miercuri, 9 august 2017

„Acest cântec neîmblânzit” (Monștrii din Verity, #1) de Victoria Schwab

Primul volum al seriei Monștrii din Verity, poate fi comandat de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: Kate Harker și August Flynn sunt moștenitorii unui oraș divizat – un oraș în care violența de zi cu zi a dat naștere unor monștri cât se poate de reali. Tot ceea ce își dorește Kate este să fie la fel de nemiloasă precum tatăl ei, care obligă oamenii să-l plătească pentru protecția pe care le-o oferă împotriva întunericului neînduplecat. Tot ceea ce își dorește August este să devină uman, cu o inimă tot atât de bună precum cea a tatălui său, și să joace un rol mult mai important în sprijinirea celor importanți – însă cum poate dacă el este chiar unul dintre monștri? Unul care poate să fure sufletul cuiva cu un simplu acordat al muzicii? Când se ivește ocazia de a o supraveghea pe Kate, care tocmai ce a fost dată afară de la cea de a șasea școală și se întoarce astfel acasă, August se dedică în întregime misiunii sale.

RECENZIA: Din câte îmi aduc aminte, Acest cântec neîmblânzit a fost prima carte tradusă la editura Herg Benet, pe care mi-am dorit nespus de mult să o citesc. Și cu toate că afinitatea pentru cărțile distopice s-a cam diminuat cu timpul, ceva mi-a spus că volumul de față va fi destul de diferit față de celelalte cărți de genul pe care le-am citit; plus că după ce am terminat de citit Anomalii, credeți-mă, am ajuns să nu mai desconsider nicio distopie până ce nu am o experiență proprie cu respectiva carte. După ce dezamăgirea pe care am avut-o după ce am citit Divergent și după alte câteva care, cu toate că au fost niște lecturi plăcute, nu am rămas cu foarte multe detalii care să mă determine să le consider nespus de originale, Acest cântec neîmblânzit pot spune că a fost mai mult decât niște lupte pentru redobândirea așa-zisei libertăți și îndepărtarea conducătorului meschin și care, aparent ar fi dorit prosperitate și siguranță oamenilor, de pe tronul așezat acolo sus. Și mă întristez când văd că distopii mult mai interesante și cu subiecte de zece ori mai bune sunt ținute într-o umbră groasă, în timp ce altele de genul ies atât de mult în evidență, pentru aproape nimic. Dar, din păcate și din câte am tot observat, acesta este cursul normal și obișnuit cu care am fost învățați, noi cei care ajungem să citim întâi cărțile, ca apoi să vizionăm ecranizările.

Acest cântec neîmblânzit ascunde o lume întunecată, împărțită în două de parcă bariera despărțitoare ar ține la distanță binele de rău, siguranța de primejdie. Pentru că, pentru oamenii inocenți care le-a fost oferit doar stratul de la suprafață, faptul că plătesc pentru a fi ținuți la depărtare de sufletele primejdioase și care le-ar aduce – prin ceea ce fac – o moarte grea și dureroasă, partea în care se găsesc așa-zisele creaturi monstruoase se află doar acolo și vor rămâne doar în acel loc, departe de familiile lor. Și mi s-a făcut groaznic de milă pentru cei care sunt aburiți cu o siguranță ce a fost introdusă în niște metale ce – vezi, Doamne! – ar face diferența între cei care merită să trăiască și cei care sunt lăsați la mila acelor monștri, viitoare festine pentru sufletele lor criminale. Și cu toate că am simțit o oarecare milă pentru toți locuitorii din Verity, nu pot spune că nu m-a fascinat toată acea lume creată de Victoria Schwab, întunericul, alura de moarte și de teamă continuă pe care o trăiau oamenii și de care încercau să se ferească, uneori în zadar. Am fost fascinată într-un mod macabru de cum și-a creat personajele negative – corsaii, malachaii și sunaii –, de motivele pentru care prindeau viață și de toată povestea care a existat în spatele lor, într-atât de mult încât ajunsesem să îmi imaginez tot felul de chestii, imagini ciudate și stranii învârtindu-mi-se prin cap, precum un vârtej amețitor. Începusem să mă gândesc cum în fiecare dintre noi ar putea să existe o astfel de creatură, cum din cauza acțiunilor pe care le-am făcut sau la care ne-am gândit, un anume monstru de genul acesta a reușit să își construiască un sălaș în care așteaptă să i se permită să iasă la lumină. Știu că sună oarecum ciudat – mai ales pentru cei care au citit Acest cântec neîmblânzit și știu din ce sunt plămâdiți aceste creaturi –, dar îmi e greu să cred că autoarea nu s-a inspirat din viața reală când și-a construit aceste tipuri de monștri. Mai fanteziști, ce-i drept, dar cu un dram de realitate în interiorul lor. Și dacă pentru unii pare imposibil, ei bine, eu nu cred că este chiar așa.

