâiele Angliei, iar în momentul în care regele a avut acea perioadă – scurtă, ce este drept – în care și-a revenit, toată acea moliciune și slăbiciune din el fiind înlocuită cu autoritate, siguranță și încredere în propria persoană, Richard nu l-a urât pe acel nou Henric. Ci s-a bucurat pentru că, într-un final, regele lui se putea comporta precum un conducător. Își dorea doar să primească înapoi ceea ce îi era de drept. Și cu toate acestea, când la curtea Angliei există oameni care încearcă să îți întoarcă regele împotriva ta, aceștia determinându-l pe Henric să te considere un trădător de țară, un uneltitor și o persoană care râvnește la tron, ce poți să faci în afară de a încerca să te aperi, dorind să alungi adevărații trădători de lângă conducătorul tău? Din momentul acesta, poate să vină să îmi spun oricine, orice lucru rău despre ducele Richard de York, deoarece nu o să cred o boabă din vorbele lui!
Și cum m-am lungit atât de mult discutând despre Richard de York și despre fiul acestuia, aducând laude la adresa lor, țin să mă îndrept și spre cealaltă parte a balanței. Cum volumul abundă în personaje de toate felurile, mi-a fost imposibil să nu mă „întâlnesc” și cu unele pe care – este puțin spus nu le agreez – să le urăsc. Contele Percy, cu ai lui acoliți, dar și un personaj istoric care, până acum, nu am avut ce rău să spun despre el. Țin minte că mai tot timpul am apreciat deciziile și ceea ce regina Margaret gândea, fiind una dintre ascultătoarele ei, una dintre persoanele care favoriza cu tot ceea ce făcea, totul distrugându-se și căzând într-un abis fără de fund, în clipa în care am ajuns la final cu Treimea. Ceea ce Margaret de Anjou – nu am putut să o mai consider regină – a ordonat și a realizat împreună cu cei care o susțineau, i-a adus o uriașă antipatie și ură, din partea mea. Poate veți spune că sunt prea dură, că o decizie a unui personaj, care nu este deloc pe placul meu, mă determină să schimb tabăra. Poate că aveți dreptate – și chiar nu spun că nu ați avea. Dar când iubești atât de mult un personaj, când ții atât de mult cu moralitatea lui, cu onestitatea și onoarea pe care nu o uita niciodată, când consideri binele pe care îl aducea Angliei ca fiind net superior bobiței de răutate pe care o săvârșise, atunci când realizezi cum a fost omorât – în ce mod barbar, de o lașitate uriașă –, aprecierea pe care a-i simțit-o înainte pentru cel care a săvârșit acea crimă, nu se poate compara cu ura care tot crește în sufletul tău. Recunosc, Margaret de Anjou a fost o femeie puternică, luptând într-o țară străină, departe de cei pe care îi iubea, vicleană și ambițioasă, dar niciodată admirația pentru ea nu s-a comparat cu ceea ce am simțit pentru alte regine ale Angliei, cum ar fi: Elisabeth Woodville, Elisabeth de York, Anne Boleyn sau Catherine de Aragon. 

Acum realizez – privind mai sus la tot ceea ce am scris – că am discutat, în trei paragrafe mari și late, doar despre personaje. Ei bine, nu am avut cum să omit acest aspect, nu când au existat atât de multe în Treimea și când – comparativ cu acțiunea –, de această dată am fost mai uimită și mai șocată de ele, nu de întâmplările în sine. Dacă despre anumite bătălii și conflicte între anumite Case, le putem citi de pe diferite site-uri sau cărți ce țin strict de istorie, trăirile, ceea ce simțeau și gândeau personajele le descoperim poate doar în seriale, documentare și volume de genul. Și cu toate că sunt conștientă că, pe lângă realul din seria Războiul celor Două Roze, există și un procent semnificativ de ficțiune – probabil mai mare de cel 10% pe care l-am considerat la începutul recenziei –, îmi place să cred că autorul a intuit și a aflat bine din diferite surse, ceea ce persoanele istorice urmăreau drept valori, principii și sentimente proprii. Cât despre volumul Treimea, la modul general, cumulat cu tot ce mi-a oferit din punct de vedere emoțional și din punct de vedere mental, l-am considerat ca fiind mult mai bun față de Pasărea furtunii. M-a impresionat din mai multe puncte de vedere, la un nivel mult mai ridicat, având o acțiune mult mai stufoasă și tensionată, cu răsturnări de situație mult mai dramatice și neașteptate, secretele trecând la o cu totul altă etapă, alianțele putând să vină din mai multe direcții, de la oameni la care nu te-ai fi așteptat înainte. 

Treimea a oferit continuarea unei serii absolut sângeroasă, terifiantă, nemiloasă, de o cruzime cum doar realitatea o poate oferi. Și poate că ar trebui să ne gândim, să apreciem și să mulțumim mai mult oamenilor din trecut, care s-au luptat până la moarte pentru ca noi să beneficiem de anumite condiții. Nu spun că în Treimea luptele au fost pentru drepturi, nici nu discutăm despre sclavie sau revolta femeilor cu privire la dreptul la vot sau alte normalități de genul, nu. Mă refer la faptul că, dacă istoria ar fi decurs altfel față de cum s-a petrecut, prezentul ar fi fost altfel. Da, vorbim despre Anglia, nu România, dar știu că orice schimbare dintr-o țară învecinată sau nu, ar putea să o influențeze și pe a ta, în vreun fel. Gândiți-vă: dacă Edward al IV-lea nu ar fi ajuns rege în Anglia, conducând în continuare Henric al VI-lea, ca apoi – probabil – fiul său să ajungă pe tron, cum s-ar fi continuat istoria? Și ca să exemplific și de pe plaiurile noastre: dacă nu ar fi ajuns comunismul la putere, monarhia continuând să domnească în România, regele Mihai să nu mai fie exilat din țară, continuând să conducă, până la moartea lui, ca apoi să îi ia locul principesa Margareta – sau poate chiar Nicolae, nepotul regelui, cel dintâi rămânând succesor –, cum ar fi fost prezentul acum? Eu tind să cred că de o mie de ori mai bun! Așa și în Anglia sau în alte țări. Mereu îmi pun această întrebare după ce citesc o carte istorică, și de fiecare dată o voi face, deoarece aceste curiozități nu au cum să nu fie prezente. 

Și revenind la Treimea, în ciuda faptului că am presimțirea că în volumul trei se vor întâmpla evenimente pe care deja le-am descoperit în alte cărți – cred că mai este puțin până la momentul în care Edward al IV-lea va urca pe tronul Angliei –, acea așteptare încordată și acea dorință pentru a citi cât mai repede volumul trei, există din plin. Pentru că văd cum povestea devine din ce în ce mai bună, ramurile copacului se îndoaie și se îndreaptă în tot mai multe direcții, iar Războiul celor Două Roze devine din ce în ce mai sângeros, animalic și întunecat.