vineri, 22 iunie 2018

„Șarpele din Essex” de Sarah Perry

Mulțumesc editurii Nemira pentru cartea oferită spre recenzie.

DESCRIEREA: După moartea soțului ei, Cora Seaborne începe o viață nouă în Colchester, un sătuc englez, în care se zvonește că micul Șarpe din Essex, care odinioară stătea în ținutul mlăștinos, s-ar fi întors în parohia Aldwinter.

Amatoare de științe ale naturii, Cora este convinsă că ceea ce localnicii iau drept o creatură magică poate fi un exemplar dintr-o specie nedescoperită. William Ransome, vicarul parohiei locale, pe de altă parte, consideră că zvonul sunt doar rodul lipsei de credință adevărată.

O legătură strânsă se creează între Cora și Will în ciuda diferențelor dintre ei, pe măsură ce amândoi încearcă să deslușească misterul Șarpelui din Essex. 

Povestea spusă cu multă grație și inteligență, Șarpele din Essex este înainte de toate o carte despre dragoste și multele forme pe care ea le poate lua.

RECENZIA: Am terminat de citit Șarpele din Essex nu de foarte mult timp, dar din pricina rarelor momente în care mi-am permis să ies din ritmul în care am intrat de câteva săptămâni  datorat activităților pentru facultate , nu prea am reușit să îmi găsesc timpul necesar pentru a scrie această recenzie. În schimb, dacă nu am terminat lecturarea romanului de față de foarte multe zile, când vine vorba despre cât mi-a luat să îl citesc, este o cu totul altă poveste. Deoarece nu mi-a luat la fel de puțin precum m-aș fi așteptat la început, după citirea câtorva pagini, când eram foarte sigură că avea să îmi placă nespus de mult această carte. Dar, din păcate, ceea ce mi-am dorit nu s-a îndeplinit; au existat destul de multe aspecte care nu mi-au plăcut la această carte, dar totuși nu a fost pe deplin așa. Despre toate lucrurile voi discuta, mai pe larg, în decursul acestei recenzii.