De cele ai mult ori când încep să citesc o carte, îmi place – împreună cu ajutorul coperții și a descrierii – să îmi fac tot felul de scenarii în cap, despre începutul și parcursul poveștii, ca apoi să văd cum, încetul cu încetul, ipotezele îmi sunt spulberate, fiind înlocuite cu ceva fie mai simplu, fie mai complex și neașteptat. Doar că există și momente în care refuz cu înverșunare să îmi imaginez fragmente, deoarece anumite cărți îmi demonstrează de la început că îmi voi bate capul degeaba și că tot ceea ce mi-ar fi trecut prin cap, nu ar fi avut nicio legătură absolut deloc. Așa cum s-a încâmplat și cu Acest cântec neîmblânzit, dar cu un lucru tot am pornit în această călătorie și anume faptul că, eram complet convinsă că urma să fie un poveste întunecată. Deci nu am fost deloc surprinsă când am descoperit că am și avut mare dreptate în această privință. Pentru că de la început – de la primele pagini chiar – mi s-a arătat faptul că unul dintre personaje este categoric și fără doar și poate unul care nu va fi deloc blând cu cei din jurul lui, ci va avea grijă să se facă cât mai repede prezent în locul în care s-ar fi aflat. Un personaj cu un caracter puternic și cu o minte șireată. Iar faptul că nici cealaltă jumătate nu s-a lăsat mai prejos, cu toate că încerca să se țină departe de acele părți distrugătoare și cu un secret și mai oribil, mi-a adus un zâmbet ciudat pe buze. De parcă mă bucuram pentru suferințele amândurora și pentru că unul se străduia să fie cât mai rău, în timp ce celălalt făcea tot posibilul să și-l scoată din el, sau măcar să îl țină ascuns cât de mult ar fi putut. Au fost genul acela de personaje nu care se completau – nici vorbă de așa ceva –, ci care, într-un anume fel parcă și-ar fi dorit să fi fost invers viața lor. Dar lăsând deoparte ce se afla în interiorul familiilor lor.

Dacă la început am fost surprinsă, am avut o bucurie stranie pentru anumite lucruri oribile din poveste, cu cât avansam mai mult cu ce se întâmpla în Verity, cu atât realizam că toată acea groază din interiorul ei nu este chiar atât de minunată. Personajele se schimbau sau pur și simplu își arătau adevărata natură, lumea ajunsese să se destrame cu totul, anumite secrete groaznice ieșeau la iveală, dispute și lupte oribile se derulau pagină cu pagină, încât parcă simțeam cum era zăpăcită cu totul. Dar nu în sensul acela încât să nu mai înțeleg nimic, cum de anumite acțiuni ajunseseră în acel punct, ci pentru că – oricât de mult m-ar fi surprins imaginația Victoriei Schwab – îmi dădusem seama că acea fascinație morbidă pe care o avusesem la început, de fapt ascunsese o anumită teamă în mine. Rar mi se întâmplă să mă înspăimânte o poveste – dar s-a mai întâmplat –, dar niciodată în așa fel încât să nu îmi dau seama că o făcuse, decât foarte târziu, când deja scenele groaznice se petrecuseră cu ceva pagini bune în urmă. Și cred că acest aspect a făcut povestea asta atât de mișto și atât de uau în ochii mei, deoarece habar nu aveam ce sentimente în oferea. Deci faptul că de-abia aștept să citesc și partea a doua, Duetul nostru întunecat, nu este doar dorința ce s-a datorat numai faptului că mi-a plăcut ideea scriitoarei, ci pentru că sunt și curioasă dacă va reuși să mă amețească la fel și acel volum; sau poate că va fi și mai și de această dată.