Și ca să o iau cu începutul, așa cum am specificat mai sus, la început romanul m-a introdus imediat în atmosfera creată de autoare, tot ceea ce se întâmpla cu personajele, situația în care se aflau, ceea ce lăsase în urmă soțul Corei după moarte, toate îmi dădeau impresia a fi niște factori care creau o poveste tristă  dacă o privești dintr-un anumit unghi , dar și intrigantă. Devenisem foarte atrasă de ceea ce urma să se petreacă cu personajul principal și cu fiul acesteia; care, apropo, țin să menționez încă de la început faptul că a fost unul dintre cele mai interesante și mai enigmatice caractere pe care le-am descoperit vreodată. Acest puști care, aparent nu ar părea foarte diferit de alții de vârsta lui, deține o independență și o unicitate ce m-a obligat  într-un anume fel  să fiu foarte atentă la modul cum se „dezlănțuia” pe acest drum imaginat de Sarah Perry. Și ca să revin totuși la ideea pe care mi-am dorit să o aduc în discuție, începutul a fost exact cum mi-aș fi dorit să fie la vreo carte: atrăgător, determinând cititorul să se lipească de cuvinte și să își dorească să citească mai departe. Dar după aproximativ o sută de pagini  să zicem  a intervenit o anumită monotonie în carte mă dezlipea cu foarte multă ușurință de poveste, reușind să îmi provoace stări de plictiseală și o ușoară frustrare. Simțeam că nu se întâmple nimic care să miște povestea, totul bătea pasul pe loc, personajele învârtindu-se în aceeași nebuloasă iar și iar. Am încercat să găsesc motive pentru care acea parte din poveste a fost construită în modul acesta, dar nu am reușit să o scot la capăt. Fie nu am prins esența acelor pagini – sau chiar a întregii cărți –, fie autoarea nu a știut foarte bine cum să construiască întreaga carte. În capul meu, datorită începutului, îmi creasem o așa-zisă continuare, iar faptul că se distanțase foarte mult de ceea ce îmi imaginasem  și nu într-un mod foarte plăcut , ajunsese să mă enerveze destul de mult. Pentru mine această carte a fost construită în așa fel încât să îmi placă enorm de mult începutul și sfârșitul  pentru că abia când ajunsesem tot cam la aproximativ ultimele o sută de pagini, acea scânteie pe care povestea mi-o crease la început, apăruse în acele pagini. Nu mai simțeam nevoia să iau atât de multe pauze, să nu îmi mai doresc să mă opresc din citit, ci să revin pe acea undă de la început. 
[...] Tot timpul era moneda cu care plăteau cei izolați în spatele zidurilor închisorii Newgate; timpul era irosit de filozofi în cafenele și pe Strand; era pierdut de cei care își doreau ca trecutul să devină prezent și era urât de cei care își doreau ca prezentul să devină trecut cât mai repede. [...]
Pe de altă parte, dacă înlăturăm mitul șarpelui din Essex, dăm la o parte toată această tensiune și teamă creată de așa-zisa existență a acestuia și ne concentrăm mai mult pe trăirile personajelor  datorate altor aspecte , pe viețile lor și pe modul cum au fost afectate acestea, descoperim că au avut parte de tot felul de emoții și sentimente. Fie că a fost vorba despre unele plăcute, fie că vorbim despre altele triste și dureroase, personajele participante la acțiune au trecut prin multe. Și dacă facem abstracție de puțina acțiune propriu-zisă din carte, realizăm că aceasta a fost mai mult concentrată pe ceea ce s-a întâmplat, în plan emoțional, cu personajele. Și dacă stau bine să mă gândesc, cred că această creatură care a stârnit agitație și frică în sânul localnicilor – și nu numai –, a fost doar un înveliș mai solid, pentru a ne determina să săpăm mai adânc și să ne dăm seama că povestea a fost, de fapt, despre ceea ce a lăsat în urmă această curiozitate sau oroare adusă de mitul șarpelui. Presupun doar. Iar acest aspect s-a încadrat în sfera celor care mi-au plăcut și pe care le-am apreciat foarte mult. Poate că, până la urmă, despre asta a fost vorba în carte, de fapt, iar ceea ce am scris eu mai la început s-ar putea bate cap în cap cu ce am scris acum. Cine știe? Cert este că nefiind sigură spre ce să mă îndrept, din acest punct de vedere voi rămâne mereu în ceață cu această poveste. Așa cum naivitatea marii majorități a localnicilor din acel sat devenise uneori puerilă, mă pot contrazice spunând următoarele cuvinte: noi cum ne-am fi comportat oare, dacă am fi trăit în acea perioadă sau dacă pur și simplu am fi trăit în prezent, dar nu am fi avut foarte multă judecată, urmând turma, fără a gândi cu propria noastră minte?

Un alt aspect care mi-a plăcut foarte mult  dacă nu cel mai mult   s-a datorat unei anumite legături creată, timid, pe parcurs, dar care a ajuns ca, până la final, să îmi provoace furnicături pe șira spinării; la propriu. Și nu, nu mă refer la reverendul William și la Cora, a căror legătură este adusă în discuție și în descriere. Iar imaginea aceea la care un alt personaj a fost martor, pentru mine a fost cel mai frumos moment din întreaga carte, și dacă ar fi să descriu Șarpele din Essex printr-o singură imagine din poveste, cu siguranță că pe aceea aș alege-o. Moment care s-a întâmplat mai spre final, în interiorul acelor o sută de pagini, ca să vă dați seama mai bine de ce mi-au plăcut atât de mult paginile de început și de sfârșit. Prin acest tablou, am realizat faptul că Sarah Perry dispune totuși de o imaginație foarte bogată, împletită frumos și cu un stil atât de plăcut și de fluid de a scrie, încât – pe de o parte – mă frustrează că acest aspect nu m-a ajutat mai mult pentru a parcurge povestea cu mai multă ușurință! Cu siguranță că știe să scrie, cuvintele îi curg fără dificultate, nu te încurci în idei, înțelegi tot ce se întâmplă în lumea pe care a creat-o. Dar așa cum am precizat mai sus, se pare că nu a fost îndeajuns pentru a-mi oferi o lectură mai plăcută de 3 stele. M-am străduit să găsesc argumente pentru a-i crește numărul de puncte, dar mi-a fost imposibil. Și cu toate acestea, am de gând să citesc și alte cărți de-ale scriitoarei; felul de a povesti este minunat și consider că merită chiar și pentru el să răsfoiești și alte scrieri ale acesteia.

vineri, 1 iunie 2018

„Fugi!” de O. G. Arion

DESCRIEREA:  Fugi!
— Unde? Nu a mai rămas nimic. Nimic de iubit. Nimic de apărat. 
— Doar fugi. Vei afla.”

Ce-ai face dacă mâine ar fi ultima ta zi în lumea în care trăiești? Ce-ai dace dacă de mâine oamenii pe care îi cunoști ar dispărea. Și dacă, pentru a reuși să supraviețuiești trebuie să uiți cine ai fost. Să nu te oprești. Să nu privești în urmă. 

Ei sunt acolo. Pândesc. Așteaptă.

Nu poți decât să fugi!

RECENZIA: După ce Oana Arion a oferit un final surprinzător seriei „Nemuritor”, am crezut că avea să ne mai lase ceva timp pentru a ne acomoda cu gândul că povestea Victoriei Grey s-a încheiat. Dar nu a dorit să ne țină prea mult timp departe de lumile pe care le creează, așa că în primăvara acestui an ne-a oferit o poveste cu totul și cu totul diferită față de ce a scris până acum. Și pe lângă acest aspect, o altă noutate – ce aduce cu ea tristețe, deoarece simt nevoia de o continuare – este faptul că Fugi! nu va fi o serie, ci este o carte de sine stătătoare; cu o poveste care începe în acest roman și se termină la final, fără a ne lăsa să ne facem idei despre ce se va întâmpla în continuare. Mi-a fost destul de greu să accept acest lucru, să mă obișnuiesc cu gândul, când vine vorba de Oana Arion, deoarece de fiecare dată când terminam o carte din seria „Nemuritor”, știam sigur că avea să apară o continuare câteva luni mai târziu. Dar trebuie să ne învățăm și cu faptul că scriitorii nu vor avea mereu serii, uneori un singur volum fiind suficient pentru ceea ce și-au construit legat de poveste și de ceea ce ne-au dorit să ne ofere; dacă noi ne dăm cu fundul ne pământ, asta nu o să schimbe nimic. Așa că mulțumiți-vă doar cu un Fugi!.

Simt nevoia să încep recenzia propriu-zisă cu un aspect pe care l-am citit de câteva ori pe Facebook după ce Oana a făcut anunțul despre cartea de față. Existau oameni care au presupus atunci că urma să fie o carte cu zombii, genul acela de arătări întâlnite fie în The Walking Dead sau alte ecranizări și cărți ce abordează acest subiect. Și o făcuseră într-un mod oarecum de acuză asupra scriitoarei. Nici dacă nu aș fi ajuns să citesc cartea prea curând nu aș fi fost de acord cu acele cuvinte – nu după ce Oana a adus vikingii în România –, și cu atât mai mult acum după ce am parcurs conținutul, știu despre ce este vorba, care este diferența dintre zombii cu care ne-am obișnuit noi și cei pe care i-a creat autoarea. Motivul pentru care oamenii au ajuns astfel este unul total diferit, foarte interesant și actual, ce ține de prezent. Dar mai multe veți afla pe propria piele, citind. 