Personajele au fost atât de imprevizibile – în ciuda faptului că după un punct îmi dădusem seama ce ascundea unul dintre ele –, fiecare a fost fascinant și misterios în felul lui. De la August cel liniștit și oarecum pacifist, și Kate cea vulcanică și distantă, până la cele mai neînsemnate personaje. Caractere care, așa cum am spus mai la început, doar par a fi fără vreo importanță, deoarece ceea ce ascund nu poate să le țină în aceeași lumină difuză. Faptul că tatăl lui Kate și cel al lui August posedau caractere destul de diferite, nu m-a determinat să îl plac mai mult pe unul și mai puțin pe celălalt, deoarece au existat aspecte cu care să fiu de acord cu unul, ca în privința celuilalt să fiu de cealaltă baricadă, și invers. Plămădiți din aluaturi diferite, dar – până la urmă – ca cu aceeași dorință, chiar dacă rezultatele fiecăruia nu se aflau pe același front.

Victoria Schwab este un autor care a reușit să îmi ofere o poveste pe care nu credeam că o voi citit vreodată, o distopie în care luptele între oameni sunt puse pe planul doi și în care libertatea a ajuns să fie considerat un concept privit dintr-un alt unghi. Cel puțin eu cu asta am rămas după ce am terminat volumul, după felul cum am văzut că s-a încheiat. O scriitoare imprevizibilă, care categoric știe să își construiască cu minuțiozitate personajele și lumea, reușind să ne ofere o poveste cu un iz nou, cu întâmplări neașteptate, cotloane ascunse ce așteaptă să fie scoase la lumină, dar și cu secrete care efectiv au reușit să mă macine – și o fac și în continuare –, până ce vor fi elucidate. Pentru că Acest cântec neîmblînzit, pentru mine a fost – recunosc – o gură de aer proaspăt într-o mare cu prea multă banalitate și monotonie, din care cu mare entuziasm am fost scoasă la suprafață. O scriitoare pe care o voi urmări în continuare cu foarte multă atenție, și așa cum se întâmplă cu anumiți scriitori pe care i-am descoperit, voi face tot posibilul să îi citesc toate cărțile pe care le-a scris și pe care le va scrie în viitor.

Probabil că am debitat multe lucruri anapoda în această recenzie, și probabil că v-am lăsat și puțin în ceață deoarece ceea ce am scris va rămâne limpede numai în capul meu, dar aș vrea să spun că dacă v-a trecut prin cap să îi dați o șansă acestei povești – atunci când ați văzut subiectul –, eu vă sfătuiesc să nu lăsați doar la stagiul de cândva o să o cumpăr. Pentru că, cine știe, timpul va trece și voi veți descoperi alte cărți pe care să puneți ochii, uitând probabil de aceasta, așa că vă îndemn să cumpărați Acest cântec neîmblânzit și să o citiți înainte să apare și volumul al doilea, și ultimul, din câte am observat. Este o poveste mai altfel, o distopie ce probabil că a ajuns să nu mai fie chiar o distopie, care te va ține pe jar de la prima și până la ultima pagină. O recomand de atât de multe ori, încât probabil voi ajunge să visez denumirea volumului, dar și conținutul acestuia. Nu că, într-un fel, m-ar deranja, doar că mi-aș dori să nu mă întâlnesc cu nicio creatură; poate doar cu o anumită categorie.

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit spre recenzie!

duminică, 6 august 2017

„Magonia” (Magonia, #1) de Maria Dahvana Headley

Primul volum al seriei Magonia poate fi comandat de pe site-ul editurii Corint

DESCRIEREA: Încă de când era mică, Aza suferă de o boală misterioasă de plămâni, din cauza căreia îi este tot mai greu să respire, să vorbească – să trăiască. Tot ce pot doctorii să facă e să îi dea medicamente și să spere să reușească să o mențină în viață. Așa că atunci când Aza vede o corabie pe cer, familia ei consideră că e vorba de un efect secundar nemilos al pastilelor. Dar Aza e sigură că nu e o halucinație. Poate să audă pe cineva de pe vas strigându-i numele.

Doar cel mai bun prieten al ei, Jason, o crede. Jason, care întotdeauna a fost alături de ea. Jason, pentru care ar putea avea niște sentimente mai mult decât prietenești. Dar înainte ca Aza să se gândească mai bine la asta, ceva groaznic se întâmplă.