În schimb, țin să discut mai pe larg despre un alt aspect, dar care ține tot de subiectul cu zombii, dar pe care Oana îi denumește altfel. Consider că atunci când construiești o carte de genul, este inevitabil – oricât de bun scriitor ai fi și oricât de mult ai încerca să schimbi situația – ca aceste arătări să nu se asemene între ele când ajung în acest stagiu de legume umblătoare, ce sunt conduse doar de instincte animalice. Când vine vorba de ele, în toate cărțile sunt la fel, și este perfect normal să fie așa. Nu ai cum să-i determini să gândească, să judece, să revină la cum erau înainte. Este imposibil! Tot corpul lor este distrus, atât din interior, cât și din exterior. Funcțiile cerebrale sunt reduse la stagiul de legumă. Dar la ceea ce voiam să ajung de fapt cu ceea ce am scris mai sus, este legat de faptul că era de la sine înțeles că în Fugi! vom citi despre aceste creaturi, doar că parcursul poveștii este cel care face diferența, cel la care consider că voia să ajungă Oana Arion. Acea poveste care îți va rămâne în suflet, la motivul pentru care s-a ajuns în acea situația și la cum se va termina totul. La cicatricile pe care le vor avea la exterior, cât și la interior oamenii care au supraviețuit. Acestea sunt cele mai importante lucruri la o carte de genul – consider eu –, iar Oana s-a descurcat perfect.
Stătea rezemat de mașină. Priveliștea pe care marea o oferea era incredibilă: o întindere de apă turcoaz în mijlocul deșertului. Malurile erau acoperite cu nisip alb. Un cârd de păsări mari și albe coborâte pe țărm, iar el își dădu brusc seama că erau pelicani. Era pentru prima oară când vedea pelicani, altfel decât la grădina zoologică sau la muzeul de științe naturale. O barcă veche de pescuit zăcea pe jumătate îngropată în nisip lângă apă. Aerul mirosea a sulf. Inhală cu sete. Aici lângă marea sărată nu mirosea a moarte.
Fugi! este o carte care – așa cum te îndeamnă și titlul – te ține într-o continuă fugă. O carte care nu a lăsat personajele să își tragă suflul, să se odihnească foarte mult, obișnuindu-se cu un loc anume, ci le-a obligat să stea mereu de gardă, să fie precaute și să știe că în orice moment se poate instala haosul. Făcuse ca liniștea din acele momente să pară că venise dintr-o altă lume sau că existase cu foarte mulți ani în urmă. Este genul acela de poveste alertă, dinamică, care se citește într-un timp foarte scurt, dar care îți rămâne în gânduri pentru foarte multă vreme, determinându-te să o analizezi apoi la rece, să îți aduci aminte de acele conversații triste dintre personaje, cu o încărcătură emoțională foarte mare, pe care îți va fi foarte greu să le uiți. Recunosc că mi-aș fi dorit ca în unele momente acțiunea să fie mai lungă, sau uneori momentele de liniște și pace să dureze mai mult, dar consider că atunci când riști să mori în orice moment, te interesează doar să scapi, totul fiind un du-te-vino continuu. O luptă neîncetată pentru supraviețuire, într-o lume în care foarte puțini ajung să învingă mediul în care se află; atât la modul fizic, cât și la cel psihic, deoarece scenele grotești din carte, consider că sunt doar o mică parte din realitate, dacă vreun virus – sau orice alt motiv care ar declanșa această orgie – s-ar răspândii pe Terra.  

Personajele au fost puse mereu la încercare, atât emoțional cât și fizic. Nevoite să asiste la scene îngrozitoare, să suporte chinuri greu de imaginat, toate acestea ajung să aibă un capac format din secrete, dezamăgiri, raza de speranță aducând prietenii neașteptate. Dacă pe Axel mi-a fost foarte ușor să îl plac, să îi înțeleg deciziile și să îi apreciez curajul nebunesc, dar și sensibilitatea de care dădea dovadă când te așteptai mai puțin – care a trecut prin multe încercări de-a lungul timpului, la fel ca multe alte personaje , nu pot spune același lucru și despre Amira. În mod normal poate că ar fi trebuit să îi înțeleg acțiunile, motivele pentru care lua acele decizii nebunești, dar chiar și în mediul în care se desfășoară povestea din Fugi!, mi-a fost imposibil să o accept ca persoană. Nu am plăcut-o aproape deloc, dar singurul aspect pentru care nu am ajuns să o disprețuiesc – totuși – s-a datorat unui anume lucru pe care l-a făcut. Atunci m-a determinat să mă gândesc cum că dracul nu este chiar atât de negru; dar nici nu se face alb peste noapte, nici măcar gri. În afara acestor două personaje au mai fost – pe parcursul cărții – și altele care fie mi-au plăcut, fie le-am acceptat mai greu. Și cu toate astea am fost îndeajuns de înțelegătoare încât să realizez că disperarea, speranța foarte puțină și deznădejdea ajung să schimbe un om la o sută optzeci de grade, făcându-l atât de diferit de cum îl cunoșteai înainte să se declanșeze nebunia, încât simți că te-ai întâlnit cu el pentru întâia oară. De-a lungul romanului Fugi!, Oana Arion ne-a făcut „cunoștință” cu tot felul de personaje, încât consider că ne-a trecut prin toate tipurile de nebunie, normalitate – schimbare –, pe care le-ar putea suferi oamenii în timpul unui astfel de dezastru al omenirii. Au fost scene în care fie îmi doream să râd – din cauza concepțiilor unora –, fie să îi plâng de milă pentru cum au ajuns. 

Oana Arion ne-a demonstrat – și de această dată – că știe cum să construiască o poveste care să atragă cititorul încă de la primele pagini parcurse. Cunoaște modurile prin care să îl țină captiv, să îl determine să nu se poată opri din citit până ce nu ajunge la final. Cărțile ei au o fluiditate aparte, care ajută cititorul să nu se împotmolească în lectură, simțind nevoia să se oprească pentru a-și odihni creierul. Dacă Fugi!, la prima vedere, este o carte despre supraviețuire, despre trecerea limitelor, tăria unui om, despre cât este de dispus să sacrifice, mai este și despre renaștere, dorința de a nu te da bătut, speranța la care refuzi să renunți cu orice chip, sau despre iertare și iubire. Este o poveste ce le conține pe toate, ducându-te prin fiecare stare posibilă: fericire, tristețe, ură, dezgust, dezamăgiri și altele. Dacă știam că Oana scrie serii foarte bune și captivante, cu romanul Fugi! am aflat că nici la capitolul stand-alone-urilor nu este mai prejos, știind cum să „mânuiască” cuvintele, cum să ofere atât cât trebuie, să construiască o poveste cu început și sfârșit numai în câteva sute de pagini, dar și cum să ne ofere un final demn de un roman care va fi cu siguranță apreciat de cititori. Așa că dacă ați citit seria „Nemuritor”, v-a plăcut foarte mult și ați așteptat cu sufletul la gură următoarea carte a Oanei, romanul Fugi! vă așteaptă să îl cumpărați, să îl răsfoiți și să vă cufundați în povestea pe care scriitoarea ne-a pregătit-o cu atâta măiestrie. 

sâmbătă, 19 mai 2018

„Păcatele fiului” (Păcatele fiului, #1) de Theo Anghel

Mulțumesc editurii Quantum Publishers pentru cartea oferită spre recenzie.

DESCRIEREA: Lia este o tânără jurnalistă, angajată a unui tabloid bucureștean. Viața ei decurge liniar, fără evenimente notabile, până într-o zi când este trimisă pe teren, cu misiunea de a intervieva un bărbat acuzat de mai multe crime.

Cum rareori lucrurile sunt ceea ce par a fi, nici deținutul pe care îl cunoaște cu ocazia vizitei la închisoare nu se dovedește a fi ceea ce așteaptă Lia să găsească.

Cu timpul, cei doi descoperă o legătură subtilă care le unește destinele și, indiferent cât de mult se străduiesc să renege evidențele, trecutul se încăpățânează să influențeze prezentul amândurora.