Boala o doboară. Aza pleacă din această lume. Și ajunge în alta. MAGONIA

Deasupra norilor, pe un tărâm al corăbiilor, Aza nu mai este făptura slabă, pe moarte, de dinainte. În Magonia, ea poate să respire pentru prima dată. Mai mult, are o putere imensă, pe care o poate folosi pentru a schimba lumea. Căci Magonia și Pământul sunt în pragul războiului, iar soarta întregii omeniri stă în mâinile Azei – inclusiv soarta băiatului pe care îl iubește. Încotro se va îndrepta loialitatea ei?

RECENZIA: Mulți dintre voi poate că ați considera oarecum ciudate cuvintele pe care le voi scrie în continuare – având în vedere că Magonia nu se poate încadra în genul cărților cu tentă clișeică –, dar nu mă voi ascunde de cititori, precizând opusul, când știu că aș fi făcut doar să vă mint; atât pe voi, cât și pe mine deopotrivă. Recunosc, în momentul în care s-a postat coperta romanului și editura Corint a pus ultimele puncte la tipărirea acestei cărți, de la începutul începuturilor pe plaiurile mioritice, pentru mine Magonia nu a fost un centru de interes, și categoric nu mă simțisem dornică să o adaug wishlist-ului de pe Goodreads. Ideea, coperta de-a dreptul fenomenală – categoric este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut – și descrierea care te determină din start să te gândești la faptul că nu va fi o călătorie deloc ușoară și cunoscută, toate aceste aspecte ar fi trebuit să mă împingă să mi-o doresc cu ardoare. Dar a existat ceva în ecuație care, pentru creierul meu, nu s-a potrivit cu niciun chip. Am spus doar ok, sună interesant, dar voi spune pas de această dată. Probabil că dacă aș fi venit acum cu niște argumente cât de cât plauzibile, toată această ceață s-ar fi risipit din fața ochilor mei, dar nu-mi pot găsi nicio explicație rezonabilă care să îmi scuze lipsa de interes. Și faptul că mi-am dorit să o primesc în coletul pentru colaborare, s-a datorat numai și numai recenziilor pe care m-am încumetat să le citesc – cu toate că destul de rar o fac când vine vorba de o carte pentru care simt chiar și o fărâmă minusculă-minusculă de interes –, conținutul arătându-se atât de plăcut surprins, îndemnând cititorii să se avânte în interiorul poveștii.

Sinceră să fiu, nu prea am avut nicio pretenție de la carte – cu toate că aveam impresia că nu m-ar fi lăsat indiferentă –, nu am sperat să scot vreun uau, la fel, în ciuda faptului că o presimțire că îmi va plăcea, exista în gândurile mele. Maria Dahvana Headley debordă de o imaginație într-atât de fenomenală, încât a reușit să aducă în fața ochilor mei o lume despre care nu avusesem habar la început, o lume a cerurilor, ascunsă de norii blânzi sau furioși, o lume plutitoare în care corăbiile se avântă prin aer, pescuind pe pământ, și condusă de oameni-păsări, cu denumiri din cele mai frumoase pentru urechi. Nu știu dacă Magonia este într-adevăr ceva din realitatea noastră – recunosc că nu m-am documentat după lecturarea cărții – sau doar una care se oprește strict în cea a personajelor, dar dacă wikipedia sau orice alt site informațional ar ascunde în străfundurile lui o istorie a Magoniei, oarecum palpabilă, cred că aș ajunge să mă gândesc cât mai serios la ce altceva ne mai ascund cerurile și la cât de mult rău am ajuns să facem celor care depind de noi, de poluarea pe care o trimitem celor de sus. Pentru că în timpul cât citeam ceea ce povesteau oamenii-păsări, ajunsesem să mă simt puțin inconfortabil deoarece mă gândeam că și eu sunt de vină pentru tot răul și toată foametea pe care o îndurau, din cauza ignoranței mele/noastre. O lume pe atât de puternică și magnifică, pe atât de fragilă și ușor de străpuns și dată dispariției.