RECENZIA: După ce ultimul volum al seriei „Am murit, din fericire” a fost lansat la Târgul de Carte Gaudeamus de anul trecut, scriitoarea Theo Anghel revine, la scurt timp, cu o altă poveste în mai multe volume. Aceasta a dat startul seriei cu volumul Păcatele fiului, un fantasy ce mi-a amintit puțin de unele scene din Prințul Persiei, pe care l-am putut cataloga ca fiind ușor întunecat  – și nu neapărat datorită imaginii de pe copertă –, ci mai mult anumitor elemente ce au fost prezente în carte, dar și a senzațiilor pe care mi le-a oferit acesta. În afară de toate aceste aspecte care m-au atras foarte mult și care mi-au făcut lecturarea foarte palpitantă, modul atât de stilizat de a scrie al lui Theo – despre care tot am mai discutat și în celelalte cărți ale ei –, poate fi recunoscut chiar și dacă numele acesteia nu ar apărea pe copertă. Ușor jucăuș, cu o tentă de sarcasm și amuzament, faptul că Theo Anghel reușește să facă din orice situație câte o glumă care să prindă și mai mult cititorul în poveste, refuzând să îl lase să se plictisească, este un plus bine-venit tot timpul, pe care îl voi aprecia întotdeauna în cărți. Atâta timp cât gluma respectivă este una care să se potrivească oarecum în context și care să pară naturală, nu forțată și introdusă în acea scenă doar de dragul de a fi acolo; iar la Theo totul a fost și este natural.  

Povestea care se ascunde în spatele banalei vieți a jurnalistei Lia, o poveste pe care aceasta va ajunge să o descopere cu timpul – vorbim despre fragmente pe care fie le va accepta cu ușurință, fie fragmente pe care va încerca să le respingă, cu toate că situația nu i-o va permite –, vor face din protagonistă un personaj care va fi tot timpul pus la încercare, din care elementele noi nu vor conteni să stea departe. Și cu toate că o consider pe Lia încă de la început un personaj puternic – mintea nu mă poate lăsa să nu găsesc asemănări între ea și Oriana –, de la un timp încerc să nu îmi mai fac o părere despre un anume personaj, mai ales dacă este și principal, încă de la primul volum. Când mă refer la acest aspect, nu mă îndrept neapărat spre faptul că Lia și-ar slăbi din putere pe parcurs, sau ar ajunge să mă dezamăgească în vreun fel – o va face, trebuie să recunosc, deoarece deciziile personajelor nu se potrivesc de fiecare dată cu ceea ce ai face tu, ca cititor, din afară –, ci prefer să mă leg de elementul imprevizibilului. Deja sunt învățată din seria anterioară cu felul cum întoarce situația Theo și cum dă totul peste cap, reușind să îți schimbe cursul unei idei pe care ți-ai format-o până atunci și pe care o consideri de siguranță – pentru că îți dorești ca toate personajele care îți plac să trăiască. Concluzia fiind că prefer să aștept volumul următor pentru a începe să-mi conturez o părere despre Lia, dar și despre alte personaje din serie, pe care nu le consider episodice. (Bărbatul misterios din închisoare nu a fost uitat, doar că o să aduc vorba despre el puțin mai jos în recenzie.)

Nu este un spoiler când scriu faptul că după întâlnirea – chiar și cea dintâi – dintre Lia și acel bărbat totul avea să se schimbe atât pentru ceea ce știa tânăra despre prezent, cât și pentru ceea ce urma să se întâmple în viitor. Dar ceea ce se petrece pe parcursul volumului Păcatele fiului veți afla în momentul în care vă veți apuca să citiți cartea. În momentul în care afli de la șeful tău că ești trimisă să iei un interviu unui tip aflat în închisoare, singurul lucru pe care îl ai în cap – în afara faptului că trebuie să dai tot ce ai mai bun din tine pentru ca articolul respectiv să iasă perfect – este o ușoară teamă pentru mediul în care urmează să te afli. Niciodată nu avea să îți treacă prin minte ideea cum că ceva total scos din filmele fantasy, dintr-o lume ireală, avea să te prindă în mrejele ei, refuzând să îți dea drumul. Sau cum ceea ce știai despre tine ca fiind ceva normal, era de fapt un aspect pe care creierul și destinul tău le ținuseră acolo pentru momentul potrivit. O nebuloasă de evenimente, de trăiri, de informații pe care îți este cu greu să le procesezi – darămite să și crezi cu tot sufletul tău –, de secrete care reușesc să schimbe viața unui om aparent ca oricare altul. La prima vedere nu ar părea nimic ieșit din comun la o carte, dar dacă ați citit seria „Am murit, din fericire” sau măcar știți din auzite de ceea ce scrie Theo Anghel, veți realiza imediat cum că previzibilul poate deveni instantaneu imprevizibil, când menționăm numele acestei scriitoare.

Personajele sunt dintre cele care ajung să se dezvolte pe parcurs, să își arate puterea și curajul pe care le ținuseră adânc ascunse în interiorul lor – sau despre care nici nu știuseră că le posedă –, ieșind la iveală în momentele cele mai grele, în care viața se află într-o balanță precară cu moartea, deasupra unei prăpăstii fără fund. Există unele personaje pe care le-am descoperit în acest volum despre care sunt foarte curioasă și entuziasmată de cum vor reuși să evolueze, cum vor ajunge să arate până la finalul seriei; unul dintre ele fiind chiar Dima. (Dacă Theo se va gândi să le țină în viață, având în vedere situațiile ce se arată la orizont, ce primejdii  le vor veni în cale.) Nu știu dacă ar fi indicat să aduc în discuție despre vreun personaj din viața bărbatului din închisoare, deoarece simt că vor aduce cu ele aspecte pe care consider că va trebui să le descoperiți singuri. Îmi este teamă să nu vă pricopsiți cu vreun spoiler care să distrugă o parte din suspansul și misterul acestui început de serie. Așa că mă voi rezuma doar la cele care sunt evidente și pe care veți ajunge să le citiți chiar din primele pagini, cum ar fi Dima pe care l-am menționat mai sus. Un bărbat care, chiar și cu ușoara lui timiditate din mișcări și gesturi – oarecum paralele cu meseria pe care o are –, a reușit să îmi însuflețească ușoare sentimente care nu pot spune că sunt neapărat sinonime cu mila, ci mai degrabă acele sentimente ce țin de curiozitate. Da, este un personaj care sunt sigură că se va dezvolta foarte frumos pe parcurs, un personaj care ar putea să fie printre preferați, așa că o să fiu foarte atentă la ce o să se întâmple cu el în această serie. 

Deținutul. Ei bine, acest bărbat poartă cu el secrete și o soartă pe care le-am putea cataloga ca fiind perfecte pentru locul în care se află – o închisoare. Dar când ți se permite să sapi mai adânc de atât, să treci de anumite rețineri, de straturi pe care la început îți este interzis să le vezi, realizezi că povestea lui este cu totul și cu totul diferită. Că locul din care provine nu ar fi de fapt acela pe care ți l-ai format în minte și că ceea ce aduce cu el trece foarte ușor de pragul cu care sunt obișnuiți niște judecători atunci când dau sentințele. Pentru că atunci când trecutul ajunge să se unească cu prezentul, atunci când întâmplările din spate fac parte dintr-o cu totul altă lume, când afli motivele reale pentru care acele decizii au fost luate la modul respectiv, ești nevoit să îți reconsideri părerile. Te afli cu povestea din nou de la zero, trebuind să o reconstruiești într-un cu totul alt fel. Ești nevoit să iei în calcul aspecte la care refuzai să te gândești la început, mai ales să privești ca fiind reale, opțiuni viabile, devenind de pe o parte nerăbdător în legătură cu modul cum se va continua povestea, dar pe de cealaltă înspăimântat la ce se vede în față, pentru soarta personajelor. Deoarece așa cum Theo Anghel a reușit să ne aducă o poveste spectaculoasă și nouă prin prisma seriei „Am murit, din fericire”, sunt sigură că nici prin acest volum al noii serii nu se va lăsa mai prejos. Așa cum am savurat fiecare carte din povestea anterioară, așteptând volumele cu sufletul la gură, sunt convinsă – deja mi se întâmplă cu Păcatele fiului – că va fi la fel și cu seria de față. Theo nu ne-a dezamăgit nici de această dată, așa cum am garanția că nu o va face niciodată.