Când am început să citesc Magonia, începusem să plutesc de la primele pagini, ca ușor-ușor – cu cât avansam în povestea Azei – să mă duc în picaj datorită acelor aproape o sută de pagini care efectiv mă nedumerea și mă oboseau din cauză că nu doar că nu reușeam să citesc cu atât de multă plăcere pe cât mi-aș fi dorit, dar mă supărau într-un fel. Nu doar că Aza în sine mă enerva, dar cu toate că încercam să o înțeleg – chiar mă străduiam –, efectiv comportamentul ei deranjant mă oprea și mă forța să fac câțiva pași în spate, fiind cât mai departe de a rezona cu modul ei de a se prezenta în fața celorlalți. Nu pot spune că ceea ce am simțit pentru ea a fost ură, deoarece ar fi mult prea dur, dar nici nu am plăcut-o – așa cum a fost cu Jason, Dai, Carol sau Eve –, ci ajunsese să îmi fie absolut indiferentă. Cam diabolic ceea ce îmi doream, dar având în vedere că știam din descriere că avea să moară, ajunsesem să vreau să se stingă cât mai repede, deoarece eram sigură că ceea ce așteptam cu adevărat se găsea după moartea ei. (Acest aspect fiind și cel pentru care, la început, voiam să îi acord doar trei stele pe Goodreads.)

Dar adevărata Magonie a venit, s-a deschis în fața mea și mi-a arătat – cred, pentru că sunt sigură că nu toți au rezonat cu neplăcerea mea – motivul real pentru care a fost și este atât de apreciată această poveste. Corăbii mici, corăbii mai, bărci, vapoare uriașe, hoți și pirați, tristețe, ură și distrugere, tot ceea ce nu ți-ai fi putut imagina că ar fi făcut parte dintr-o Magonie ce împrăștia atâta frumusețe numai din numele ei, s-a întâmplat în realitatea acestei lumi aparent fără pată. Păsări mici și mari, cunoscute sau cu totul scoase dintr-un tablou al culorilor și al penelor de o frumusețe rară, sclipitoare, m-au determinat să mă îndrăgostesc de-a dreptul de poveste și să uit cu totul cele aproape o sută de pagini care parcă nu se potriveau cu nimic lângă această minunăție. Dacă în primele zile am citit Magonia cu dificultate, oprindu-mă mult prea des față de cât mi-aș fi dorit, restul cărții am parcurs-o într-un ritm atât de alert, încât nici nu am realizat când am ajuns la final, când am fost nevoită să închid cartea și să îmi dau seama că s-a terminat, că nu mai sunt pagini. (Dacă am fost tristă la început, faptul că am văzut coperta volumului doi – superbă-superbă – și anunțul celor de la Leda Edge cum că vine și continuarea, bucuria mi-a răsărit precum un foc uriaș.) Și dacă la început nu voiam să ies din cele trei stele pe care eram hotărâtă să le acord cărții, descoperirea Magoniei și finalul atât de neașteptat, m-au obligat să calc peste acea hotărâre aparent de nestrăpuns și să îi mai acord o stea. Mi-aș fi dorit atât de mult să îi fi dat cinci din cinci, dar firea Azei – chiar dacă pe parcurs indiferența s-a mai risipit – nu m-a lăsat deloc în pace.

Se fac filme pentru cărți care, după părerea mea nu ar avea ce să arate cinefililor și cititorilor, filme care nu aduc nimic nou și meritat de urmărit, filme care nu te vor lăsa cu nimic la care să te gândești după mai mult de un minut. Iar Magonia, această autoare care nu doar că a reușit să construiască un tărâm care ar fi putut să aducă atâta lumină și frumusețe ochilor, dar și peisaje despre care ți-ai fi putut să-ți amintești și peste zeci și zeci de ani, nu a primit nimic. Este un lucru trist, dureros și nespus de nedrept, pentru mine cel puțin, dar sunt convinsă că și pentru mulți, mulți alți cititori. Așa că Magonia a ajuns pe lista pe care am intitulat-o foarte simplu cărți-demne-de-ecranizat și care sper ca, cu timpul să ajung să pun o bifă în dreptul măcar a câtorva, dar mai ales al cărții de față. Haideți regizorilor, haideți cei care vă ocupați cu aducerea pe ecran a poveștilor scrise, îndreptați-vă ochii și spre Maria D. Headley! Sigur, categoric și fără îndoială că nu veți regreta!

Prin stilul ușor al Mariei D. Headley, dar plin de farmec și care îți izbește de-a dreptul în față imagini pentru care imaginația îți este pusă cu mult la încercare, în aceste zile în care am lecturat Magonia, am plecat cu totul din realitate, fără ca măcar să îmi doresc să revin cu picioarele pe pământ. Nu am vrut, nu am simțit nevoia și nu am crezut ca fiind ceva necesar să o fac, când un tărâm atât de frumos – plin de mistere, de peisaje splendide și chiar și dureroase uneori – mi-a oferit atât de multe lucruri care să compenseze, fără doar și poate, ceea ce aveam sau nu se găsea în realitatea înconjurătoare. Pentru că nu am nevoie de altceva, în afară de o liniște deplină și de un colțișor ascuns și ferit de ochi celorlalți, pentru a mă putea simți cu adevărat fericită și împlinită. Și poate că singurul aspect care a umbrit puțin acea fericire – și o să râdeți, când spun că nu a fost vorba despre acele aproape o sută de pagini și indiferența pentru Aza – s-a datorat faptului că nu există posibilitatea de a ne putea teleporta cu adevărat în poveștile pe care nu doar că le-am iubit, ci le-am simțit ca făcând parte din inima și sufletul nostru. Așa cum a fost și în cazul Magoniei. Concluzia fiind că abia aștept să citesc volumul doi, sunt peste măsură de nerăbdătoare să pătrund din nou în străfundurile poveștii, sperând că ceea ce îmi este mai frică să nu se adeverească, și că recomandarea – clară și fermă – există și în cazul meu. 

Mulțumesc editurii Corint pentru exemplarul oferit spre recenzie!

vineri, 4 august 2017

„Stresul dintre orgasme” de Ana Mănescu

Cartea Stresul dintre orgasme poate fi comandată de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: Se spune că nicio poveste bună nu ar începe cu „Mîncam o salată”. Drumul lui Robert începe exact cu această masă banală. De fapt, drumul său începe mult mai devreme, cu dragostea pentru muzică și cărți, un tată abuziv emoțional și o fostă prietenă care este vinovată pentru toate, desigur. Urmează o slujbă într-o corporație, insomnii și un drog nou, conversații în baie cu prietenul său cel mai bun, o relație cu neobișnuita elevă căreia îi predă lecții de vioară și o adevărată obsesie pentru imaginea femeii ideale. 

Un roman despre identitate, anxietate și ispite, Stresul dintre orgasme caută să descopere acel greu de găsit lucru de care avem nevoie într-o lume grăbită.

RECENZIA: Stresul dintre orgasme este a doua carte pe care am citit-o, scrisă de Ana Mănescu, după Quasar. Dacă ar fi să mă întrebe cineva care, dintre cele două, mi-a plăcut cel mai mult, nu aș ști pe care să o aleg și chiar dacă Quasar mi-a transmis mult mai multe emoții și este puțin mai sus față de Stres... în ierarhia inimii mele, ar fi o nedreptate pentru cât de frumos a fost acest roman, dacă m-aș îndrepta spre cea dintâi citită. Pentru că romanul de față – deoarece aici vorbim despre o carte cu o acțiune continuă, nu una cu povestiri scurte, așa cum a fost vorba în Quasar –, cu toate că aveam o anumită presimțire că nu m va lăsa indiferentă, nu mă așteptam să mă încânte într-o măsură atât de mare. Categoric Ana Mănescu este un autor aparte, cu un stil special și cu povești dintre cele mai magice și mai zânești, cu personaje dintre cele mai enigmatice, mai misterioase și mai ciudate – dar amețitoare într-un mod fascinant –, ceea ce mă face să mă gândesc că, totuși, nu este o scriitoare chiar pentru oricine. Poveștile ei se îndreaptă mai mult spre publicul care este capabil și îndeajuns de pregătit încât să poată să își acceseze acea parte a creierului, acea imaginație mai profundă, cu aspecte pe care le percepi cu puțin greutate. Dar atunci când o vei face, vei rămâne fascinat de cât de desprinse dintr-o lume specifică zânelor sunt și cât de extraordinare și diferit le vei găsi.

Stresul dintre orgasme este o poveste intensă, cu o nebunie atrăgătoare și care mi-a oferit senzații și emoții dintre cele mai răvășitoare și mai năucitoare. Am citit povestea, uneori poate neînțelegând gândurile personajelor, alte ori considerându-i total nebuni, dar acea frumoasă nebunie a dat și un mai mare farmec acestui Stres.... Nu cred că aș putea să citesc vreo carte de-a Anei Mănescu fără a conține acest mic strop de amețeală, fără aceste replici parcă scoase dintr-o cu totul altă lume, deoarece consider că genul acesta de povești o fac atât de specială, de diferită, atât de Ana
Auzi la el, cît să citești într-o zi? Cred că este singurul lucru pe care îl poți face fără oprire, fără să te plictisești, fără să ți se facă foame sau sete sau somn, fără să vrei să te piși sau să te speli sau să îți dezmorțești oasele. Asta dacă povestea e bună., într-atât să te întristeze cu adevărat momentul în care o termini și să crezi că o parte din tine a rămas îngropată de vie între două coperte. Și să te rogi atunci să ai un accident de mașină sau să îți scape cineva o oală sau un ghiveci în cap sau să te tîlhărească un golan pe stradă, să îți dea cu ceva în creștet. Numai așa, un amnezic, ai putea să trăiești iarăși fericirea aceea de prozelit într-o lume în care povestea este zeul, numai așa ai putea simți cum ți se ridică pagină cu pagină și fir cu fir părul de pe mîini și de pe ceafă, ai putea să te scufunzi adînc în alte vieți și să respiri cu altă gură, să vezi cu alți ochi și să iubești cu alt trup.
Fragmentul era cu mult mai lung, dar ar fi însemnat pentru mine o exagerare să extrag atât de mult, cu toate că ar fi arătat în întregime, pe scurt, ceea ce am simțit după ce am citit Stresul dintre orgasme. Și mi s-a părut puțin înfricoșător, deoarece după ce am citit acest paragraf și l-am însemnat – pentru că descria atât de bine sentimentele cititorului atunci când descoperă o carte bună, cu adevărat bună –, după ce am terminat de citit cartea și am început să transcriu fragmentul pentru recenzie, m-am oprit puțin și l-am recitit cap-coadă, oprindu-mă apoi. Pentru că am descoperit aceste cuvinte într-o carte care mi-a oferit exact aceeași dependență și aceeași stare de foame pentru ceea ce a mai scris și va mai scrie Ana Mănescu. Simțeam că devenisem flămândă de magiile ei, de modul cum învârtea și așeza cuvintele, creând o poveste atât de frumoasă, de palpabilă, încât îmi doresc cu atâta ferocitate ca cineva, un regizor să le învelească într-un ecran. Să le vizualizeze toată lumea și să simtă aceeași nebunie și dorință de mai mult. (Ca apoi, înnebuniți, să meargă și să cumpere cartea – cărțile – și să le devoreze cu ochii, la fel cum au făcut-o cu filmele.) Pentru că poveștile ei îmi aduc aminte de – și aici o să dau numai un singur exemplu – ecranizarea cărții Legături bolnăvicioase de Cecilia Ștefănescu, și sper ca prin aducerea acestui exemplu, să nu denigrez cu ceva povestea, în sensul ca autoarea să nu considere o jignire adusă. Dar cadrul, intimitatea aceea pe care mi-a adus-o atât cartea, cât și filmul, m-au făcut să îmi imaginez cum Stresul... ar fi ceva dintr-o lume oarecum asemănătoare.

Aș fi vrut să fi scris ceva despre personaje, să vă povestesc câte ceva despre ce mi-au transmis acestea pe tot parcursul cărții, dar având în vedere că ele au fost esența, miezul întregului Stres..., ce am scris mai sus se aplică și în cazul lor. Pentru că fără ele mi-ar fi fost cu mult mai greu să simt ceea ce mi s-a oferit, și faptul că Robert, Iana și Candy au fost acolo pentru a-mi explica mai bine ce ne-a dat Ana Mănescu – dar și faptul că mi-a plăcut la fel de mult de toți trei –, a făcut ca lectura să fie mult mai excitantă.

V-am îndemnat și când am scris recenzia Quasar-ului să citiți scrierile Anei, să dați o șansă poveștilor ei zânești, pentru că, atunci când o veți face, sunt sigură că o să vă placă măcar pe jumătate cât mi-au plăcut mie. Încă aștept cu nerăbdare Sinuciderea ielelor – carte pe care Ana Mănescu a spus că o pregătește –, dar până voi ajunge să o găsesc tipărită, mă voi mulțumi să mă îndrept, în sfârșit, spre romanul ei de debut, Alter.ego. 

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit spre recenzie!